Out of the blue

Amicul Denis – student la Arte Plastice – îmi trimite, în format electronic, două icoane absolut u-lu-i-toa-re (una cu Mântuitorul, alta cu Născătoarea de Dumnezeu şi Pruncul Iisus) pictate, susţine el, de unul din cei mai vrednici iconari din ţară (şi nu numai). Un monah din Argeş, parcă. Le ştiam de câtăva vreme – le-am cumpărat (în variantă litografiată, desigur) de la mănăstirea Cebza pentru nişte prieteni de-ai noştri. Şi chiar deunăzi, când mă aflam în vizită la ei, m-am bucurat să le întâlnesc din nou pe rafturile unei biblioteci. Am privit aceste icoane minute la rând, sedus de frumuseţea aceea de tip super high quality, cu un copleşitor potenţial restaurator. Contemplându-le, simţi că mai departe nu se poate merge. Că până şi cerul e aproape de pământ. Mai mult: că până şi cerurile, mai galbene ca mierea, se deschid...

…De undeva din „lumile cereşti” a ajuns, azi, la uşa noastră, un alt amic pe care nu l-am mai întâlnit de un an de zile. Am petrecut câteva minute împreună (aproape un ceas), până când a plecat din nou spre mănăstirea unde vieţuieşte ca monah-în-devenire. Am vorbit, între altele, despre importanţa pe care Pr. Rafail Noica o acordă rostirii, cuvântului. Sigur, la venerabilul părinte poate fi (sau chiar este) un reflex ereditar, moştenit pe linie paternă. Problema însă rămâne: în lumea aceasta înnebunitoare, salvarea e cu neputinţă de conceput atunci când eşti copleşit de „limbajul de lemn” (al ideologiei ante-1990, care urmărea să instaureze, cu forţa, „fericirea tuturor”), dar şi de rostirea pustiitor de simplistă, de „minimalistă” (a ideologiei post-1990, liberalist-consumiste şi ultra-pragmatice).

Am mers apoi cu Theodor la înot, într-un spaţiu, vai, foarte occidentalizat, foarte elegant, cu piscină acoperită şi facilităţi, cu tot felul de maşinării pentru fitness. După aceea ne-am dus la concert (dirijor: Emil Aluaş), unde am ascultat uvertura lui Wagner de la opera sa, Rienzi, şi Concertul pentru vioară şi orchestră (solistă Cristina Anghelescu) de Max Bruch.