Oasis

…Şi am ajuns la concertul lui Victor Socaciu. A început mai târziu cu o jumătate de oră şi a ţinut trei ore fără pauză. Proiecţiile în power point – adesea neclare – au „colorat” cumva scena austeră de la Capitol, cu diverse fotografii în care apăreau soliştii. Maestrul de ceremonii m-a înduioşat, însă nu prin prestaţia sa scenică (mediocră aş spune), ci prin ceea ce ştiu că i s-a întâmplat, cred, acum un an, când a suferit un transplant de rinichi. Recuzita vocabularului său mi s-a părut destul de săracă, „scenariul” ad-hoc neinspirat, amatorist şi piperat cu momente de reclamă electorală: personajul – a ţinut să spună asta în faţa întregii săli – este MP în trei comisii. Cântecele sale şi ale invitaţilor săi (Vasile Şeicaru şi George Nicolescu) au reînviat întrucâtva atmosfera de la Cenaclul Flacăra de pe vremea când Poetescu era superstar. (Fără excesele de acolo, căci de data asta media de vârstă a publicului se învârtea undeva în jurul a 40-45 de ani.)

Şeicaru a venit (cu întârziere) de la aeroport şi şi-a început microrecitalul în trombă, cu una din piesele care l-a făcut celebru, „Actorul”. A mai cântat, între altele, şi „Antiprimăvara” şi m-am speriat că, (re)auzindu-i versurile (Primăvară care-ai fost / Nu veni, n-ai nici un rost / Poţi să pleci, suntem reci / Iarnă fii pe veci! ş.a.), Theodor va comenta, nemulţumit – de câteva săptămâni se tot plânge de iarnă şi se roagă să vină mai repede primăvara. Din fericire, n-a zis nimic. A început să se smiorcăie şi să plângă atunci când a sesizat că spectacolul nu se mai termină (trecuseră aproape trei ore de la începerea lui) şi a trebuit să găsesc tot felul de tertipuri ca s­ă-l domolesc. George Nicolescu a vrut şi el să pară dezinvolt, însă a rămas (părerea mea) la limita penibilului, cu tot cu chiotele sale…

Treabă complicată e şi facerea asta de muzică. Nu ştiu dacă s-a întâmplat sau nu în realitate această anecdotă, dar ştiu că e mult adevăr în ea. Zice-se că în anii de glorie ai „muzicii tinere” (anii 80), aceşti folk-işti – sprijiniţi de starostele lor (poet de curte, tribun, iar azi senator) - ar fi pus la zid „cealaltă muzică” (cea cultă) şi pe reprezentanţii ei, ocărând-o drept „burgheză”, „învechită”, „reacţionară”. Atunci, unul din acei muzicieni cu operă, s-ar fi ridicat în plenul discuţiei respective şi i s-ar fi adresat lui Socaciu (unul dintre contestatari) aşa: Domnu’ Socaciu, muzica trebuie s-o faci, nu s-o caci!

Dintr-un cu totul alt film a fost actriţa Maria Ploae, care, în spectacolul cu pricina a recitat versuri din Eminescu, Blaga şi Kipling. A fost oaza de contemplaţie, de poezie pură, neamestecată cu vedetismul folk al „cantautorilor” nedreptăţiţi (s-a plâns, în repetate rânduri Socaciu) de mediul balcanic (românesc, stricto sensu) şi care „altundeva, în lumea largă, ar fi făcut carieră”. Mi-au atras atenţia mai cu seamă aceste versuri din Kipling (poemul se cheamă „Fă-ţi timp”):

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi cu mila să te alini oricând!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur, să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să fii aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei şi-n slujba lui Hristos!
Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul preţ!
Fă-ţi timp acum, să ştii, zadarnic ai să plângi –
Comoara risipită a vieţii n-o mai strângi!

P.S. Am găsit, în proaspăt recititul Psalm 37, aceste versuri:

10. Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine.

11. Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat.

12. Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau.

13. Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa.

14. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări.

Chiar aceasta e starea la care mi-aş dori să ajung: „Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări.” Muţenia şi surzenia (şi, de ce nu, orbirea) sunt – în acest caz - o condiţie necesară; numai aşa voi putea - cândva, „în trecerea grăbită prin lume, către veci” - să traduc în practică îndemnul lui Kipling, acela de a-mi face timp şi de a nu risipi „comoara vieţii”…

Pe Planeta Cinema, cu Eugenia Vodă

Volumul Eugeniei Vodă este o incursiune în geografia „planetei Cinema”, aşa cum se prezintă ea în ultimii 10-15 ani înainte de centenarul cinematografului din 1995. Autoarea publică articole şi comentarii de la festivaluri (Veneţia, Tokyo, Londra, Baku, Cannes), precum şi cronici la filme sovietice/ruseşti, americane, europene (altele decât cele sovietice) şi asiatice.

Capitolul rezervat filmului rusesc („A fost odată filmul rusesc”) se deschide cu rândurile dedicate unei capodopere: Căinţa lui Tenghiz Abuladze, supranumit „filmul perestroikăi”. Filmul lui Abuladze, scria un critic sovietic, „a fost primul care a disecat cadavrul politic care continuă să infesteze atmosfera pe care o respirăm”. În cheie strict realistă, arată Eugenia Vodă, sunt concepute numai prima şi ultima secvenţă a Căinţei (1984): „O femeie cu o figură inteligentă, cu o expresie între tristeţe şi ironie, finisează nişte torturi etajate, pastelate, cu câte o cruciuliţă de zahăr ars în vârf şi, în acest dulce decor, află de la un client – un fel de Pristanda care tocmai citea gazeta – că a murit marele Varlaam, fost conducător al acelui ţinut, căruia toată suflarea trebuie să-i păstreze o amintire luminoasă”. În fine, în ultima secvenţă, o „bătrânică cu un aer excentric, ca o drăgălaşă păpuşă de carnaval brusc îmbătrânită”, întreabă dacă acesta e drumul care duce la biserică. I se răspunde că „aceasta e strada Varlaam care nu duce la nicio biserică”. „Ce rost are un drum care nu duce la biserică?, ne întreabă bătrânica şi îşi continuă drumul…Sfârşit.” Între aceste două coperte este plasată povestea ce pendulează „între trecut şi prezent, istoric şi fantastic, concret şi abstract”, înlănţuită „într-o compoziţie fastuoasă, de un mare rafinament regizoral”. Micuţa Vera este un film produs în 1988 care „a făcut vâlvă nu numai la el acasă, ci şi peste ocean (la ruşi, dar şi la „buşi”, cum s-ar spune)”, fiind premiat la festivaluri importante: Veneţia, Chicago, Montreal. Regizorul, Vasile Piciul, „prezintă afinităţi temperamentale cu bătrânii „tineri furioşi” (care, şi ei, îşi plasau acţiunile cu predilecţie în lumea provinciei şi erau interesaţi de eroii proveniţi din clasa muncitoare sau din păturile sărace ale micii burghezii)”. Secţiunea dedicată filmelor ruseşti (spaţiului sovietic) conţine o serie de cronici pozitive la filme care, în acei ani, erau nelipsite din repertoriul cinematografelor româneşti: Curierul, Mâine a fost război, Râpa, Îndrăgostit la propria dorinţă, Gară pentru doi, Amintirea unei mari iubiri, Du-te şi vezi ş.a.

