3M

Ultimul weekend înainte de Crăciunul 2010 l-am petrecut cu Theodor la Bucureşti. A nins, iar pastelul de iarnă a fost întregit de oameni buni şi dragi mie: Dan, Ionuţ, Petre, Mircea, Nicolae şi Maria, Marius, Mihai, Adrian, Cristi şi Gabriela, Andrei, Celina, Bebe şi Coca, Matei şi Daria. Timpul petrecut cu ei, mai lung sau mai scurt, parcă a zburat. De Crăciun am fost, toţi patru (plus mama), la mănăstire. Din predica de după Sfânta Liturghie am reţinut – observaţie de bun simţ – că Praznicul Naşterii Domnului este (ar trebui să fie) un moment de analiză, de cercetare a vieţii noastre, a stadiului în care ne aflăm, a „coordonatelor” noastre în raport cu ceea ce, de două mii de ani, suntem învăţaţi a deprinde: neprihănirea pruncilor. În ziua a doua de Crăciun am fost vizitaţi de Nae şi familia sa.

De Praznicul celui dintâi mucenic al creştinătăţii (Ştefan) am fost, toţi patru, la o altă mănăstire – situată nu departe de cadrul natural unde s-a filmat Nunta de piatră. Din nou s-a aşternut omătul (după câteva zile mai călduţe). Brazii din curtea mănăstirii sunt, de astă dată, acoperiţi de nea şi ninsoarea nu mai conteneşte. Vecerniile, utrenia, paraclisele şi sfintele liturghii răsună altfel în biserica nouă, atât de stylish, de măreaţă în simplitatea ei. Ceea ce mă uluieşte (acesta este cuvântul!) aici este voinţa de neclintit a conducătorilor obştii care au izbutit un design, un sound şi o direcţie rupte de tot ce înseamnă împestriţare, înzorzonare, kitsch. Îmi amintesc, involuntar, de filmul lui Jean-Luc Godard (un regizor – nota bene - ce nu pretinde să abă o „minte îmbisericită”), Notre musique. Acolo, o femeie pretinde că a văzut-o pe Fecioara Maria într-un celebru loc de pelerinaj (revendicat mai cu seamă de catolici). Femeia a fost apoi întrebată cum arăta Precista. „Aşa?” Cineva îi arată atunci o reprezentare picturală renascentistă. „Sau aşa?” Adica aşa cum este pictată de romantici. Şi seria Madonelor continuă. În fine, se ajunge la o reprezentare bizantină (ortodoxă, canonică) – sobră, „stilizată”, transfigurativă, ne-„realistă”, ne-dulceagă. Femeia exclamă atunci: „Aşa arăta!”

………………………

Praznicul Naşterii Domnului a rămas în urmă. Se apropie Sf. Vasile, apoi Boboteaza. Deja ziua este (cu două minute, e drept) mai lungă decât noaptea. Ecoul Crăciunului îmi aduce însă aminte de răsunătoarea observaţie dostoievskiană (citez aproximativ): „Dacă mi-ar demonstra cineva, pe căi ştiinţifice, că adevărul este într-altă parte, nu în Iisus Hristos, aş dori să rămân cu Hristos, nu să fiu părtaş al acelui adevăr”. ... Poate că frenezia credinţei în Mântuitorul născut în iesle, răstignit şi – în a treia zi - înviat „după Scripturi” este o reacţie extremă la florile de gheaţă pe care, în suflet, le vor fi simţit acei mărturisitori atunci când, cu mintea, tăgăduiau (sau poate încă mai tăgăduiesc) Întruparea şi toate cele care – potrivit aceloraşi Scripturi - i-au urmat. Poate că frisonul de nesuportat al unui asemenea gând tributar scepticismului alimentează, de veacuri, credinţa celor ce se încăpăţânează să repete: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

P.S. Apropo şi de Theotokos, dar şi de toate mamele pământului. Urmăresc o recentă postare pe youtube cu actriţa Rodica Tapalagă, care nu de mult s-a alăturat şi ea formidabilei echipe a Marelui Teatru din ceruri – un interviu realizat de Eugenia Vodă în 1996. Acolo, această mare actriţă citează o altă mare doamnă a teatrului românesc, Leopoldina Bălănuţă, când spune: „Pe trei lucruri nu ai voie să te superi în viaţă: pe mamă, pe masă şi pe meserie!”…

Theodor@FilarmonicaBanatulTimisoara(20.12.2010)

