Zero barat

Răsfoind „cartea cu feţe” (calchiere după sigla facebook), aflu că un simpatic poet, jurnalist şi moderator de televiziune, răspunde astfel (în stil neo-niezschean?) chestionarului referitor la opţiunea (identitatea) sa religioasă: zero barat. Îmi amintesc intervenţia lui, zgomotoasă, dintr-o dezbatere televizată de acum câţiva ani pe tema scoaterii icoanelor din şcolile româneşti. De fapt, pentru a fi mai exacţi, era vorba despre imaginile (reprezentările) religioase existente în şcolile din România. Puţin ştiu (şi probabil că şi mai puţini sunt cei cărora le pasă) că o mare parte din aceste reprezentări nu sunt icoane pictate după canon, potrivit învăţăturii Bisericii. Ei bine, acest personaj, pe un ton extrem de furios, îşi expunea acolo punctul său de vedere, apăsat iconoclast, vizavi de prezenţa în şcoli a imaginilor religioase. Prin urmare, nu m-a mirat deloc faptul că acest poet (care cândva scrisese un poem intitulat „Înnebunesc şi-mi pare rău”) declară un „zero barat” în dreptul rubricii de religie pe facebook.

Sigur, e absurd şi stupid să pretinzi cuantificarea identităţii religioase a unei persoane. De aceea opţiunea sa nu mă intrigă, ci mă amuză. Ştiu bine că, până la urmă, inima omului e cercetată în chip tainic, necunoscut. Că nu toţi cei ce spun „Doamne, Doamne” primesc numaidecât viză de intrare în paradis. Totuşi, fronda celor care se declară, duhovniceşte, „zero barat” mă nedumereşte oarecum, recunosc, deşi într-un fel îi înţeleg. Şi apoi, everybody has his reasons, nu? Bucuria şi suferinţa lucrează şi lămureşte (sau sminteşte) omul prin nebănuite căi. Nu putem niciodată şti, cu exactitate, pentru ce anume oameni diferiţi, care trec prin – oarecum - aceleaşi experienţe, ajung la concluzii diferite. Poate pentru că oamenii sunt diferiţi, poate pentru că oamenii – orice-am face – nu se nasc, duhovniceşte, la aceeaşi vârstă.

În orice caz, opţiunea sa pentru „zero barat” mă amuză şi chiar mă bucură, mai mult decât cealaltă, opusă, a fariseilor. Mi se pare infinit mai onestă, mai ferită de perfidie. Sigur, calea de mijloc (idealul, desăvârşirea) este smerenia vameşului („Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”). Dar dacă în fiecare din aceşti „zero baraţi” se ascunde un suflet care – asemenea torţionarului din cartea Doinei Jela, Drumul Damascului – tânjeşte după mărturisire şi n-a găsit încă pe nimeni să i-o asculte? Şi mai cred că fiecare om, în sinea sa, caută şi aşteaptă iertarea „cea mare”. Chiar dacă adesea uită (sau încă nu a aflat) că trebuie să împlinească, înainte de orice, iertarea „cea mică”: puterea de a ierta altora şi de a se ierta...

P.S. M-am gândit mult la toată vâlva iscată atunci în presă şi am ajuns la concluzia că e în zadar să-mi bat capul. Lucrurile rămân oricum, neschimbate. Majoritatea credincioşilor – asta este chiar opinia preoţimii – au evlavie mai cu seamă la aceste forme de reprezentare (tablouri religioase romano-catolice, realiste, necanonice, sentimentale, dulceage, kitschoase etc.), incomparabil mai vandabile decât celelalte, iar opoziţia reală faţă de prezenţa lor în şcoli este, oricum, nesemnificativă în România. Astfel, pereţii sălilor de clasă, după privarea lor de portretele cu „patriarhii” roşii (Marx, Engels, Lenin, Stalin), cu „iubiţii conducători” (Ana Pauker, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu) sau de flamura roşie a PCR, rămân în continuare – cel puţin o vreme – „catapetesme” pe care poţi zări un amestec de austere icoane, tablouri religioase pietiste şi steagul României ori al UE.