Chemarea

Din pietre sterpe şi uscate
Un fir de iarbă s-a ivit,
Şi vârful lui în infinit
A cutezat, străin, să cate.

Născut dintr-un crâmpei de soare
Şi o fărâmă de pământ,
Firul gingaş, curat şi sfânt,
A-mbobocit şi-a dat o floare.

Strivit în uliţa măreaţă,
Secat de drumul de asfalt,
El e de felul cerului înalt,
Care şoptind îi spune şi-l învaţă.

El, mulţumit că drept merinde
l-aduce lapte noaptea în pahar,
Se bucură când şi-un ţânţar
De moţu-i auriu se prinde.

(Tudor Arghezi Chemarea)