Evergreen

Zilele acestea, o triplă întâlnire-prăznuire: Constantin & Elena (contemporani cu primul imperiu creştin ever, cu perioada celor dintâi sinoade ecumenice ş.a.), Cincizecimea şi Treimea. Ca orice ­lăcaş ortodox, la Rusalii, mănăstirea unde-am fost era împodobită de frunze verzi, iar după slujbe participanţii (comunianţi sau nu) au primit nişte spice, tot verzi, de grâu. Am vizitat singura cruce (de lemn pe care este inscripţionat un basorelief cu Răstignirea) din curtea mănăstirii. Acolo se odihneşte (până la „învierea morţilor”) Ioana, fetiţa de numai 15 ani care, cu doar câteva săptămâni în urmă, a plecat „pe plaiurile sfinte”. Mormântul este vizibil îngrijit, plin de flori. Slujba, în trei serii, a cuprins utrenia, liturghia şi vecernia. 3 în 1. „Forma” mesajului e arhicunoscută: e însuşi „duhul adevărului, care pretutindenea este şi pe toate le împlineşte”. Dar cum rămâne cu „asemănarea” (devenirea întru o astfel de fiinţă purtătoare de duh, nu de „legiune” de duhuri), cu – altfel spus – asumarea sa?

Revedem Giulietta degli spiriti – în care Fellini se întrece pe sine. Şi nu doar pentru că (în acelaşi an cu Antonioni) face primul film în culori. E atâta forţă de martir aici – iar martirajul este cununia. Cum ar veni, Giulietta (la fel ca cealaltă Giuliettă, în carne şi oase, cea care a interpretat-o în film şi i-a fost soaţă regizorului) luptă să suie un vis ce cade mereu. Înţelege că nu e târziu să-şi apere iubirea-sacrament (un soţ înşurubat în la dolce vita lumii mondene) şi – cu o forţă pe care numai naivitatea ei neobişnuită i-o poate da - rezistă ispitelor, vicleniilor, capcanelor „post-moderne” care i se întind. Filmul lui Fellini are ca temă păstrarea şi salvarea sufletului – nota bene: prin credinţă. Piesa de teatru pe care Giulietta a jucat-o în copilărie (şi în care interpreta rolul unei martire ce alege moartea pe rug atunci când i se oferă şi varianta lepădării de Hristos) continuă s-o urmărească şi s-o întărească. Acele amintiri neuitate îi dau putere să spună „Retro, Satana!” pentru a se regăsi pe sine. Iar Fellini – de ce ne-am mira? - surprinde această regăsire în chip „suprarealist”, „fantastic”: matura Giulietta reuşeşte să o descătuşeze pe fetiţa de şapte anişori care era arsă pe rug pentru credinţa ei de neclintit. Următor acelei îmbrăţişări „onirice” Giulietta face linişte în gândurile şi emoţiile ei. Ajunge la „luminiţa de la capătul tunelului”. Iese din casa (în care toate obloanele sunt închise) pentru a se plimba – eliberată de asaltul „legiunii” de spirite – în pădurea verde împrejmuitoare. Într-un fel, inflaţia de verde copleşitor din ultima secvenţă a filmului a fost o pregătire pentru praznicul Rusalilor de a doua zi…