Travesti

„Gândeşte-te la moarte şi nu vei păcătui” spuneau Părinţii Bisericii. Dar într-un anume fel – căci până şi la bătrâneţe, moarte şi la „cele de pe urmă” nu te poţi gândi, nu-i aşa?, oricum. Iar „acel fel” va aduce, el şi numai el, frica şi cutremurul şi metanoia şi, mă rog, ce-o mai trebui ca omul să lase – în fine – de-o parte „grijile lumeşti” şi „slava deşartă” spre a dobândi un loc în Utopia. Nimic rău în asta, câtă vreme la „acel fel” ajunge omul pe căile sale, în ritmul său, nealtoit cu E-uri moraliste şi adititvi de intensivă „creştere duhovnicească”…

Deunăzi, în urma unui strâns schimb de replici, doi amici îmi aduc în dar flacăra luminii de gând (ruptă, desigur, din cerul mai galben ca mierea al Schimbării la Faţă, nu din „soarele” iluminist al enciclopediştilor) şi-mi dau de-nţeles că gropile de pe drumurile României au un rost al lor. Tainic, neluat în seamă de cei mai mulţi (dar parcă, spun ei, sfinţii şi mucenicii – adevăratele elite ale omenirii, care nu au ocolit, ci au căutat asceza, suferinţa, martiriul - au făcut vreodată parte din „cei mulţi”?) şi profund restaurator-îndumnezeitor pentru specia om. Astfel, după predania lor, craterele din şoselele naţionale ale patriei preînchipuie gropile (groapa) în care ajungem cu toţii şi sunt mult mai de folos, mai ziditoare şi hrănitoare pentru suflet ca şoselele nivelate şi imaculate din occidentul „untului” şi-al „decadenţei”. Da, chiar aşa, nici mai mult nici mai puţin. La fel, şi bălăriile şi pârlogul – devenite deja „personaj principal” în tabloul naţional - sunt asemenea „locului cu verdeaţă” unde se roagă preotul, la slujba lor de îngropăciune, să ajungă „răposaţii dreptcredincioşi”. Cu alte cuvinte: grupurile de interese din ţara noastră (care ştiu ele mai bine încotro să îndrepte destinaţia banilor prevăzuţi pentru asfaltări şi reparaţii de drumuri şi clădiri, că la drumuri şi clădiri – cele proprietate de stat, bunuri de obşte - nu prea ajung) „servesc cauza”. Şi ce cauză!... La fel cum, pe aceeaşi logică (sau anti-logică), gulagul infernal şi toate opreliştile şi umilinţele regimurilor totalitare din totdeauna au fost şi ele – citite duhovniceşte - o antecameră pentru acelaşi „sân al lui Avraam”, o etapă necesară şi minunată a desăvârşirii omului.

Toate ca toate, am cugetat eu la capătul trialogului meu în care m-am dat bătut (slavă cerului pentru răbdarea ce mi-a dat-o) după care am ieşit în stradă să mă-ntorc acasă (iar pe stradă nişte drumari tocmai meştereau la borduri şi trotuare spre a le înfrumuseţa), numai să nu ne dăm mai asceţi decât suntem. Există, ne învaţă Scriptura, o Maria, există şi-o Marta. Una căzută-n rugăciune şi-n închinăciuni extatice, alta cu trebile din gospodărie. E loc sub soare pentru amândouă, nimic de zis. Strâmbătatea însă începe atunci când – ciudat travesti! - pragmatica şi „mult prea lumeasca” (sau, vorba lui Nietzsche, „omeneasca”) Martă se dă drept mironosiţa Maria ce l-a prins pe Dumnezeu de-un picior.