Moartea tragediei

Câteva replici, rostite de varii personaje şi decupate dintr-o recentă lectură a Tango-ului de Slawomir Mrojeck sună actual şi astăzi: „Lumea e o masă fără contur, o plăsmuire amorfă, atomizată, o mulţime fără formă şi structură…Nu mai poate fi nici măcar dărâmată - s-a descompus singură”, „Astăzi nimeni nu mai acordă părinţilor nicio atenţie”, „Nimic nu este serios în sine, nu e în nici un fel. Totul e neutru. Dacă noi nu acordăm lucrurilor nicio importanţă, o să ne înecăm în această neutralitate. Trebuie să creăm semnificaţii noi, dacă acestea nu există în natură. Trebuie să creăm un sistem al valorilor”, „Tragedia nu mai e posibilă astăzi. Acum doar farsa mai e posibilă”. Piesa lui Mrojek (jucată pentru prima oară în 1965, în Iugoslavia), surprinde triumful spiritului gregar agresiv (reprezentat de personajul Edek) şi amurgul aristocraţiei.

Câteva din cele mai izbutite încercări de a aduce un fior tragic în filmul românesc, la începutul anilor 80, sunt şi filmele lui Dan Pizza, străbătute de un fior grav, solemn şi încărcate de poezie. Pe atunci Piţa traversa cea mai fastă perioadă creatoare a carierei sale regizorale şi – prin câteva reuşite variaţiuni pe teme date – trecea graniţele aşa-ziselor genuri cinematografice (filmul de aventuri, filmul de dragoste şi producţie, policier-ul). Dreptate… era cu totul altceva decât un film obişnuit de aventuri cu haiduci. Nu semăna cu Şapte-cai, cu Mărgelatu, cu Pintea sau cu Iancu Jianu. La fel, Pas în doi era cu totul altceva decât o banală (şi moralizatoare) poveste despre muncitori, îndeplinirea planului etc. (vezi aridele – cine-şi mai aminteşte azi de ele? – Trei scrisori secrete, Proprietarii, Avaria şi mult prea multe altele). Iar Faleze de nisip era o izbutită investigaţie psihologică construită pe reţeta unui film poliţist.

Stilul esopic (dar şi limbajul audio-vizual atât de solicitant şi de bogat în conotaţii ce nu ţin atât de conjunctură, cât de o anume „poezie ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire” şi de un „factor epistemologic”) din Concurs avea să fie însă un dead end, căci – în special după 1990 - momentele de vârf ale cinematografiei româneşti continuă, în felul lor, accentele realismului „muşcător”, aproape încrâncenat din Reconstituirea, viziunea frustă a lui Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera) ori Dinu Tănase (La capătul liniei) şi Alexandru Tatos (Mere roşii, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure). Calofilia lui Mircea Veroiu (cu sau fără vreo acoperire dramaturgică) din Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Umbrele soarelui), precum şi geometriile poetice din filmele lui Liviu Ciulei (Pădurea spânzuraţilor), Victor Iliu (Moara cu noroc), Mircea Săucan (Ţărmul n-are sfârşit, Meandre, 100 lei), Manole Marcus (Viaţa nu iartă, Canarul şi viscolul), Iulian Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii) sau Dan Piţa (de dinainte de 1985) n-au mai dat roade în cinematografia „descătuşată” de cenzura partidului unic. Şi – atunci când nu sunt cu totul ignorate – multe din aceste filme nici nu sunt promovate îndeajuns (de critica de specialitate, de mass media).

Mă întreb dacă este doar o întâmplare sau poate că această orientare, această direcţie „iconoclastă”, „minimalistă”, „frustă”, „prozaică” spune multe despre nevoia minimală a cineaştilor români contemporani (şi chiar a publicului) de subtilitate, de sugestie, de joc secund şi metaforă. Ori poate că metafora nu a dispărut cu totul, ci doar s-a modificat. Polifoniile şi conotaţiile audio-vizuale din Meandre, Suta de lei şi Concurs au fost înlocuite de o privire „documentară” şi „realistă” asupra vieţii - un realism „neutru”, sărăcit de fantastic, de proiecţii în absolut. Totul e, cum spune un personaj din Tango-ul lui Mrojek, neutru. Dar, suntem avertizaţi de el, „dacă noi nu acordăm lucrurilor nicio importanţă, o să ne înecăm în această neutralitate”. Sau în derizoriu. Pentru că, iată, icoana (ca pictură transfigurativă, ca „teofanie”, ca vehicul spre „frumuseţea restauratoare” ce – spune Dostoievski – va mântui omenirea) a făcut loc tabloului şi mai ales fotografiei de ziar (iar dacă e tabloid, cu atât mai bine). Poemul a înlocuit reportajul. Concurs a făcut loc exclusiv Croazierei.