Primul comentariu inclus în capitolul „America, America” laudă modul insolit în care un regizor (Robert Zemeckis) „asamblează şabloanele ca să transforme stereotipul în prospeţime şi déjà vu-ul în inedit”. Cu Forrest Gump, Zemeckis izbuteşte „un fel de analog american la… Moscova nu crede în lacrimi”, căci „aşa cum acela a câştigat, cândva, Oscarul pentru cel mai bun film străin, Forrest Gump şi-a adjudecat, cum era de aşteptat, Oscarul 1995 pentru cel mai bun film american”. Eugenia Vodă se opreşte apoi asupra unui film comercial, de public, hollywoodian. Un astfel de film avea să fie prezentat în deschiderea festivalului de la Cannes pentru întâia oară în 1992: Basic Instinct. Din, aproximativ, aceeaşi categorie face parte şi Suflet sălbatic – „un fel de Vrăjitor din Oz interzis sub 18 ani, cu un diavol căruia îi zboară capul de pe umeri ca un pepene roşu spart, cu o vrăjitoare rea care pluteşte în atmosferă şi cu o zănă bună care i se arată eroului, la sfârşit, ca să-l îndrume spre (ironicul) happy end”. În filmul lui Lynch „singura speranţă e duhul lui Elvis şi jacheta din piele de şarpe a personajului principal, care reprezintă credinţa eroului în libertatea individuală”. De o cu totul altă factură însă este Cabaret (1972), care „se prezintă şi în anii 90, când e difuzat şi pe ecranele din România, ca un film de performanţă: un musical spectaculos, care reuşeşte să atingă şi dimensiunile unui film politic, cu notaţii de mare forţă artistică privind unul dintre momentele secolului în care istoria se pregătea să nască monştri: Germania în perioada pre-Hitler”. Filmul lui Bob Fosse poate fi privit şi ca „o foarte complexă lecţie de cinema”. Argumente: „armonia întregului, ştiinţa de a construi simfonic o poveste, de a îmbina violenţa liniei expresioniste cu o melancolie uşor melodramatică; inventivitatea soluţiilor regizorale: aparatul de filmat revine de mai multe ori, la cabaret: scena, numerele – totul e văzut, filmat, montat de fiecare dată altfel, nimic nu e condamnat la banalitate; o paletă coloristică bogată, muzică, dans, cântece – contopite într-un spectacol de o plenitudine artistică fără reproş”. Lista lui Schindler (1993), regizat de un „maestru al loviturilor de casă”, specialist în a face filme pe gustul publicului „exact cum se coace un hamburger la comandă” este „opera maturităţii” lui Steven Spielberg: un film ce are „ritmul, logica şi gustul european”. Trandafirul roşu din Cairo (1985), „un film de referinţă al romantismului cinematografic” în regia lui Woody Allen, ajunge pe ecranele din România abia după 1990. Fantezia sentimentală şi umorul dramatic au „cel mai realist stil cu putinţă”. La cinematograful Scala, unde Eugenia Vodă a văzut filmul la un matineu, un spectator din faţă „a alunecat, încetişor, cu capul în piept, şi a dormit, nemişcat, până la sfârşit”. După ce s-au aprins luminile „părea ieşit din film, arăta exact ca şomerii de pe ecran, obosit, pământiu, într-o salopetă gri, de lucru, stropită cu var. fără să o ştie, omul a trăit, în felul său, Trandafirul roşu din Cairo…”. Tootsie (1982) este „o comedie inteligentă, de un lirism acid, de un bun gust desăvârşit” surprinde „lumea spectacolului, cu mizeria şi splendoarea ei”. Regizorul Sydney Pollack „aruncă în joc probleme serioase (lupta pentru existenţă, conservarea idealului, condiţia femeii, singurătatea), ca să le pulverizeze metodic, cu un umor scânteietor”. Impresia finală: „Într-adevăr, în marea vitrină cu ‚Arte şi Meserii’ a cinematografului, divertismentul de calitate superioară ţine de meserie, dar ţine, mai ales, de artă”.

După decenii în care ecranele au fost saturate de producţii sovietice şi din ţările-satelit ale URSS, filmul european avea să ajungă „un lux al difuzării”. Câteva exemple: Inimă îngheţată al lui Claude Sautet – „un poem de dragoste fără nicio ‚scenă de dragoste’”, o poveste simplă „aureolată de o melancolică atemporalitate”; Vremea ţiganilor, filmul lui Emir Kusturica „bogat şi năvalnic, cu graţie fantastică şi vână realistă”, „nici realist, nici nerealist (cum s-a spus şi despre pictura chagalliană)”, „cu o concentraţie de suflet foarte ridicată”. Replici şi situaţii din Omul de fier (1981) de Andrej Wajda sună – spune Eugenia Vodă, la începutul anilor 90 – cunoscut: „studenţii alungaţi cu bâtele; puterea, zice un personaj, îi pune în mişcare pe unii ca să-i schimbe pe alţii, şi voi îi urmaţi ca oile; ‚Călcând pe trupurile lor au ajuns la putere! Vor să şteargă orice urmă!’; ‚Avem o listă de oameni nevinovaţi arestaţi!’; ‚Oamenii aceia au murit pentru noi’; ‚Şi la radio şi la t.v. se minte!’; ‚Destul cu minciuna şi cu abuzurile’; ‚Dacă nu facem nimic, data viitoare ne vor zdrobi’…”

