Tadei dixit

Stareţul Tadei, în O sută de capete de la mănăstirea Vitovniţa: „În familiile cu mai mulţi membri este de ajuns ca o singură persoană să fie nemulţumită – nu e nevoie să arate aceasta faţă de nimeni, ci doar să înceapă a cugeta cât de nedrept se poartă ceilalţi cu ea şi cât de rău este tratată – ca să se tulbure pacea în familia aceea; persoana aceea, prin gândurile ei, a tulburat-o. Iar toţi sunt necăjiţi, fără să ştie din ce pricină” (41). Dar se poate şi altfel. Când, într-o familie cu mulţi membri – care, largo sensu, este chiar lumea – cel puţin o singură persoană este mulţumită (şi nu e nevoie să arate aceasta faţă de nimeni, pentru că se vede, se simte), tulburarea şi necazul sunt parcă luminate de bucuria ei. Este nevoie, prin urmare, de cineva care să stingă (sau să aprindă) lumina atunci când toţi ceilalţi au obosit ori s-au poticnit de câte ceva. Practic, tot ce rămâne de făcut este păstrarea conexiunii cu acel perpetuum mobile - uzina cosmică, alimentatoare cu bucurie… Exerciţiu de voinţă: The show must go on – alfel nu se poate. Sau se poate, dar e păcat, pentru că orice „pană” de bucurie lasă loc liber tristeţii, angoaselor, deprimării – toate forme de sinucidere lentă...

Şi tot din apoftegmele aceluiaşi stareţ de la Vitovniţa: „Când omul pierde harul, multă vreme nu înţelege aceasta, căci crede că îl mai are încă, pentru că într-însul sunt încă vii gândurile de mai-nainte – şi nu pricepe că s-a răcit şi că (de-acum) este pierdut pentru viaţa veşnică” (69). Găsim adunată, în această maximă, întreaga existenţă omenească in nuce. Există o stare incandescentă a copilăriei şi a tinereţii spiritului, aşa cum există, la o anumită vârstă, se instalează o stare de încremenire, de osificare, de acreală, de pizmă...Dincolo de aceste constatări nu rămâne decât întrebarea (pentru care, fiecare în parte, este chemat să desluşească răspunsurile, îndreptarea şi leacul): cum se ajunge pe drumul înapoi (al nostalgiei) către casă? Fiul risipitor (sau rătăcitor) ne arată că damnarea şi pierderea „vieţii veşnice” sunt consecinţa nu a păcatului, ci a încremenirii în strâmbătate, în auto-suficienţă. Care nu e, totuşi, fără leac. Gândul cel bun şi restaurator ne poate găsi însă chiar şi într-o cocoină de porci. Mai ales acolo se petrece „începutul cel bun” al lucrării duhovniceşti (traducerea gândului în practică, trăirea şi asumarea lui) – un lung proces de metanoie, al cărui sfârşit, vorba rocker-ului, „nu-i aici, o, nu, nu-i aici, ţineţi minte: sfârşitul nu-i aici!”...