Best kept secret

Neatras nici măcar de numele regizorului (Milos Forman), iniţial am refuzat să văd The People vs. Larry Flynt / Scandalul Larry Flynt. Publicitatea excesivă îl făcuse, oricum, previzibil. L-am văzut, până la urmă, o dată şi bine. Şi am rămas în minte cu imaginea lui Althea (Courtney Love) - un personaj odios şi, fapt bizar, pe alocuri învăluit de o tandreţe seducătoare.

Ceea ce mi se pare însă cu adevărat odios şi scandalos este mecanismul manipulării din spatele unui astfel de proiect cinematografic. Vasăzică, din înfruntarea dură dintre un proxenet de lux şi un predicator de lux înclini să fii de partea proxenetului, a desfrâului pe care acesta îl vrea legalizat. E mai haios, oricum, decât morga calvină a celuilalt. La o privire mai atentă însă, conflictul din acest film pare să reflecte o tensiune veche de secole, în lumea occidentală. Atunci când creştinătatea derapează înspre moralism şi puritanism este inevitabil să nu apară, ca reacţie, personaje gen Larry Flynt, ce pur şi simplu refuză să se închine unui fals zeu propovăduit de nişte ipocriţi. Şi care, în numele libertăţii individului (garantate constituţional) de a se exprima, consideră că îşi pot permite orice. Mai ales dacă îşi plătesc impozitele.

Dinspre zona cuminte a dreptei socotinţe (cea de-a treia cale), nu se pune problema de a alege disjunctiv (sau, sau), ci de a refuza disjunctiv (nici, nici) ambele „judecăţi”. Ori filmul lui Forman celebrează cu asupra de măsură victoria unei strâmbătăţi amorale colorate (chiar pestriţe), deocheate şi depravate asupra derapajului moralist cenuşiu, pietist şi habotnic. Marele absent din filmul lui Forman - calea de mijloc (singura prin care ne putem păstra nezdrobiţi de inevitabilele încercări de-a dreapta ori de-a stânga), dreapta judecată – este în continuare „secretul cel mai bine păzit” în lumea civilizată. Nici un cuvinţel şi nicio imagine nu trimit către ea. Ecranul este ocupat de triumful legalizării afacerii dubioase a lui Larry (Woody Harrelson), mascate de sloganul libertăţii de exprimare a individului.

La final, o paranteză melodramatică: amintirea iubitei Althea, care – fiind răpusă de o boală incurabilă – n-a mai apucat victoria lui Larry asupra bigotului predicator. Mereu surprinzător de adevărate, cuvintele Pr. Rafail Noica: „Omul, şi în păcatul lui, dacă-l înţelegem drept şi esenţial, tot cele drepte caută, tot pe Dumnezeu Îl caută” sunt valabile în cazul acestui film. Oare nu tot spre „cele drepte” – împleticindu-se, devorându-se - caută Larry şi Althea, în existenţa lor căzută, în iubirea lor pătimaşă?