În lipsa ferestrelor către absolut deschise de maeştri ai cinematografului românesc – azi aproape uitaţi - precum Ciulei, Iliu, Săucan, Mihu, Piţa sau Veroiu (prin ce au ei mai valoros în filmografie, evident), mărturisesc că, dacă ar trebui să aleg din recolta „minimalistă” (trend-ul actual în cinematografia românească), m-aş opri mai degrabă la opusurile „proto-minimaliste” de dinainte de 1990 (ale lui Pintilie, Daneliuc şi Tatos), care – zice-se - au pregătit terenul pentru hit-urile „ultra-minimaliste” post-2000. Sau la Medalia de onoare – „un amalgam dintre un scenariu minimalist şi o tratare clasică”, după cum îl caracterizează regizorul său, Călin Netzer. De aceea, poate, mă încearcă o profundă nostalgie (dublată de bucurie) atunci când zăresc în selecte librării DVD-uri originale, masterizate, ale unor opusuri de referinţă precum Secvenţe, Proba de microfon sau, mai recent, Croaziera.

A star is gone

Pe când citea Jurnalul lui Lev Tolstoi, Rodica Tapalagă (12 ianuarie 1939 – 18 decembrie 2010) l-a întrebat pe Toma Caragiu: „Ce ţi se pare că revine cel mai des, mai obsesiv în însemnările bătrânului?” Cu un zâmbet încurcat, acesta i-a răspuns: „Parcă groaza de a face „marele salt”, imensa curiozitate şi parcă dorinţa de a-l face şi mai ales gustul amar pe care-l poartă geniul, pentru care nedreptatea de a fi muritor (nedreptate pe care în fond o simţim cu toţii) este infinit mai mare, mai aspru resimţită, dată fiind investitura de valoare omenească, atât de conştient purtată. Nu-i aşa?” Apoi adaugă, tunător şi îndurerat: „Ah! Da, da, da, draga mea! E o imensă porcărie!!!”

Am remarcat-o pe actriţa Rodica Tapalagă la vreo 20 de ani după debutul ei în teatru. O văzusem într-un rol episodic din Tănase Scatiu (Dan Piţa) – primul ei rol de substanţă în film. Al doilea, în western-ul autohton Artista, dolarii şi ardelenii (Mircea Veroiu). A jucat, de-a lungul carierei sale cinematografice, o sumedenie de „dame bune” în Politică şi delicatese (Haralambie Boroş), Vis de ianuarie (Nicolae Opriţescu), Între oglinzi paralele (Mircea Veroiu), Clipa (Gheorghe Vitanidis). În De dragul tău, Anca (Cristina Nicolae) era mama „sus-pusă” a unui copil răsfăţat, care „tratează” cu diriginta în vederea pedepsirii pe nedrept a unei colege de clasă a odraslei şugubeţe. La Mircea Daneliuc, în 2005, interpreta o „mam’-mare” ce pierde simţul realităţii, amorezată de o vedetă TV (în Sistemul nervos).

Din spectacolele de teatru pe care memoria TVR le păstrează încă, se reţin O scrisoare pierdută (Liviu Ciulei) şi Dimineaţa pierdută (Cătălina Buzoianu). Actriţa a apărut în numeroase momente muzicale TV regizate de Alexandru Bocăneţ, precum şi într-o serie de scenete, precum Secţia corecţională, după I.L. Caragiale.

Întrebată (de Eva Sârbu, într-un interviu publicat de revista Cinema în iunie 1979) dacă este fericită, actriţa răspunde: „Bineînţeles că nu! Şi întrebarea, şi răspunsul se nimeresc a fi replici din Unchiul Vania: Câteodată sunt şi fericită. Când trăiesc frenetic. Când lucrez. Când trebuie să mă lupt. Pentru perfecţionarea datelor mele omeneşti. Pentru autodepăşire.” Până unde crede Rodica Tapalagă (care va fi resimţit şi ea nedreptatea de a fi muritor) că suntem perfectibili, cei care suntem - o iscodeşte Eva Sârbu? „Până la capăt. Până la ultima suflare.” Cam tot pe atunci, în 1982, Rodica Tapalagă răspundea unei anchete întreprinse de Eugenia Vodă pentru revista Cinema, cu titlul: „Aveţi un spectator preferat?” Iată replica actriţei: „Un inginer din Craiova, nu l-am văzut niciodată, dar mi-a scris o scrisoare în care îmi povesteşte cum interpretarea mea din Poveste din Irkutsk (pe scena craioveană), l-a convins să se împace cu femeia pe care o părăsise…Dintre toţi spectatorii mei, îl iubesc cel mai mult. M-a liniştit în privinţa utilităţii meseriei mele.”