În fine, filmele din Hong-Kong difuzate en gros imediat după 1990, „seamănă leit între ele”. Sunt „marcate de o apăsată ‚americanizare’ formală, toate sunt un amestec de infantilism şi violenţă, un pretext pentru o revărsare de numere de luptă Kung Fu”. Tot la capitolul „Exotisme” mai este consemnată şi premiera unui film polonez „(semi)porno, parodic, în care tot ce ar fi putut deveni obscen se dizolvă, continuu, în pură comedie”. Nu vreau porno - film-fenomen intrat în reţeaua de difuzare prin februarie 1991 şi devenit repede „mană cerească pentru bugetul cinematografelor” - este o „noapte de insomnie a unui bărbat de 40 de ani”, o suită de invisible movies declanşate atunci când nu poate să doarmă şi vede numai femei goale: „Consoarta sforăie uşor lângă el, copilul se dezveleşte în camera de alături, scoate piciorul de sub plapumă, îl ridică şi-l trânteşte de perete, şi, la fiecare bocănitură, tăticul grijuliu vine să-l acopere, rememorând între timp imagini din Jurnalul fostului celibatar. Noaptea albă la domiciliul conjugal devine un bun pretext pentru o trecere în revistă a trupelor, pardon, a trupurilor, Asia, Julia, Marta, Nina, Anka, Hania, Kasia şi altele, şi altele, o colecţie de femei brune, blonde, roşcate, şi o colecţie de amoruri, unele din ele puse în pagină cu un incontestabil simţ comic”.

În privinţa politicii repertoriale din 1991-1995 (generatoare de „o confuzie generală” şi o abundenţă de „filme proaste”), Eugenia Vodă pune un diagnostic valabil şi azi: „Oamenii serioşi (cinefilii adevăraţi, studenţii, intelectualii) care, altădată, umpleau sălile până la refuz la o Piesă neterminată pentru pianină mecanică intră, pe bună dreptate, din ce în ce mai rar la cinema. Iar cinema-ul, aşa cum se vede el în Bucureşti la ora asta, se apropie din ce în ce mai mult de condiţia lui pre-istorică – aceea de distracţie de bâlci…”

Planeta Cinema – Eugenia Vodă, Editura Fundaţiei „România Literară”, Bucureşti, 444 pag.

Birthday

Zăpezile de mai ieri (neobişnuite, în ultimii ani, prin părţile noastre) s-au topit, iar vremea a început să se încălzească. Deşi dimineaţa mercurul se opreşte la zero, la prânz ajunge până la 20ºC. Aseară am simţit „pregustarea” unui foarte aşteptat aer de primăvară.

Theodor e preocupat de ceea ce noi i-am spus că se va întâmpla în această noapte, când va veni la el – Doamne, când a trecut vremea? - al optulea an. Este încă la vârsta când apetitul pentru poveşti e nesecat. Se angajează voios în povestea despre personajul care – în închipuirea lui - îl va trece în cel de-al optulea an de viaţă. Acum seara a vrut să ştie cine-l va duce mâine dimineaţă la şcoală: eu, mama lui sau … al optulea an. Ceea ce pare să fie hrana preferată a lui Theodor este tabietul, ritualul, rânduiala. Îi place la nebunie să se conformeze unui program. Să ştie ce are de făcut la o anumită oră, ce va face după aceea, să ne audă adresându-i formulele de salut sau de rămas bun cu care s-a obişnuit. De câţiva ani îi place să-şi formeze un play list de melodii pe care vrea să le asculte dimineaţa sau seara. Bunăoară, de la o vreme îmi cere seara să-i pun să asculte începutul poemului de muzică electronică a lui Vangelis, Heaven & Hell. Muzica este (şi sperăm să rămână) pentru el refugiul şi oaza de lumină.

Mâine ne-am propus să ajungem la un concert al lui Victor Socaciu. N-am fost niciodată amator de folk (oare ce-o fi însemnând asta, doar muzică interpretată cu vocea şi/sau ghitara?). N-am fost, deci, fan Socaciu (care am înţeles că anul trecut a suferit o operaţie grea, un transplant de rinichi cred, care a reuşit) sau Şeicaru (care este şi el invitat în spectacol). Mă gândesc însă cu drag la câteva piese de-ale lor: Când tu taci, La un ceai, Căruţa cu flori ş.a. (cântate de Socaciu) şi la nişte cântări ale lui Şeicaru (Actorul, La adio, Antiprimăvara, Tango retoric, Citeşte numai la final, Aruncarea în valuri…) – nici nu credeam că pot numi atâtea! După aproape 30 de ani (în cazul unora din cele pomenite mai sus) constat că pe lângă - în general - indiferenţa (şi chiar ostilitatea) mea faţă de aceste cântări s-a mai păstrat ceva neaşteptat de viu, pe care timpul, în goana lui, nu l-a putut şterge: un sentiment adolescentin, o stare de „verde crud”, o respiraţie proaspătă ce-mi dă şi acum fiori… Şi-au mai anunţat prezenţa în spectacol George Nicolescu (formidabilă coincidenţă, ca Theodor să-l audă cântând live tocmai de ziua lui) şi actriţa Maria Ploae (pe care, cred, am văzut-o jucând pe scenă doar în Doi pe un balansoar, alături de Dan Condurache – pe la mijlocul anilor 80), cu un moment poetic.

