În liceu, Psalmii lui Tudor Arghezi nu-mi spuneau mai nimic. Pe atunci (în anii „Epocii de Aur” obligatoriu „multilateral dezvoltate”) divinitatea mi se părea doar un subiect tabu, „reacţionar” şi „mic burghez”, aşa cum era tot ce ţine de occident. Astăzi, remixurile argheziene după Psalmi îmi apar surprinzător de vii. Pretenţia poetului de a vedea „semne” - de a asculta „vocea divinităţii” mai des, de a cere Demiurgului să mai „pună picioru-n bătătură”, să vorbească prin îngeri şi omului de azi, precum se adresa odată ca niciodată „şi pruncului” [Hristos] „şi bărbatului” [Iosif] „şi femeii” [Maria] - mi se pare, acum, nu fără noimă. Oricare va fi fost credinţa poetului ce voia să „pipăie” dumnezeirea ca să strige: „Este!”, un lucru mi se pare fascinant. După două mii de ani, omul tulburatului sfârşit de secol XX mai priveşte încă nostalgic spre adevărata „epocă de aur”, atunci când se făptuia – potrivit Scripturilor – Întruparea şi când a început îndumnezeirea omului. Minunat este că, dincolo de „anii care mor” şi „veacurile ce pier”, poetul modern încă mai cutează a-L numi pe Domnul „veşnic şi bun”:
Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă
În recea mea-ncruntată suferinţă.
Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,
Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.
De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
Şi anii mor şi veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.
Când magii au purces după o stea,
Tu le vorbeai – şi se putea.
Când fu să plece şi Iosif,
Scris l-ai găsit în catastif
Şi i-ai trimis un înger de povaţă –
Şi îngerul stătu cu el de faţă.
Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea
Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.
Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,
Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul...
No comments:
Post a Comment