All that jazz

Finalul Balanţei de Lucian Pintilie: Mitică şi Nela lângă stejarul unde – în sens biblic – s-au cunoscut întâia oară. Nela: „Aş vrea să am un copil de la tine. Ce fel de copil poate să iasă din noi doi?” Mitică: „Dacă iese normal îl omor cu mâna mea!” … Dincolo de aceste vorbe dure se ascunde un tâlc. Ce însemna, atunci, să fii „normal”? Vedem din filmul lui Pintilie ce înseamnă doctori, procurori, preoţi, miliţieni, mineri, primari, profesori, cineaşti, CFR-işti, securişti etc. „normali”. Adică de rând, obişnuiţi.

Cât de greu de biruit este această „normalitate” la 20 de ani după evenimentele din filmul lui Pintilie se poate vedea, cu ochiul liber, oriunde ai privi în jur. Cutia televizorului reflectă şi ea starea de „normalitate” care-i stârnea atâta aversiune lui Mitică. Nu e de mirare că aceia care încearcă să spună „tembelizorului”: Retro, Satana! sunt priviţi ca nişte ciumaţi. O casă în care cresc copii – mi s-a spus recent - trebuie musai să aibă televizor, altminteri acei copii vor ajunge nişte handicapaţi, nişte neadaptaţi şi vor fi marginalizaţi de societatea „normală”…

Drogat cu imagini peste imagini, omul (devenit – spune jurnalistul lucid din Network - umanoid) nu mai poate discerne. Vulgaritatea exacerbată, can-can-urile (talk show-urile, telenovelele, telejurnalele) şi violenţa, demenţa din filmele difuzate (majoritatea americane, de ultimă oră şi, evident, color) şi mentalitatea de mahala i s-au mutat în sânge şi în meninge. Au devenit a doua lui natură. Cum să mai cugete atunci, măcar o clipă, la efectele dăunătoare (dacă nu de-a dreptul ucigătoare de suflet) ale televiziunii asupra minţii omeneşti?

Cristian Mungiu, în a sa pseudo-utopie profetică numită Zapping, ne făcea cu ochiul când spunea că iluziile vândute prin fereastra ecranului sub nicio formă nu trebuie să îndemne privitorul la lectură, la meditaţie, la contemplaţie. Dar mesajul său este cumplit de adevărat! În ziua de azi, intelectuali sau nu, suferim nu pentru că am uitat să mai punem mâna pe o carte (iar dacă punem, constatăm că ne fug literele sub ochi şi, în cazul în care totuşi reuşim să citim câteva rânduri, habar n-avem să dăm un sens celor citite), ci pentru că s-ar putea să avem copii marginalizaţi dacă scoatem din casă măgăoaia. (?!) Se apropie vremurile despre care înţelepţii din vechime spuneau: „Oamenii vor înnebuni, iar cei care nu vor să înnebunească vor fi consideraţi nebuni.”

Se vorbeşte într-una despre nevoia de distracţie pe care emisiunile TV o satisfac, ca şi cum ar mai fi rămas vreo preocupare serioasă, vreun ideal de la care – pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă – omul s-ar abate (s-ar distrage) privind la televizor. Nu privind selectiv, matur şi critic, ci - asemenea unui gurmand veşnic nesătul – veşnic zappând, devorând şi consumând la grămadă, fără niciun fel de discernământ, ştiri, poveşti dulceage de amor, intrigi de tot soiul şi false probleme.

Pe ce se bazează cei care susţin şi întreţin contactul copilului sau adolescentului cu televizorul? Pe aceea că, mai abitir decât altundeva, pe micul ecran vede copilul realitatea mai puţin plăcută a vieţii şi astfel va fi pregătit să ia viaţa-n piept. Altfel spus: nu educaţia în spiritul celor bune şi frumoase şi folositoare pentru suflet, ci toată mizeria din televiziuni (crime, violuri, împreunări de trupuri pe apucatelea, flirturi, certuri, înjurături & all that jazz) funcţionează, în mintea acestor oameni, drept un eficient şi necesar vaccin contra strâmbătăţii din „lumea celor mari”…Mai zi ceva dacă poţi!