Psalm Medley by David

...Pentru că toţi cei ce Te aşteaptă pe Tine nu se vor ruşina;

să se ruşineze toţi cei ce fac fărădelegi în deşert. …

...Căile Tale, Doamne, arată-mi, şi cărările Tale mă învaţă. … Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni. … După mila Ta pomeneşte-mă Tu, pentru bunătatea Ta, Doamne. … Pentru numele Tău, Doamne, curăţeşte păcatul meu că mult este. … Caută spre mine şi mă miluieşte, că părăsit şi sărac sunt eu. … Necazurile inimii mele s-au înmulţit; din nevoile mele scoate-mă. … Lege pune-mi mie, Doamne, în calea Ta şi mă îndreptează pe cărarea dreaptă, din pricina vrăjmaşilor mei. … Să nu tragi cu cei păcătoşi sufletul meu, şi cu cei ce lucrează nedreptate să nu mă pierzi, cu cei ce grăiesc pace către aproapele lor, dar cele rele sunt în inimile lor. Dă-le lor după faptele lor şi după vicleşugul gândurilor lor. După lucrul mâinilor lor, dă-le lor; răsplăteşte-i după faptele lor … Că n-au înţeles lucrurile Domnului şi faptele mâinilor Lui; îi vei dărâma şi nu-i vei zidi. … Binecuvântat este Domnul că a auzit glasul rugăciunii mele. … Domnul este ajutorul şi apărătorul meu, în El a nădăjduit inima mea şi mi-a ajutat. … Mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta …

Lumea se distrează

1979. Premiera unei superproducţii naţionale: Nea Mărin miliardar. Celebrul personajul creat de nu mai puţin popularul Amza Pellea era deja cunoscut, de aproape zece ani, de pe micul ecran. După ce a dat lovitura (încă o dată) cu Revanşa (1978), „nemuritorul” regizor avea să lanseze această comedie block buster. Ţin minte – eram în clasa a IV-a – că se vorbea de ea cu săptămâni şi chiar luni înainte. La premieră a rulat, fapt neobişnuit, în două cinematografe simultan. Niciunul nu mai funcţionează acum. Unul a devenit sală de concerte simfonice, iar celălalt este sediul unui cabinet medical particular. Ştiu că am stat ore întregi la o coadă imensă pentru un bilet şi apoi am renunţat, fiindcă nu aveam şanse să mai prind vreunul. Într-o altă zi aveam să fiu mai norocos.

Primul lucru care m-a frapat a fost coloana sonoră: hit-urile anilor 70, fragmente din The War of the Worlds de Jeff Wayne. Restul – gagurile, vedetele (locale), cascadoriile, scenele de „acţiune” etc. – mi se păreau stridente, vulgare, bulevardiere. Dar poate că tocmai de aceea au avut un aşa mare succes la public. Privind retrospectiv, umorul din Nea Mărin miliardar mi se pare acum rafinat şi select faţă de tipul de umor la modă în România ultimului deceniu al secolului XX şi a primului deceniu al veacului XXI. Am urmărit, astăzi, câteva scene pe care – după 30 de ani de la prima vizionare – le-am găsit mult haioase.

De cum ajunge în staţiunea Olimp, hâtrul oltean este bulversat de vestimentaţia sumară a junelor care se plimbă pe faleze şi se ascunde sub nişte crengi de palmier (el crede că e leandru). Un consătean (Gogu), recepţioner la un hotel de pe litoral, îi face rost de cazare – printr-un amic recepţioner - la un hotel de lux, într-o cameră unde urmează să sosească un miliardar american. Pentru că este îmbrăcat în iţari şi opinci, Nea Mărin atrage atenţia turistelor străine. Amicul lui Gogu îi dă cheia de la cameră şi – speriat de iţarii şi prazul lui Nea Mărin - spune: „Mă nene, nu ieşi din cameră nici dacă ia foc, auzi?” Olteanu’: „O-le-le, păi unde, dacă, vorba aia, ca omu’?” „Acolo, te descurci dumneata…” Mărin, surprins, speriat: „În casă, mă? Gogule, tu ştii în ce mă bagi!” În hol o jună se opreşte şi-l salută – cam intim – pe Gogu. Nea Mărin: „Gogule, cine-i roaiba asta?” „E o fată.” „Nu mai pui picioru’n Băileşti dacă nu te porţi cunviincios cu fata. Dacă ai vreun gând, mai întâi cununia! Bagă de samă!” Gogu, nedumerit: „Ce-i făcui, bre, ce-i făcui?”

Îndrăgiţii actori din film stârnesc acum nostalgii. Mulţi dintre ei, începând cu Amza Pellea, s-au mutat prin transfer la teatrul cel mare – din ceruri - al artiştilor din toate timpurile: Ştefan Bănică, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Puiu Călinescu, Victor Ştrengaru, Vasilica Tastaman, Colea Răutu, Dan Tufaru. Printre ei, prezenţa chic a cameristei (Adina Popescu) şi a vampei (Stela Popescu). Şi prezenţa … shop-ului. Astăzi, în zodia capitalului, nu se prea mai ştie ce-au însemnat aceste magazine cu circuit închis, unde puteai cumpăra marfă numai în valută forte. Şi de care, a nu se trece cu vederea, nu te puteai apropia fără să stârneşti suspiciuni şi să fii urmărit. La cinci ani după Nea Mărin… un arhitect de geniu ca Gheorghe Ursu (Babu) avea să fie arestat în România sub pretextul că deţinea o biată bancnotă de zece dolari. A murit în închisoare, după ce a fost torturat bestial. În general, victoria acestui film de entertainment ce aminteşte despre miliardari (în dolari!), gangsteri, estivale staţiuni de lux, în care zăreşti motociclete performante, un … Buik decapotabil (să fie cel deţinut de Lica Gheorghiu, confiscat apoi de regimul Ceauşescu şi care, în 1973, nu a putut să apară în nicio secvenţă din copia cenzurată a Sutei de lei de Mircea Săucan?) şi aeroportul din Frankfurt cu ale sale duty free shop-uri etc. dovedeşte încă o dată – dacă mai era nevoie – că poporul, dacă nu prea are pâine (şi libertatea de a circula în lumea mare, de a avea acces nestăvilit la informaţii etc.), se mulţumeşte cu circ. Uită astfel (şi se distrează) - măcar preţ de două ceasuri - şi de frica de sticleţi şi de sărăcie şi de găinăriile mai mici sau mai mari care – în „cea mai bună din lumile posibile”, când fericirea era vârâtă cu de-a sila în sufletul omului - au devenit lege.

