Muzica, act de credinţă

E. M. Cioran: „Numai muzica poate crea o complicitate indestructibilă între două fiinţe. Pasiunea e vremelnică, se degradează ca tot ce-i viu, în timp ce muzica e de o esenţă superioară vieţii, şi, bineînţeles, morţii. ” Ce rol îi revine, în acest caz, credinţei? – îl întreabă pe Monahul de la Rohia (Nicolae Steinhardt) Zaharia Sângeorzan.

Răspunsul este cât se poate de tipic pentru cel care, chiar şi după ce a îmbrăcat straiele monahale, a continuat să creadă că arta este „nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu”, un „imn de slavă a creaţiei”. Când este adevărată, afirma Steinhardt în Primejdia mărturisirii, cultura (în care nu contenea să desluşească „fondul moral, sensul, mesajul, cugetul”) „nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi”. Reverenţa Monahului în faţa muzicii (vezi întrebarea 316 din volumul Monahul de la Rohia N. Steinhardt răspunde la 356 de întrebări) aminteşte de cuvintele rostite de Călăuza lui Tarkovski despre muzică (arta cea mai imaterială, cea mai puţin legată de realitate care însă – prin combinaţii de sunete nevăzute - face să vibreze sufletul nostru atât de profund) pentru cei doi sceptici care-l însoţeau în Zonă: „Iată că Marele Sceptic crede şi el în ceva: în muzică. N-are încotro. Crede în muzică, adică de fapt în credinţă. Căci muzica — atunci când se înalţă pe culmi — este act de credinţă. Henri Bremond: poezia pură este rugăciune. Îndrăznesc a zice, urmându-l pe George Bălan: muzica autentică (Bach, Mozart, Haydn, Wagner, Brahms, Schubert…) e o ipostază a credinţei. Cred că „actul de credinţă” se manifestă aici pe pământ prin: rugăciune, acte de dragoste faţă de aproapele (bunătate), muzică, stări inexplicabile de fericire (extaz), poezie. Toate, în mod egal, pot fi acte de credinţă. Mergerea la biserică, să fim bine înţeleşi, e un act meritoriu, dar de bună purtare socială, de igienă sufletească, de disciplină civico-etică. Actul de credinţă e inefabil, apofatic şi îmbracă formele de mai sus.”