Forever Beauty

Un mai tânăr amic cinefil scrie pe blogul său pro şi - din raţiuni de „echidistanţă” autoimpusă - un pic contra despre recentul film al lui Lars von Trier, Antichrist. În comentariul ei, una din admiratoarele necondiţionate ale acestui film îl copleşeşte cu laude la superlativul absolut: „Nu am găsit cusur acestui film, sincer.” De ce? Pentru, scrie ea, felul în care Trier surprinde un personaj feminin incapabil de iubire: „Nu-şi iubeşte copilul, nici pe el şi nici măcar pe sine, automutilarea poate fi privită şi ca gestul prezentat în Evanghelie”. Şi foloseşte, ca „justificare”, îndemnul paulin (scos din context): „Dacă ochiul/mâna te fac să păcătuieşti, scoate-l/tai-o”. Dar gestul ei „la fel de bine poate fi semn al dispreţului de sine”. Aşadar: lipsa de iubire maternă, lipsa de iubire faţă de soţ şi faţă de sine, automutilarea – toate „justificate” printr-o sintagmă evanghelică – sunt câteva din premisele acestui film cu valenţe horror, dedicat (cu adevărat mare este grădina lui Dumnezeu!) nimănui altuia decât lui Andrei Tarkovski.

Cum filmul lui von Trier nu-şi propune să privească omul ca fiind făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” – în sens nu biblic, ci liturgic-bisericesc (pentru că Scriptura este, oricum am vrea s-o „deconstruim”, Cartea Bisericii) – e posibil orice. De unde şi această predispoziţie spre sordid şi abjecţie, spre patologic şi iraţional. E clar că e nevoie de puţintică exorcizare aici. Unde ne sunt însă exorciştii? Nu sunt (sau nu se zăresc sau poate nu mai avem noi ochi să-i recunoaştem) şi oricum, într-o lume nebună, nebună, nebună a mărturisi altceva decât nebunia atrage imediat etichetarea drept nebun. Trăim, poate, vremurile pe care le prevesteau pustnicii din vechime: Vor veni timpuri, spuneau ei, când cei nebuni vor fi luaţi drept buni şi cei buni vor fi, majoritatea, înnebuniţi de „mulţimea înnebunitoare” (la Thomas Hardy sintagma sună chiar aşa: the maddening crowd). De aceea – mai mult ca oricând - este nevoie de puţină asceză a privirii (măcar), de a spune: Retro, Satana! asediului neîncetat de imagini care mai de care mai tulburătoare (pentru a folosi un eufemism!), mai malefic manipulatoare, mai ucigătoare de suflet. Dar de unde atâta putere să închizi televizorul (ori să-l dai afară din casă)? De unde atâta forţă să te ţii departe, cât mai departe de sala de cinema dat fiind repertoriul actual? Şi mai ales în numele cui? În absenţa unei motivaţii puternice şi în prezenţa a o mie de factori personali (tot felul de dezamăgiri pricinuite de familie, anturaj, societate), filmul - ca produs de consum, construit după mereu aceleaşi clişee - rămâne forma cea mai răspândită de drog pe care omul de la începutul mileniului III (tinerii mai ales) şi-o întrebuinţează cu religiozitate. Fără să bănuiască măcar viitoarele efecte secundare.

A zgândări câtuşi de puţin veneraţia cinefililor pentru „maeştrii operelor horror”, pentru filmele cult cu subiecte şocante sau pentru vedetele din spectacolele de entertainment debil în vogă echivalează cu un atac la persoană. Spiritul critic se învaţă infinit mai greu decât reflexul de a înjura, de a te „afirma” desfiinţând în dreapta şi-n stânga tot ceea ce nu înţelegi sau nu vrei să înţelegi. Sigur, dacă priveşti în jur, ispita deznădejdii e mare. Timpurile sunt tot mai grăbite, mai „înnebunitoare”. Dar frumuseţea aceea restauratoare despre care Dostoievski spunea că va salva omenirea (şi din lumina căreia s-a născut şi icoana bizantină şi grandoarea liturgică) n-a pierit cu totul. De o artă al cărei ideal este tocmai această frumuseţe ce duce la Dumnezeu este nevoie – afirma Andrei Tarkovski, regizorul căruia von Trier i-a dedicat filmul Antichrist - cu cât e mai mult rău pe lume. Şi îmi place să cred că ea va renaşte, iar şi iar, după oricâte cataclisme şi catastrofe – ideologice sau nucleare - s-ar întâmpla pe acest pământ.