Liviu Ciulei vs. Patapievici

Build your own custom video playlist at embedr.com

Maintenance agent

M-am jucat, zilele trecute, cu Raluca şi ne-am desenat arborii genealogici. Am ajuns să completăm numai până la ramura bunicilor. Într-un caz sau două am aflat – de la părinţi – numele câte unui strămoş mai îndepărtat. Altfel spus: existăm, în conştiinţa urmaşilor pentru – maxim – dou­ă-trei generaţii. Apoi se aşterne uitarea veşnică. Sau – depinde cum priveşti – pomenirea veşnică a celor nenumiţi care s-au urcat, mai devreme ca noi, la cer.

Azi, Duminica Ortodoxiei. Adică a dreptei măriri, a inimii celei „fără de vicleşug”. Există aşa ceva, într-o lume în care vicleşugul şi înşelăciunea sunt în floare? Da, există! I-am pus lui Theodor să reasculte The War of the Worlds – musicalul lui Jeff Wayne din 1977 şi m-a întrebat: Ce-i aia război? Atunci când nu ştii, chiar nu ştii, ce-nseamnă războiul este cu putinţă să nu ştii nici de vicleşuguri. (Exact ca-n ţara cailor înzestraţi cu raţiune din Swift) Altfel nu. Până una alta, în privinţa adulţilor, e ca-n Psalmi: „Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit.” (11), „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.” (13)

Dar mai e ceva: „Acolo s-au temut de frică unde nu era frică, că Dumnezeu este cu neamul drepţilor.” Poate că şansa noastră, a celor „netrebnici până la unul” este convertirea silei (faţă de sine, faţă de lume, faţă de viaţă etc.) în milă, a regretelor în pocăinţă (metanoie), în re-inscripţionarea inimii. Poate numai aşa vom şti să nu ne temem frică, unde nu este frică. Să nu ne speriem de ireal, de monştri imaginari, ci mai degrabă să deprindem frica (sau dragostea) de Cel Bătrân de Zile… Şi, iată, un copil care nu ştie ce înseamnă războiul, este întotdeauna cel mai potrivit şi mai eficient agent de maintenance atunci când sufletul capătă riduri…

Fed up: Mircea Daneliuc

Pe Mircea Daneliuc l-am descoperit pe la sfârşitul anilor 70 în filmul Ediţie specială, unde apărea atât ca regizor cât şi ca interpret (un rol de comisar). Despre acest al doilea opus al său (următor unui teribil debut – Cursa, 1975) regizorul avea să spună, în volumul caleidoscopic Pisica ruptă: „împuşcături, cascadori, tâmpenii, fasole bătută”. Iniţial, Foc în iarbă (devenit ulterior Ediţie specială) se dorea un film despre un ziarist din perioada interbelică, un tip solo care „vede o porcărie, vrea să facă un reportaj şi i se dă în gură”. După repetate modificări, adăugiri de personaje, situaţii, replici etc., filmul era de nerecunoscut: „…Mă consolam cu gândul că poate tot mai rămâne ceva; dar când m-am uitat din nou la el, era alt film. Complet altul. Complet şi disperat altul.”
Romanul autobiografic Pisica ruptă este o rememorare a unor întâlniri, a unor stări de nervoasă aşteptare înaintea intrării în producţie sau a aprobării pentru difuzare a filmelor sale ante-1995. Personajele (regizori, directori de imagine, producători, actori şi actriţe, critici de film, directori de case de film, miniştri etc.) apar fie cu pseudonime, fie cu numele lor reale. Prima frustrare de care se pomeneşte e legată de „stâlcirea finalului” din filmul de debut. Sunt prezentate apoi, într-o cronologie aleatorie, un şir neîntrerupt de nemulţumiri, trădări, umilinţe, ameninţări, dezamăgiri – toată „această lehamite” pe care Daneliuc, după 1990 mai ales, avea s-o reverse în filmografia sa contestatară.
Amintirea celui de-al doilea proiect (Ediţie specială) coincide cu execuţia celui dintâi portret, cel al lui Sergiu Colonnescu, care „se credea cel mai tare-n puţulică”, „o persoană care, în copilăria lui, căci e de presupus că a trecut cu bine şi prin asta, n-a avut parte îndestulătoare de jocul cu soldaţii de plumb” pentru că „cineva, în mod diabolic, i-a interzis”. Tirada continuă „Îi plăcea să se filmeze trăgând cu pistoale şi când nu se filma, se imagina.” Ei bine, acest personaj influent – regizor, scenarist, actor, producător, operator şi (după 1989) politician - avea să spună, simţind concurenţa: „Ăsta vine tare din urmă, ia fiţi atenţi!” Tot el – potrivit cărţii lui Iulia Blaga, Fantasme şi adevăruri ­– i-ar fi spus regizorului Mircea Săucan, după premiera insolitelor sale Meandre (1967): „Mă, Săucane, s-a terminat cu tine. Eşti scos din ring. Scurt. Ai luat K.O. şi nu te vei mai ridica niciodată.” Portretul e întregit de scenaristul Beno Meirovici: „A intrat în cinematografie pe uşa din dos? Ăsta-i deja un atu! Are talent cât pompierul din Buftea, dar nasul e bun. Şi-a dat seama imediat că nouăzeci de procente sunt mediocri, dacă nu chiar mai rău…Pe ceilalţi zece îi foloseşte ca negri; cu Partidul în spate. Copiază filme occidentale şi încă n-a avut de cine să se teamă.” Acelaşi domn Beno schiţează încă două portrete: „Piţurcă [alias Dan Piţa] e prost ca un lemn, leneş, de asta garantez eu, şi unde simte puterea se aşază singur în patru labe. Coroiu [alias Mircea Veroiu] nu contează; face un cinema de acum cincizeci de ani.” Ei sunt principalii „jucători” în lumea cinematografică românească de după „Marea Lovituţie” (sau „Marea Păcăleală”) din decembrie 1989. Potrivit celor scrise de Mircea Daneliuc, cei trei – pe atunci – directori de studiouri de film (Nicolaescu, Piţa, Veroiu) sunt principalii detunători de fonduri care i-au furat finanţarea filmului său de anvergură, îngheţat în proiect: Ovidiu. Cu ei (şi cu alţii asemenea) avea să aibă, la un moment dat, nouă procese pe rol. Şi, făcând haz de necaz, notează: „Mă bătea gândul să-mi iau cortul şi să mă mut la Tribunal”. Pisica ruptă redă câteva din vizionările sinistre pentru judecarea sau rejudecarea unor filme controversate: Vânătoare de vulpi, Croaziera, Glissando, Iacob. Situaţiile şi obiecţiile retorice (gen: „Ce-or să spună oamenii muncii când or să vadă filmul ăsta?”) sunt greu de înţeles în lumea capitalului şi a „libertăţii de exprimare” post-1990. Problema „ruperii pisicii” (sintagmă ce trimite la scandalul inerent provocat de războiul cu autorităţile/cenzura/producătorii etc.) este, acum, desuetă.
De asemenea, regizorul-prozator evocă şi cele trei experienţe – mai degrabă amare decât dulci - de la câteva renumite festivaluri de film: Veneţia, Berlin şi Cannes. Episodul Veneţia (unde Mircea Daneliuc a fost însoţit, neoficial, de compozitorul Vasile Şirli) e haios povestit. Afişele filmului Glissando (aduse într-un sul voluminos de acasă) au tapetat maşina cu care Vasile Şirli (autorul muzicii la Glissando) a părăsit definitiv România, la mijlocul anilor 80, pentru a se stabili în Franţa. Cam la atât s-a rezumat, la Veneţia, acţiunea de lobby în favoarea acestui apolog care nu a primit atunci nicio distincţie în festival, deşi din juriu făcea parte Eugen Ionescu. Este redată şi povestea opririi filmului şi a vizionărilor repetate (din România), a încăpăţânării lui Daneliuc de a nu tăia nimic din el. În zadar, fiindcă tot a stat trei ani în cutii până când a fost vizionat, „acolo sus”, de către Elena Ceauşescu. Mă rog, „vizionat” e un fel de a spune, pentru că sinistra şi temuta soţie de Preşedinte avea reputaţia că adormea pe unde se stingea lumina. S-a trezit numai când a auzit replica „Jidanule!”, a întrebat dacă e antisemită şi a zis că e mai bine să fie scoasă. Apoi i-a întrebat pe cei din comisia ideologică de ce-au oprit „porcăria asta” şi le-a poruncit: „Scoateţi-o naibii de-aici, să n-o mai văd!”
În fine, episoadele Berlin şi Cannes, unde România a fost reprezentată de filmele lui Daneliuc Patul conjugal şi Senatorul melcilor înregistrează încă două înfrângeri. „E greu să cari în spate – comentează amar Daneliuc – şi hoardele de mineri, şi ţiganii cuţitari şi zâmbetele lui Iliescu, toate odată”. În plus, la conferinţele de presă, „acel Apus” părea infinit mai interesat de libertatea presei, handicapaţii, homosexualii, SIDA, foştii comunişti etc. din România decât de filmul propriu-zis. Iar la intrarea în sala unde urma să înceapă proiecţia Senatorului… doi englezi discutau aşa: „Nu intri?” „Mi-ajunge cu filmele astea din Est. Prea mult jeg. Îmi strică ziua.”
„N-ai să vezi niciodată – scrie Mircea Daneliuc la începutul volumului său – o furnică moartă de oboseală. Nici strivită. Otrăvită, da!” De-a lungul a patruzeci de ani de activitate ca cineast, autorul Pisicii rupte nici n-a murit de oboseală, nici n-a fost strivit de „lucrătura” confraţilor ori de reprezentanţii Puterii. Otrăvit şi încrâncenat însă avea să fie cel care – totuşi, nu iremediabil disperat – ajunge să-şi plângă „neputinţa inimii de a le da iertarea” şi se roagă aşa: „Cred, Doamne, în Tine şi în puterea Ta de a ierta ce eu, cel lipsit de putere, nu pot.”

