The Soviet Story

Celebra statuie cu cei doi muncitori, un bărbat şi o femeie, având câte o mână ridicată (iar în mâni un ciocan şi o seceră) devenise un fel de siglă pentru filmele produse în studiourile „Mosfilm”. Toate începeau cu acel cadru „cutezător” şi „revoluţionar”. Regăsim această efigie-gigant a proletariatului pe afişul unui documentar uluitor şi răscolitor: The Soviet Story (2008). Cei doi muncitori însă ne sunt prezentaţi aici pe un munte de cadavre. Este însăşi - in a nutshell - ideea filmului, dedicat celor peste 20 de milioane (bărbaţi, femei, copii) de victime nevinovate ale politicii ucigaşe a URSS.

Filmul, scris şi regizat de Edvins Snore, aduce în discuţie unul din secretele cele mai bine păzite ale istoriei secolului XX: colaborarea (filosofică, politică, militară şi organizatorică) dintre URSS şi Germania nazistă. Că Stalin şi Hitler nu au fost atât de diferiţi o demonstrează argumentele acordurilor scrise (şi de întâlniri oficiale păstrate în imaginile de arhivă) dintre cele două puteri întru exterminare în masă (pe criterii rasiale ori/şi sociale). Cei mai surprinşi (dar şi mai scandalizaţi) de acest îndrăzneţ proiect cinematografic se vor arăta simpatizanţii lui Lenin şi Stalin, ai socialismului şi ai URSS.

Acest documentar istoric duce mai departe (explicând şi argumentând cu imagini inedite şi adesea şocante) cuvintele lui Alexander Soljeniţân de la începutul anilor 60. Fostul locuitor al Gulag-ului se adresa şi el gânditorilor de stânga ai Occidentului (care nu au cunoscut niciodată pe pielea lor „fericirea” de a trăi într-un regim totalitar) şi nostalgicilor comunişti. Scepticismul său faţă de pregătirea Europei de a înţelege the naked truth referitor la „colosul de la Răsărit” devenise proverbial: „Până când nu va fi zekuit ea însăşi, Europa nu va crede.” De ce? Pentru că a crezut în revistele sovietice de propagandă cu hârtie lucioasă şi, adaugă el, „altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă”. Un singur lucru o va putea convinge: experienţa first hand a „zekuirii” (prizonieratul din Gulag), umilinţele şi brutalitatea din timpul interogatoriilor resimţite pe propria piele: „Doar atunci veţi înţelege, numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru.”

Acel best kept secret pe care ni-l dezvăluie The Soviet Story fusese enunţat tot de Soljeniţân, în al său Arhipelag Gulag: „Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.” De aceea, nu întâmplător, svastica nazistă este considerată azi o glumă nesărată şi provoacă fiori de spaimă, în timp ce simbolurile sovietice nu sunt percepute aşa.

Nu interesează, ne spune filmul lui Snore, pentru că Europa are încă nevoie de resursele naturale ale Rusiei. Şi deocamdată nu este oportună defăimarea publică a tuturor atrocităţilor săvârşite de URSS. Încă trebuie să se ştie doar de acţiunile criminale ale naziştilor, în timp ce exterminările în masă, foametea provocată de Stalin în 1932-1933 (când au murit peste 7 milioane de ucraineni), torturile, experimentele biologice pe deţinuţi încă în viaţă etc. aşteaptă vremuri mai bune pentru a fi demascate în mass media. Asta în vreme ce politica oficială a Rusiei de azi se desfăşoară sub sloganul: „Cea mai mare catastrofă a secolului XX a fost destrămarea URSS!”