Rodica Tapalagă s-a numărat printre actriţele – din ce în ce mai rare - înnăscute de teatru, ce aveau nevoie de foarte mult timp să elaboreze, să „dilate”, să scoată un personaj firesc. Firescul de pe stradă nu era al ei. Cu plecarea ei printre stele s-a mai săvârşit o artistă a cuvântului şi a gestului care, amplificate, ajungeau dincolo de rampă sau ecran, în sala de spectacol.

Raise him good

Aud – cam de-o viaţă – despre copii care povestesc cu respect şi preţuire de părinţii lor, de familie, de tihna casei părinteşti, de educaţia insuflată etc. Şi nu mă refer aici la căminele al căror principiu de căpătâi este keeping up the appearances. Totuşi, la un moment dat se înfundă ceva pe nobila încrengătură din acel neam. Genele obosesc ori pur şi simplu odraslele – dintr-un motiv sau altul - adoptă alte valori (se „emancipează”, devin rebele şi sunt infestate de morbul auto-distrugerii), astfel că moştenirea familială nu este dusă decât trunchiat şi păgubos mai departe…Această formulă este valabilă în cazul celor care au de transmis, ca pe o ştafetă, un crez, un fel de a fi, un tezaur (altul decât cel numaidecât material, „palpabil”) – ale părinţilor. Dar se întâmplă, şi nu de puţine ori, când copiii sunt nevoiţi să refacă din cioburi visele spulberate ale părinţilor (atunci când, fie şi pentru o clipă, va fi fost vis) şi – temerară năzuinţă - să-şi dorească să ofere, ei, din puţinul iubirii cu care au fost înconjuraţi. Riscantă aventură. Şi instinctivă. Căci doar instinctul este cel care ne călăuzeşte (precum i-a îndrumat pe mujicul Icar pravoslavnic, pe băietanul clopotar şi pe însuşi vestitul iconar din Andrei Rubliov) într-un asemenea „proiect”.

Într-un fel, este poate singura cale. Căci, oricum am întoarce-o, cu sau fără acele „rădăcini solide”, suntem nevoiţi să fim (să devenim, să ne descoperim) noi înşine. Suntem chemaţi să înţelegem (adesea ceea ce este mai presus de orice înţelegere, iar omul – asemenea divinităţii – este tot o formă de coincidenta oppositorum) şi să ne purtăm, în această viaţă, ca şi cum am avea o „moştenire”. Săraci sau bogaţi în iubirea primită din familie, suntem nevoiţi să ne purtăm cu iubire, cu răbdare, cu nădejde. Să ne „inventăm”, cum ar veni, „moştenirea” – dacă nu o avem. Restul („bagajul” nedorit de frustrări acumulate în timp din varii surse, inclusiv familia) ar cam trebui să rămână la uşă. Din păcate însă nu ne amintim întotdeauna la timp că nu are nici un rost să amestecăm „fantomele trecutului” nostru în relaţiile (de familie, de prietenie etc.) pe care le formăm. Şi atunci „încurcăm borcanele”, ne înfuriem în zadar şi ne ieşim din fire. Când noi de fapt ar trebui să ne „venim în fire”. Să ajungem necontenit de la moarte (o existenţă sub povara spleen-ului şi a plumbului bacovian) la viaţă („făptura cea nouă”), la înţelepciunea pruncilor. Fapt care este cumplit de anevoios de transpus în practică şi care sigur devine imposibil atunci când ne risipim în trivialităţi, în derizoriu. Atunci când ne îmbibăm de tot „duhul lumesc”.

