Majestic

De bună voie şi nesilit de nimeni, am xeroxat, acum câţiva ani, trei icoane celebre (Maica Domnului cu Pruncul de la Vladimir, Sfânta Treime şi Hristos în slavă - ultimele două pictate de Andrei Rubliov), le-am înrămat şi le-am agăţat de peretele din cabinetul de limbi moderne (de la şcoala unde predau), pe care se afla un tablou religios. Care, la rândul său, va fi înlocuit portretul ce-l reprezenta pe „comandantul suprem” aka împuşcatul de Crăciun (la Târgovişte), în 1989. Nimeni nu a observat diferenţa. Între timp n-am mai avut ore în acel cabinet şi m-am hotărât să dăruiesc unor colegi de-ai mei dascăli cele trei icoane. Zilele trecute aflu, de la una dintre colegele mele căreia i-am dăruit Hristos în slavă (o dăscăliţă care spune că nu crede în Dumnezeu), că iniţial – fiind indiferentă la graiul „scripturilor în culori” (icoanele) – a dosit o vreme, pe undeva, darul primit. Apoi, cum se mai întâmpla să dea peste el, a început să-i placă, să-l îndrăgească, să-l desluşească. Într-atât a fascinat-o – prin, spune ea, „estetică” şi „virtuţi artistice” - că l-a aşezat undeva la vedere. Iar de ziua ei s-a îmbrăcat în veşminte având chiar culorile alese de Rubliov pentru lucrarea sa. Întâmplarea relatată de colega mea e din ciclul „Dumnezeu în care spui că nu crezi” (sintagmă aleasă de Steinhardt pentru volumul ce cuprinde corespondenţa sa cu „ateul” Virgil Ierunca). Şi ilustrează, de asemenea, mărturia lui Serghei Bulgakov potrivit căreia „Ortodoxia seduce, nu convinge”. Pentru că există ceva seducător, învăluitor, transfigurator, electrizant în icoanele din vechime (mai ales din şcoala rusă), care umple de bucurie inima privitorului căruia nu i s-a atrofiat organul contemplaţiei.

Totuşi, în casele oamenilor mai mult sau mai puţin evlavioşi (nota bene: „pravoslavnici”, nu „papistaşi”) predomină Cina cea de Taină (în varianta lui Leonardo, evident) sau chipuri dulceage cu Hrişti extatici şi Madone căzute în rugăciune. Şi, ca meniul să fie complet, aceştia sunt surprinşi în suava postură în care îţi arată cu deştu’ spre pieptul lor transparent, unde se vede o inimă sângerândă, înconjurată de raze luminoase şi o cunună de spini. Asta „se cere” şi asta „se vinde” pe la pangare. Nu doar în biserici romano-catolice (unde canonul iconografic a fost abandonat cu opt secole în urmă), ci şi – cu foarte puţine excepţii - în chiar lăcaşurile „Bisericii dreptmăritoare”. Tocmai de aceea sunt rezervat când aud pe unul sau altul că se entuziasmează şi spune „ca la noi, la nimeni”, adică, vezi Doamne, doar la noi şi numai la noi Biserica este vie…Poate ar fi mai fair (şi mai exact) să se spună că, da, aici e un întreg rigmarole să afli, nu piatra filosofală, ci „mărgăritarul de mare preţ” însă după ce l-ai aflat spui: „A meritat!”. Că, în ciuda opreliştilor şi strâmbelor, ai lua-o – aici - mereu de la-nceput. Că doar aici, în aceste forme şi culori de o tainică frumuseţe (adevărate „porţi spre absolut, spre desăvârşire”) simţi, într-un chip inefabil, că sălăşluieşte nu moftul omului, ci însăşi dumnezeirea. Chiar dacă ele, aceste chipuri şi reprezentări ce-ţi dau sentimentul că s-au deschis cerurile (care aparţin Bisericii, nu unui curent artistic), sunt parcă tot mai mult înlocuite de alte forme şi culori - mai „umaniste”, mai „naturaliste”, mai „realiste”, mai aproape de sensibilitatea pervertită a omului de ieri, de azi şi dintotdeauna…