Tuesday 13 April 2010

Travesti

„Gândeşte-te la moarte şi nu vei păcătui” spuneau Părinţii Bisericii. Dar într-un anume fel – căci până şi la bătrâneţe, moarte şi la „cele de pe urmă” nu te poţi gândi, nu-i aşa?, oricum. Iar „acel fel” va aduce, el şi numai el, frica şi cutremurul şi metanoia şi, mă rog, ce-o mai trebui ca omul să lase – în fine – de-o parte „grijile lumeşti” şi „slava deşartă” spre a dobândi un loc în Utopia. Nimic rău în asta, câtă vreme la „acel fel” ajunge omul pe căile sale, în ritmul său, nealtoit cu E-uri moraliste şi adititvi de intensivă „creştere duhovnicească”…

Deunăzi, în urma unui strâns schimb de replici, doi amici îmi aduc în dar flacăra luminii de gând (ruptă, desigur, din cerul mai galben ca mierea al Schimbării la Faţă, nu din „soarele” iluminist al enciclopediştilor) şi-mi dau de-nţeles că gropile de pe drumurile României au un rost al lor. Tainic, neluat în seamă de cei mai mulţi (dar parcă, spun ei, sfinţii şi mucenicii – adevăratele elite ale omenirii, care nu au ocolit, ci au căutat asceza, suferinţa, martiriul - au făcut vreodată parte din „cei mulţi”?) şi profund restaurator-îndumnezeitor pentru specia om. Astfel, după predania lor, craterele din şoselele naţionale ale patriei preînchipuie gropile (groapa) în care ajungem cu toţii şi sunt mult mai de folos, mai ziditoare şi hrănitoare pentru suflet ca şoselele nivelate şi imaculate din occidentul „untului” şi-al „decadenţei”. Da, chiar aşa, nici mai mult nici mai puţin. La fel, şi bălăriile şi pârlogul – devenite deja „personaj principal” în tabloul naţional - sunt asemenea „locului cu verdeaţă” unde se roagă preotul, la slujba lor de îngropăciune, să ajungă „răposaţii dreptcredincioşi”. Cu alte cuvinte: grupurile de interese din ţara noastră (care ştiu ele mai bine încotro să îndrepte destinaţia banilor prevăzuţi pentru asfaltări şi reparaţii de drumuri şi clădiri, că la drumuri şi clădiri – cele proprietate de stat, bunuri de obşte - nu prea ajung) „servesc cauza”. Şi ce cauză!... La fel cum, pe aceeaşi logică (sau anti-logică), gulagul infernal şi toate opreliştile şi umilinţele regimurilor totalitare din totdeauna au fost şi ele – citite duhovniceşte - o antecameră pentru acelaşi „sân al lui Avraam”, o etapă necesară şi minunată a desăvârşirii omului.

Toate ca toate, am cugetat eu la capătul trialogului meu în care m-am dat bătut (slavă cerului pentru răbdarea ce mi-a dat-o) după care am ieşit în stradă să mă-ntorc acasă (iar pe stradă nişte drumari tocmai meştereau la borduri şi trotuare spre a le înfrumuseţa), numai să nu ne dăm mai asceţi decât suntem. Există, ne învaţă Scriptura, o Maria, există şi-o Marta. Una căzută-n rugăciune şi-n închinăciuni extatice, alta cu trebile din gospodărie. E loc sub soare pentru amândouă, nimic de zis. Strâmbătatea însă începe atunci când – ciudat travesti! - pragmatica şi „mult prea lumeasca” (sau, vorba lui Nietzsche, „omeneasca”) Martă se dă drept mironosiţa Maria ce l-a prins pe Dumnezeu de-un picior.

4 comments:

Anonymous said...

Buna ziua,

e pacat ca mai intalnim in mediile bisericoase asemenea specimene de Marte lenese sau, dupa caz, Marii gurese care socotesc ca e de-ajuns sa fi citit cateva carti de teologie ca sa-ti poti permite sa vorbesti in numele Adevarului de parca l-ai fi cunoscut vreodata. Asemenea oameni se descalifica, cuvintele lor lucrand impotriva a ceea ce incearca sa sustina, fiind - cum spui - niste farisei, niste lupi imbracati in piei de oaie. De obicei viata le da de gol desertaciunea discursului. In fapt, ei insisi sunt niste gropi si poate sigurul rost al prezentei lor vocale - deseori rudimentare, alteori vulgare - este acela de a ne exersa virtutea rabdarii. Poate macar pentru aceasta merita iertati. Sunt atatea lucruri frumoase in lume, nu cred ca e nevoie sa ne tulburam pentru ipocrizia unora.

Pr. Irineu Martin (Bordeaux - Franta)

saskiul said...

Buna ziua,
Subscriu cu totul. Tocmai pentru că sunt atâtea lucruri frumoase pe lume NU MERITĂ să-ţi iroseşti timpul cu astfel de fleacuri. Mulţumesc pentru rândurile trimise.

Anonymous said...

Buna, ma aflu intamplator pe pagina aceasta insa m-a surprins placut combinatia de muzica usoara, referinte cinefile si discreta teologie. Totusi, am o oarecare nedumerire pe care sper s-o pot lamuri daca tot sunt pe-aici: intre fraza de inceput - „Gândeşte-te la moarte şi nu vei păcătui” şi consideratiile din commentul dvs. "pentru că sunt atâtea lucruri frumoase pe lume NU MERITĂ să-ţi iroseşti timpul cu astfel de fleacuri" nu reusesc sa vad coerenta gandului. Am impresia ca imi scapa ceva si nu doar citind aceste randuri. E o dilema mai veche care ma preocupa si pe mine: ar trebui sa cautam si sa descoperim frumusetea acestei lumi sau sa lucram cu ravna la lepadarea de ea? Imi cer scuze daca sunt putin patetic, poate ca e din cauza varstei. Nu ma astept sa-mi oferiti un raspuns exhaustiv - spun asta pentru ca am vazut ca obisnuiti sa raspundeti - insa poate ca macar mi-ati putea lumina logica in care dvs rezolvati aceasta problema.

Cu respect,
Mirel Mihaileanu

saskiul said...

Buna, Mirel
Îţi mulţumesc pentru aprecieri. Combinaţia muzică uşoară (dar pe blog vei găsi şi referiri la alte genuri de muzică ;) – film – teologie („discretă”) este, într-adevăr, neobişnuită. De obicei „teologhisitorii” sunt aspri moralişti (indiferent de confesiune, de religie), iar cei preocupaţi de muzică pop şi cinema privesc cu un surâs condescendent pe cei care se încăpăţânează să ţină aproape de Biserică.
Ziceam că fleacurile cu care nu merită să-ţi iroseşti vremea sunt discuţiile în contradictoriu, atunci când ai motive să înţelegi că nu există dialog sau dorinţă de dialog. Pentru că e loc sub soare pentru toţi.
În privinţa întrebării tale („ar trebui să căutăm şi să descoperim frumuseţea acestei lumi sau să lucrăm cu râvnă la lepădarea de ea?”) cred că răspunsul l-a dat deja Eminescu: „Ce e rău şi ce e bine te întreabă şi socoate”.  Rezolvarea acestei probleme este personală, nu există reţete. Aşa cum nu există frumos „în sine” valabil pentru toţi oricând, oriunde, oricum, oricare ar fi cei care vin la întâlnirea cu el.