Poate că, în această lume săracă în autentice călăuze (dar plină de viclenie şi de „profeţi mincinoşi”), adevăraţii profesori ne sunt copiii. Copiii pe care îi avem în bătătură înainte de vârsta emancipării lor, de momentul lor ireversibil de taking off. Poate că ei sunt cele mai bune călăuze ale noastre pentru că nu cunosc, încă, viclenia. Şi poate că vârsta lor ireversibilă este şansa noastră de a ne restaura şi de a-i deprinde cu purtările cuviincioase şi cuminţi. Iar dacă procedăm altcum, avem parte de „scrâşnitul dinţilor” şi ajungem la vorba lui Anthony Quinn (un cowboy-ului nelegiuit care şi-a răsfăţat odrasla şi datorită căruia va fi, în cele din urmă, împuşcat) din Last Train to Gun Hill. Acolo, cu ultima suflare şi cu limbă de moarte, îi va spune justiţiarului jucat de Kirk Douglas: „What was your boy’s name? … Raise him good, man!”

Bitter-sweet symphony

Oh, boy, what a day! Există - mult mai des decât suntem noi pregătiţi să observăm, să recunoaştem, să primim (ca pe un dar, iar dacă există un dar, atunci există şi un darnic) – clipe de viaţă în care „potriveala” îşi spune cuvântul. Şi despre care, la rându-ţi, ai putea spune: „Verweille doch! Du bist so schön!” Adică, pe româneşte: „Clipă, rămâi! Eşti atât de frumoasă!...”. Îmi vine să zâmbesc acum, când îmi amintesc unde şi când am întâlnit pentru prima oară această frază. Era în decembrie 1978 când am văzut un film românesc (câţi îşi mai aduc aminte de el?) pe care azi aş l-aş socoti genial de prost: Din nou împreună. Acolo, în secvenţa de final cu happy end, Ea (Micaela Caracaş, o învăţătoare la ţară, ce alege repartizarea într-un sat ca să-şi sfideze „babacii” putrezi de bogaţi) rămâne împreună cu El (Vladimir Găitan, un inginer agronom care – culmea coincidenţei - este repartizat exact în satul unde predă iubita lui tanti învăţătoarea de care, temporar, se despărţise). Şi, de fericire, scrie cu un fel de marker pe o suprafaţă netedă (care e posibil să fi fost geamul sau copertina unui IMS – pentru cei nefamiliarizaţi cu acest termen, un fel de bunic al jeep-ului, made in Romania) citatul din Goethe…

În a treia zi din Undrea am avut şi eu încă o zi ruptă, parcă, din rai. Zeci de oameni (pe lângă familie) - cunoştinţe dragi, buni amici ori prieteni (cu unii dintre ei nu m-am văzut niciodată „faţă către faţă”, ci - mulţumită mesagerului facebook bunăoară - am ajuns să legăm punţi exclusiv virtual) - mi-au urat mulţi ani pentru că a venit vremea să mai cotizez cu un an la Moş Timp, cel pentru care – vrem, nu vrem – plătim neîncetat hectare din vieţile noastre. Le mulţumesc şi pe această cale. Şi tot azi s-a potrivit să primesc, prin curier poştal, câteva exemplare din volumul pe care mi l-a editat (şi sugerat) Virgil Baidac, la Editura Theosis din Oradea: Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc. Cartea, prefaţată de Lucian Mircu şi cu o copertă de Dan Voinea (care prelucrează o imagine din filmul Nunta de piatră, segmentul Fefeleaga – regia: Mircea Veroiu, director de imagine: Iosif Demian), este un fel de medley de comentarii pe marginea unor filme (noi şi vechi), a personalităţii unor cineaşti români de care mă simt apropiat, precum şi a unor cărţi de film din România. O parte din articole au apărut, într-o primă variantă, pe portalul Liternet şi pe site-ul CineTipar. Pentru asta trebuie să le mulţumesc lui Răzvan Penescu (de la Liternet), lui Mihai Fulger şi Paul Odhan (de la CineTipar). Şi, above all, Marelui Darnic, pentru că tot de la El am primit firul acela care se numeşte căutare, viaţă şi iluminare prin home, sweet home.

