Un avocat al diavolului

Deunăzi am avut o discuţie, în termeni amiabili, cu un „avocat al diavolului” (adică al celui care desparte, care dezbină în numele unui individualism sterp) - un simpatic cârcotaş, spune el, ateu, ce pretinde că … mi-a scanat sufletul. Şi – mi-a dat el de înţeles - a văzut acolo teribile frământări nietzscheene şi (ivan)karamazoviene, la care se adaugă tot felul de „speculaţii intelectuale” şi „mofturi de estet”. A mai văzut, ţine să precizeze acest amic al meu (al cărui discurs este puternic impregnat de elemente „progresiste”, „multi-culturale”, „umaniste”), că doamna mea e altfel: mai… „dogmatizată”, mai „rigoristă”. Am fost (şi încă mai sunt, recunosc) nedumerit: nici nu ştiu dacă se cade să mă bucur ori să mă îngrijorez de presupusa mea gândire „liberală” (în raport cu „ortodoxia”) şi de acel Δx negativ de evlavie ce mi-ar curge prin vine (în raport cu pioşenia consoartei mele).

Discuţiile cu un pretins ateu – atunci când nu derapează înspre blasfemii şi schimburi de replici necuviincioase – pot fi, în felul lor, extrem de folositoare. Am călătorit, în recenta polemică amicală, către „anul zero”, şi am ajuns să vorbim despre naşterea lui Hrist-omul. Care, mi s-a atras atenţia, „era şi el un contestatar”, un protestant (de ce nu?), indiferent la icoane (care, oricum, nu apăruseră încă) şi canoane pe care „popii le-au născocit” (evident, ca „opium pentru popor”). Cu alte cuvinte, Hrist-ul din Tradiţia Bisericii („în eventualitatea că ar exista unul, nu mai mulţi”, adaugă amicul meu) cu care prefera Dostoievski să rămână (dacă ar fi fost pus să aleagă între Hristos şi adevăr) este total diferit de „Hrist-ul istoric” (acela ilustrat – „realist”, „edulcorat”, „pietist” - în tot felul de tablouri religioase şi icoane necanonice şi care, ne spune Scriptura, se plimba pe Pământ acum două mii de ani). Prin urmare, idealul Bisericii (aşa cum – solemn, transfigurat - este „captat”, între altele, şi în splendoarea icoanelor canonice bizantine, adresate celor ce văd şi care, la rândul lor, corectează văzul celor ce vor să şi-l îndrepte) – „un ideal între altele” (ce politically correct sună!), care „a apărut, oricum, câteva sute de ani mai târziu de la Întrupare” – este, chiar dacă „lipsit de intenţii viclene”, o „făcătura”. Şi încă ceva: De ce n-ar ajunge, se întreba retoric amicul meu, „relaţia personală” (prin care ne putem implicit şi „exorciza” singuri) cu acest Salvator? La ce mai e nevoie de „iertarea popilor”, de inutila „scenografie” ilustrativă a iconostasului, a icoanelor, a formelor care – oricât de subtile, de meritorii estetic – „nu au nicio legătură cu adevărata credinţă”? Argument, nu îmi pot reţine remarca, protestant (deci anti-bisericesc, „iluminist”) par excellence. Scandalizat şi acrit de legalismul arbitrar al clerului, de ipocrizia şi megalomania unora din reprezentanţii acestuia, am fost şi eu, nu o dată. Dar, pentru că aparţine „liberei cugetări”, şi unei minţi (încă) neîmbisericite, trebuie judecat ca atare. Cu milă, nu cu silă.

Ceea ce mi-a dat de înţeles acest aproape al meu e că mult comentata, predicata, proslăvita metanoie trebuie musai să se regăsească în stilul de viaţă al omului care pretinde că s-a convertit. Altfel, dacă nu s-a întâmplat nicio schimbare esenţială în praxis, la ce bun tam-tamul cu theoria (credinţa ortodoxă, bla-bla-bla)? În ce constă atunci convertirea? Şi are dreptate. Pentru că orice om ce a înţeles nevoia sa de schimbare lăuntrică ştie că are nevoie ca de aer să se cerceteze, să­-şi pună în balanţă gândurile, vorbele, faptele. Şi mai ales să nu obosească nicicând a se bucura. Să fie, cum se spune, „sarea pământului”. Să ardă. Iar un amic – aparent incomod şi contestatar – care să-i aşeze oglinda în faţă, e absolut necesar. E un „volant” nepreţuit. Totul, chiar şi „strâmbele” venite din partea unuia certat cu Biserica (datorită „nevredniciei preoţilor”, „superstiţiilor”, „credinţelor populare”, „dezacordurilor dintre credincioşi” etc.), lucrează pentru desăvârşirea şi cercetarea noastră. Pentru verificarea crezului nostru intim pe care se cuvine să-l trăim neprecupeţit. Iar noi să deschidem ochii mari şi să rezistăm, cu egală putere, ispitelor – atât celor „de-a dreapta”, cât şi celor „de-a stânga”.