Pisica moartă – Mircea Daneliuc, Editura Univers, Bucureşti, Romănia, 344 pag.

Japan on my mind

Am primit de la un prieten mai multe muzici din filme de Akira Kurosawa. N-am uitat niciodată acele sonorităţi grave, de basso profondo îmbinate cu armonii simfonice puternic influenţate de ritmuri tradiţionale nipone din Cei şapte samurai sau ghitara, xilofonul şi flauturile din neuitatul Dodeskaden. Cât de puţin cunoaştem, aici în Europa (şi mai ales aici în România) despre clasicii culturii (nu neapărat cinematografice) japoneze, asiatice în general. În cultura pop de pe întreg mapamondul mult mai emblematice pentru Japonia sunt acum desenele animate de tip anime şi manga sau produsele veacului „postmodern”, pline de angoase şi spleen, supersofisticate ca tehnologie. Deh, fiecare cu Dracula sa…

Bucuria acestui cadou nu mi-am putut-o astâmpăra decât vizionând – pentru prima oară - un film de Kurosawa din 1946. Am ales (din arhiva furnizată de ces) Waga seishun ni kuinashi / Nu regret tinereţea noastră, în care am redescoperit-o pe actriţa Setsuko Hara. O ştiam din filmul lui Yasujiro Ozu Tokyo Story (1953) – era Noriko, un fel de Rut din Ţara lui Soare-Răsare. Am înţeles astfel că rădăcinile personajului din filmul lui Ozu se trag din această melodramă de Kurosawa. Mai mult chiar, actriţa – una din vedetele cele mai iubite în Japonia, de-a lungul a 30 de ani de carieră cinematografică – şi-a atras porecla de Fecioară Eternă, în urma emploi­-ului: acela de fiică devotată căminului şi – nota bene – socrilor. Yuki din Waga… (al cărei destin întru fericire respectă în chip minunat „clauzele” mântuirii: per aspera ad astra) o prevesteşte pe Noriko din Tokyo Story. Într-o societate – încă – tradiţională, care considera căsătoria şi creşterea de copii o condiţie aproape obligatorie, Setsuko a rămas singură şi fără copii, fiind un subiect de scandal în Japonia anilor 50. După încetarea din viaţă a Pygmalion-ului ei, regizorul Yasujiro Ozu, s-a retras brusc din lumea filmului. S-a mutat într-o căsuţă de la ţară unde a continuat să trăiască în singurătate, refuzând constant toate rolurile care i s-au mai oferit.