Mă gândesc acum cu deosebire la un film polonez: Iluminare (1972). Şi acolo toate drumurile duc…acasă. Fizicianul din uluitorul film al lui Kristof Zanussi îşi abandonează studiile, familia şi – între două temerare escaladări de munte – stă de vorbă cu alţi tineri oameni de ştiinţă (cu unii dintre ei, medici, este chiar coleg, la o secţie de neurochirurgie), vizitează un schit de pustnici (unde este vădit impresionat de puterea de jertfă a acelor asceţi) şi se întreabă necontenit unde este adevărul şi care este sensul vieţii (şi al morţii) în – vorba dramaturgului Horia Lovinescu – „deşertul de cenuşă”. La fel ca regele pescar din fabula medievală, pierde din vedere că răspunsul pe care-l căuta cu ardoare se afla în chiar imediata lui apropiere: mai exact, în camera de acasă, alături de femeia lui şi de copilul lor. Mai poţi oare să rosteşti ceva după ce ai fost, astfel, „iluminat” şi „îndreptat”? Poate doar să murmuri, în rând cu psalmistul: „La tot lucrul desăvârşit am văzut sfârşit, dar porunca Ta este fără de sfârşit” (Ps. 118.96).

M-am despărţit de acest 3 decembrie cu gândul la familia regăsită din Iluminare şi, cum altfel, la cea din Călăuza. Poate că adevărul este rostit chiar de nevasta Stalker-ului, în monologul dinspre final: „Ştiam că mă voi simţi bine alături de el... Ştiam că va fi multă suferinţă. Dar mai bine să ai parte de o fericire amară decât de o viaţă cenuşie şi tristă... Atunci el doar mi-a spus: Vino cu mine! Şi l-am urmat. Niciodată după aceea n-am regretat. Niciodată. A fost multă suferinţă, şi teamă, şi ruşine... Dar n-am regretat niciodată şi n-am invidiat pe nimeni. Aşa mi-a fost soarta. Aşa e viaţa noastră. Aşa suntem noi. Dar, dacă în viaţă n-ar fi fost suferinţă, n-ar fi fost mai bine, pentru că atunci nu era nici fericire, nici speranţă. Aşa cred...”

Victor, victoria

Pentru cinefilul din mine deprins cu bucurii filmice…maximale (dacă ar fi să mă raportez exclusiv la ecranul românesc), oferite de Victor Iliu, Mircea Săucan, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc şi încă vreo câţiva, iar mai nou, de Cristian Mungiu, apariţia unui film „după un scenariu minimalist” şi cu „o tratare clasică”.precum Medalia de onoare (de Călin Netzer), are efectul unei mult aşteptate oaze. În rolul principal (o partitură generoasă, în care fiecare vorbă porneşte parcă dinăuntru, dintr-o necesitate firească a personajului), Victor Rebengiuc - un actor longeviv, poate unul din cei mai longevivi actori români în viaţă, dacă îi parcurgem bogata filmografie şi teatrografie.

L-am descoperit pe la mijlocul anilor 70, în filmele lui Dan Piţa Tănase Scatiu şi Profetul, aurul şi ardelenii – două roluri principale (de „băieţi răi”: un ciocoi parvenit şi un ipocrit pastor mormon) care-i pun în evidenţă resursele dramatice şi, respectiv, parodice. Îmi amintesc foarte clar titlul unui interviu cu Victor Rebengiuc, acordat pe la sfârşitul anilor 70 revistei Cinema: „Nu-mi place să sug la nesfârşit biberonul unui succes”. Actorul fusese premiat în mai multe rânduri pentru rolul Tănase Scatiu, însă era preocupat mai mult de ceea ce va face decât de rolurile (nu puţine) care au „marcat” deja, în conştiinţa criticii şi a publicului. Tot pe atunci aveam să-l revăd în Doctorul Poenaru, Cianura şi…picătura de ploaie, opusuri cvasi-uitate azi, unde joacă „băieţi buni”: un doctor de ţară cu vocaţia apostolatului şi un – parcă – doctor citadin, prins în labirintul unui policier. Greu de uitat este şi savantul bântuit de o voce sinistră imprimată pe o bandă de magnetofon, din Un om în loden – strălucitul debut în regia de film al directorului de imagine Nicolae Mărgineanu. A fost, apoi, acel ministru al justiţiei corupt, ce nu suporta lumina soarelui, din balada lui Dan Piţa Dreptate în lanţuri. Şi împăratul al cărui hobby era declanşarea de războaie, într-o commedia dell’ arte cinematografică: Secretul…armei secrete, în regia lui Alexandru Tatos. Şi-un dascăl, de care-mi amintesc foarte vag, în Piciu lui Iosif Demian. Plus alte personaje, pe care memoria le reţine, mai mult sau mai puţin exact, din: Zestrea (un tractorist), Şapte zile, Zidul, Buzduganul cu trei peceţi (voievodul Mihai Viteazul), Capcana sau Pădureanca (un ţăran înstărit). Restul rolurilor sale „grase” aveam să le văd abia după decembrie 1989, adică după momentul când Victor Rebengiuc apărea live la „Televiziunea Română Liberă” cu un sul de hârtie igienică despre care, peste ani, avea să spună: „Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el eroul şi ea savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Dar asta cere verticalitate şi caracter. Sunt vinovate toate posturile care au permis ca oameni ca Păunescu să apară şi să ţină discursuri. (…) Şi astăzi e nevoie de multe suluri, pentru că Parlamentul e plin de mâncători de rahat, lăsaţi să spună vrute şi nevrute.” Acele roluri sunt fie „restanţe” din perioada ante-1990 (precum chirurgul grandoman din Faleze de nisip, grotescul Pampon din De ce trag clopotele, Mitică, antologicul Ilie Moromete din filmul lui Stere Gulea, Moromeţii, şi nu mai puţin celebrul ofiţer Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor), fie creaţii noi: primarul slobod la gură şi petrecăreţ din Balanţa, activistul mitocan din Cel mai iubit dintre pământeni, derutatul director de mină din Prea târziu, tatăl risipitor din Terminus paradis ori procurorul din Omul zilei. Umilul pensionar Ion I. Ion din Medalia de onoare este, aşadar, o victorie interpretativă şi un personaj îndelung dospit, de acest actor de cursă lungă, printr-o serie de interpretări strălucite în filme (imdb înregistrează, până acum, peste 70 de titluri). În teatru (unde îşi aminteşte cu plăcere de colaborările cu Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu şi Yuriy Kordonskiy) am avut bucuria să-l văd pe viu doar în Dimineaţa pierdută, Visul unei nopţi de vară, Danaidele, Căsătoria, Inimă de câine. Şi, în înregistrări televizate, în O scrisoare pierdută şi Jocul ielelor.

