Azi, în penultima zi a lui Gustar, îmi răsună-n auz urarea telefonică a Monahului, de ziua Ralucăi (who’s just turned 30): să avem grijă unul de celălalt şi să ne creştem copiii frumos, ca să ne fie sprijin şi bucurie la bătrâneţe. Şi, pentru o clipă, mi s-a părut că sar peste ani şi trăim ceva asemănător cu povestea din Tokyo Monogatari: îmbătrâniţi de griji, suntem înconjuraţi amândoi de dragostea copiilor noştri. Asemănător, căci în flash-ul meu proleptic, anticipator, erau chiar copiii noştri, nu o rudă prin alianţă (nora), cum se întâmplă în filmul lui Ozu.
Am fost (toţi trei, plus mama) la mănăstirea-oază din apropiere de urbea noastră. Tainic, am mai spălat tustrei din întinăciunea sufletească. Acolo, în acel locaş atât de homey, „toată grija cea lumească” e mai uşor de lepădat. Te simţi mai aproape de cer. Te încarci cu o stare tonică de wellness ca să mergi mai departe, ca să-ţi redeschizi acele supape ale vulnerabilităţii benefice fără de care izvoarele bunătăţii omeneşti – restauratoare, izbăvitoare - ar seca.
No comments:
Post a Comment