Thanks 2 TV

„Găsesc televizorul foarte educativ. De fiecare dată când cineva dă drumul la televizor, mă duc în cealaltă cameră şi citesc o carte.”

Groucho Marx

Action-reaction

Citesc, pe un forum de discuţii (Cinemagia), diverse mesaje pe tema „Credeţi în Dumnezeu?” Multe sunt scrise de adolescenţi (tineri sub 30 de ani) care au apucat să studieze la şcoală religia. Mă rog, fiind în România, li s-a predat „creştinism ortodox”. (Cum o fi să predai, sistematic sau nu, dogme, canoane şi norme de frumuseţe, de comportament?). Nemulţumirea lor vizează un soi de manie (şi mânie) – din partea dascălilor de religie pe care i-au avut – îndreptată faţă de atei, heterodocşi, satanişti etc. Pe bună dreptate – cât de bine îi înţeleg! – au ajuns să li se facă lehamite de tot ce ţine de Dumnezeu, de Biserică. Mult mai interesant li se pare nihilismul lui Nietzsche.

Sunt două extreme: militantismul legalist de tip calvin sau criptocalvin şi – ca reacţie - militantismul nihilist. La drept vorbind, între acest fel de extreme suntem chemaţi a ne cerceta pe noi înşine, la capătul fiecărei zile, al fiecărui gând. În ceea ce mă priveşte, port o adâncă recunoştinţă călăuzelor mele – Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt, Abuladze, Paradjanov, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Shakespeare ş.a. - care nu m-au lăsat să fiu ademenit de ispita legalismului sau a nihilismului…Care, puţin câte puţin, mi-au pregătit sufletul pentru căutarea contextului, pentru desluşirea treptată a tainelor, pentru aflarea sistemului de referinţă numit dreapta socotinţă…

Film RO 1985-1995

Volumul Eugeniei Vodă, Cinema şi nimic altceva, cuprinde cronici şi articole apărute în România literară şi S.L.A.S.T. între 1985-1995. Peisajul cinematografic al acelor ani („un deceniu fracturat”), pariază autoarea, „va rămâne dominat de operele a doi cineaşti: Lucian Pintilie şi Mircea Daneliuc” – doi „masivi muntoşi” între care „se desfăşoară şi un relief ondulat-accidentat, cu vârfuri şi pante abrupte, dar, mai ales, multă câmpie”. Portretul „în mişcare” al filmului românesc juxtapune două jumătăţi: „cinematografia socialistă planificată” şi „cinematografia democratic-haotică”.

Cele două coperte ale cărţii sunt dedicate celor doi „masivi muntoşi”. Filmul lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică (terminat în 1981, când a fost interzis până la Revoluţie), era, în 1990, una din cele mai aşteptate restituiri cinematografice. Lui îi este dedicat întâiul comentariu, cel despre „mesianismul miticismului” dintr-un film în care îşi dă întâlnire „mitul Caragiale” („un Caragiale de o înspăimântătoare actualitate”) cu „mitul Pintilie”. Din Reconstituirea (1968) - o „peliculă non grata, cu o difuzare meteorică şi cu un statut incert - ni se decupează „imaginea cea mai tulburătoare” a unei lumi care „are raporturi false cu realitatea”: convoiul şerpuitor din final – „bărbaţi, femei, bătrâni, un şir cenuşiu, nesfârşit, ieşind de pe un stadion, sau, parcă, din nişte subterane (…) un şir de umbre pe care se citeşte limpede că acele două condiţii primordiale, strict necesare oricărei dictaturi – sărăcia şi incultura – sunt respectate din plin”. Importanţa Balanţei (1991) este, arată Eugenia Vodă, „comparabilă cu aceea a Omului de marmură al lui Wajda. În Balanţa ne redescoperim, într-o viziune caricatural-grotescă, propriile instituţii: Justiţia, Poliţia, Biserica, Partidul, Şcoala, Securitatea, Sănătatea, Armata, Transporturile etc. De remarcat, ni se atrage atenţia, moito-ul din Antim Ivireanu, ales de regizor şi inclus în scenariul filmului: „…nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste, şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii… Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum vă zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici. Cine dintre păgâni face aceasta?” Seria de comentarii continuă cu un articol despre O vară de neuitat – „un film construit, vizibil, cu obsesia măsurii celei mai stricte şi a celui mai clar echilibru”. Ambianţa retro (anul 1925) – arată Alexandru Paleologu, citat de Eugenia Vodă – „este realizată cu multă subtilitate”, iar filmul este dominat de ‚corectitudinea morală, eleganţa comportamentului şi un anumit stil nobil de existenţă”. Filmul Salonul nr. 6 realizat de Pintilie - în 18 zile, cu un deviz modest – la Televiziunea Iugoslavă este inspirat dintr-o nuvelă de Cehov şi a fost „unul dintre paşii prin care cinematograful din Est a reuşit să fie prezent în lungul drum al eliberării de frică”.

Despre „arta lucidităţii”, aşa cum se regăseşte în opera celuilalt „masiv muntos” (Mircea Daneliuc), Eugenia Vodă scrie cu aplicare la câteva filme: Iacob („înlocuieşte praful de stele cu roca dură, patosul cu sarcasmul, poemul cu paradigma”), A unsprezecea poruncă („demonstrativ şi rece”), Patul conjugal („o epopee tragi-comică a unei actualităţi buimăcitoare în kitsch-ul şi inconştienţa ei”, „o frenezie a libertăţii şocantă, agresivă”), Această lehamite („agitaţia a schimbat locul cu lehamitea, iar romănilor nu li se mai ‚pregăteşte’ nimic, pentru că totul li s-a pregătit deja”) şi Senatorul melcilor.