În volumul îngrijit de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov, Victor Rebengiuc. Omul şi actorul, apărut la Ed. Humanitas, Victor Rebengiuc povesteşte câte ceva despre preferinţele sale literare şi muzicale. Autorul preferat? Dostoievski, pentru că „e interesant tot ce se întâmplă acolo, e o lume specială pe care sincer nu o înţeleg, pentru că totul este paroxistic.” Muzica preferată? „…cam toate genurile de muzică clasică, începând de la preclasici şi până aproape de contemporaneitate şi am devenit un exclusivist, adică ascult numai muzică simfonică.” Actorul îi pomeneşte pe Bach, Chopin, Schubert, Brahms, Mahler, dar şi jazz-ul. Este impresionat de performanţele lui Nigel Kennedy („un individ ciudat, îmbrăcat de pacă juca în Opera de trei parale, părea un cerşetor de acolo, cu o freză ciudată, cu nişte haine ponosite, cu nişte bocanci imenşi în picioare, legat cu o broboadă la cap”), care „face un imens serviciu muzicii clasice: aduce după el o categorie socială care n-ar fi intrat niciodată altminteri într-o sală de concert.” Despre Beethoven, numai de bine: „Unul din concertele cele mai dragi mie este Imperialul de Beethoven, cel pentru pian. Câtă profunzime, câtă adâncime, cât zbucium sufletesc la Beethoven, acest compozitor care surzise. Acestui concert i se spune Imperialul pentru că există un Imperiu al muzicii, care trebuie să aibă un împărat, iar împăratul muzicii este Beethoven”. Rebengiuc mărturiseşte că este atras şi de muzica populară, „dar autentic populară, folclorul adevărat pe care l-am cunoscut şi-l apreciez. În rest, formaţiile, vedetele, „noua” muzică uşoară – epoca de glorie a muzicii uşoare a trecut de mult – nu-mi mai spun nimic.”

Victor Rebengiuc nu oboseşte să pomenească despre „deprinderile de natură cabotină” preluate de la instructorii neprofesionişti de la Ateneele Populare. „Fandoseala aceasta de tip diletant” avea să o irite profund pe profesoara sa, Aura Buzescu, atunci când a intrat la Institutul de Teatru: „Cine te-a învăţat să faci aşa? La revistă, la circ să te duci, să nu te mai văd făcând aşa ceva!” În acei ani încerca să-l imite pe Radu Beligan, crezând că a fi actor presupune imitarea unui mare actor. A urmat, nu peste multă vreme, schimbarea. A înţeles că profesoara sa – care avea „o forţă tragică extraordinară” şi îşi făcea studenţii să înţeleagă „ce înseamnă sublimul în teatru” - dorea de la el „sinceritate, economie de mijloace” – stări pe care trebuia să le descopere în sine: „Când o să fii actor adevărat, îi spunea Aura Buzescu, o să afli că stările pe care vrei să le exprimi nu trebuie să le iei de nicăieri din altă parte decât din tine.” Distinsa actriţă şi dăscăliţă, mai spune Victor Rebengiuc, i-a fost etalon: „Opinia doamnei Buzescu era ca un duş rece care mă trezea la realitate din acea euforie a premierei.”