Alte „semne de carte”, din categoria „reliefului ondulat-accidentat, cu vârfuri şi pante abrupte” ­ante-1990: Pas în doi de Dan Piţa („regizorul e interesat în exclusivitate de captarea unui anumit adevăr sufletesc”, iar „captarea” lui se datorează „consensului creator al unei echipe de mâna întâi”), comedia muzicală a Elisabetei Bostan, Zâmbet de soare („o explozie în lanţ de tinereţe”, un „film de performanţă – în genul lui şi în contextul nostru cinematografic”), comedia burlescă a lui Alexandru Tatos, Secretul armei…secrete („un film inteligent şi simpatic, o parodie a basmului tradiţional, un basm modern pentru toate vârstele”), Rochia albă de dantelă de Dan Piţa („un film de o modernitate autentică, în structură şi conţinut, o mică bijuterie, prin linia pură şi prin organicitate”, „o premieră care spiritualizează fizionomia filmului nostru de actualitate”), Flăcări pe comori de Nicolae Mărgineanu („un film de un profesionalism stenic în sine”), Cei care plătesc cu viaţa – adaptare de Şerban Marinescu după opera lui Camil Petrescu („pornind tocmai de la autorul care a impus şi a influenţat pe termen lung, la noi, tehnica romanului modern, regizorul a construit filmul sub zodia unui netulburat temperament academic, în spiritul convenţiei romaneşti tradiţionale”), Ciuleandra de Sergiu Nicolaescu („ceea ce scria Călinescu despre Ciuleandra lui Rebreanu i se potriveşte şi filmului: ‚Într-o literatură încă săracă în invenţie, ca a noastră, Ciuleandra înfăţişează o nuvelă onorabilă, rece, superficială, dar bine întocmită’”), Adela – adaptare după Garabet Ibrăileanu („gândit şi împlinit cu fineţea pe care o presupune orice gen miniatural; un film cu o concentraţie foarte ridicată de ‚stil Mircea Veroiu’”), Moromeţii lui Stere Gulea („un film de o copleşitoare organicitate”).

Începuturile „cinematografiei democratic-haotice” sunt punctate, mai întâi, de câteva articole despre „zorii tranziţiei” în lumea cinematografică din România (Cum am devenit „huligani”, Cineaştii la primul ministru, Cinestroika, Ce (nu) se întâmplă în cinematografie, Congelaţi-vă spectatorii! etc.) Câteva cronici consemnează primele „vârfuri” şi „pante abrupte” post-1990: Şobolanii roşii („faptul că filmul acesta nu e cu nimic mai prejos faţă de o mulţime de filme româneşti făcute de-a lungul anilor de regizori ai noştri cu pretenţii şi cu vechi state de serviciu, arată nu cât de profesionist e dl. Codre, ci, invers, cât amatorism a putut să încapă, în timp, în cinematografia română”), Undeva în Est („filmul lui Nicolae Mărgineanu e ca o datorie de conştiinţă faţă de suferinţa celor care au îndurat atât de mult, nemeritat,şi faţă de adevărul istoric batjocorit, în toţi aceşti ani, de puterea comunistă”), Priveşte înainte cu mânie de Nicolae Mărgineanu („un film al celor mulţi şi necăjiţi, al celor umiliţi şi obidiţi, portretizaţi cu înţelegere şi căldură”, „un film care demonstrează de ce clasa muncitoare nu merge în Paradis; pentru că ea rămâne imobilizată, pentru totdeauna, în infernul ‚tranziţiei’”), Hotel de lux („expozitiv, declarativ, prolix; ilustrează, sub semnul aleatoriului, un posibil coşmar; nu îl descompune, nu îl adânceşte, îl ilustrează”), Cel mai iubit dintre pământeni de Şerban Marinescu („citind, pe generic, numele strălucite de actori şi de profesionişti din echipă, nu poţi să nu-ţi aminteşti ce povestea, ironic, un bătrân regizor, un clasic al cinematografului: dă-i fochistului de la blocul meu actori foarte buni, dă-i un operator excelent, dă-i o echipă profesionistă şi, în aceste condiţii, poate să facă regie, foarte bine, şi fochistul”), Vulpe vânător de Stere Gulea („paradoxul major al acestui film şi principala performanţă regizorală: se vorbeşte ‚urât’, se trăieşte ‚urât’, lumea e desfigurată de violenţă, laşitate sau frică, dar linia melodică a întregului are ceva calm şi auster”), Piaţa Universităţii-România – un documentar de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile şi Sorin Ilieşiu („o felie bine gândită şi gingaş cumpănită despre ‚cel mai controversat fenomen din 1990’”), Rămânerea de Laurenţiu Damian („regizorul cu un aer de citadin sofisticat vine cu un film ‚rural’, un film al strămoşilor uitaţi, un film ca un poem în proză (sau ca un roman în versuri?) despre căutarea rădăcinilor. Mai mult, parcă, decât oricând, şi de această dată rădăcinile sunt amare”), E pericoloso sporgersi de Nae Caranfil („relevă un autor şi, la noi, cel mai convingător şi mai important debut regizoral al ultimului deceniu”).

În fine, din categoria „multă câmpie”, am decupat doar două exemple. În Furtună în Pacific de Nicu Stan „apare, din când în când, şi câte un cadru general care ar vrea să însemne vaporul în furtună văzut de undeva din cer – cadre artizanale care (…) sugerează cu multă fidelitate o machetă într-un lighenuţ. Avantajul e că priveşti furtuna liniştit, cu superioritatea celui care ştie că actorii noştri buni şi dragi n-au cum să încapă ‚acolo’, ci dorm liniştiţi în paturile lor. Un singur lucru e cert. Nici unui copil care ar vedea Furtună în Pacific nu i-ar mai trece în viaţa lui prin cap să se facă marinel…Nici marinal. Nici mariner.” În A doua cădere a Constantinopolului de Mircea Mureşan, „ţâţele Loredanei (…) sunt singurul lucru estetic dintr-un film inestetic (…), ele duc tot greul, pe ele se sprijină întreaga ‚viziune’ regizorală, ele se plimbă voioase prin cadru, ele tremură turceşte, pe muzică orientală, ele îl obsedează chiar şi pe junele Aurelian Temişan care, până şi în timp ce face amor (cu altcineva), mestecând gumă, simte nevoia să-şi pună pe noptieră în faţa ochilor şi o poză cu Loredana, posesoarea aceloraşi… (…) Din libertatea de a putea-spune-face-ridiculiza absolut orie, comedia noastră nu se alege cu nimic. Decât cu turcirea.”

Eugenia Vodă, Cinema şi nimic altceva - Editura Fundaţiei „România literară”, Bucureşti, 1995, 402 pag.