Eşecuri? Victor Rebengiuc nu se sfiieşte să vorbească şi despre ele. Ca, de exemplu, rolul din Burghezul gentilom, montat de Petrică Ionescu („un regizor care ţine foarte mult la formă, la ambalajul spectacolului, şi habar nu are de traseul interior al unui personaj, de relaţiile dintre personaje”) la TNB, în 2006. Dezamăgit, actorul îi reproşa regizorului: „Tu mă obligi să fac exact ceea ce madame Buzescu mă obliga să uit: să încep să mă scălâmbăi.” Deşi criticii l-au pus în topul celor mai proaste spectacole din 2006, sala – povesteşte Rebengiuc – este plină în continuare: „Asta este ceva ce eu nu pot să înţeleg. Se aplaudă, e delir la final, spectatorii vin să vadă tâmpenia.”

În privinţa „relaţiilor cu presa”, Victor Rebengiuc este mai degrabă rezervat şi nu se arată dornic să dea interviuri, considerând că nu are nimic de spus: „Eu sunt actor. Meseria mea e să joc, nu să vorbesc. De altfel, drept să vă spun, nu am descoperit până la vârsta asta nimic care să nu fie gata descoperit.” Actorul crede că tot ce a avut de spus în legătură cu un anumit rol, a spus jucându-l. Şi adaugă apoi, într-un interviu acordat Evei Sârbu pentru revista Cinema (şi publicat în volumul acesteia Actorii noştri. Interviuri uitate – Ed. Ara, 1995): „Sunt un om normal, viaţa mea particulară este de asemenea normală, nu are nimic extravagant, senzaţional în ea. Nici n-ai spune că e o viaţă de actor. Deci, nu văd cum ar putea stârni interesul spectatorilor mei pe care, sincer vorbind, eu îi doresc interesaţi mai degrabă de rezultatul muncii mele şi nu de lucruri care mă privesc numai şi numai pe mine.” Care sunt relaţiile cu publicul ale actorului Victor Rebengiuc? „Publicul în stal, eu pe scenă. Sau pe ecran.” Neinteresat să facă vreo concesie pentru a câştiga simpatia publicului, actorul spune: „Tot ce pot face este să-mi susţin, cu conştiinciozitate şi corectitudine, partitura.” Iar aplauzele la scenă deschisă – arată Victor Rebengiuc într-un interviu acordat lui Andrei Băleanu şi Doinei Dragnea pentru volumul Actorul în căutarea personajului – Ed. Meridiane, 1981) – îl irită pentru că „dovedesc o lipsă de concentrare din partea publicului” care îi deconcertează astfel pe actori: „Eu vreau să fiu ascultat până la capăt şi abia la urmă publicul să aplaude, dacă găseşte că efortul meu merită aplauze.” Cinstea, adevărul, relaţiile dintre oameni „lipsite de…cum se numeşte asta? da, de gânduri ascunse”, partenerii buni, artiştii „conştiincioşi şi probi” (între care îi pomeneşte, în primul rând, pe Clody Berthola, Leopoldina Bălănuţă, Ileana Predescu, George Constantin, Liviu Ciulei, Petre Gheorghiu) sunt tot atâtea prilejuri vrednice de stimă pentru Victor Rebengiuc.

Dintre opiniile criticilor de specialitate am decupat părerea Marinei Constantinescu aplicată, de fapt, unei întregi generaţii: „Este o adevărată bucurie să-l auzi pe Victor Rebengiuc cum vorbeşte despre cei care nu mai sunt: George Constantin, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Amza Pellea. Înainte de orice, ei s-au respectat unii pe alţii, iar la un moment dat respectul e mai important decât iubirea. Ciulei a ştiut să-i înveţe pe actori această lecţie: pe scenă energiile trebuie să fie egale ca valoare, pentru ca tot ce se întâmplă acolo să fie foarte sus. Astăzi, unii actori preferă să joace cu alţii mult mai slabi, nu-i mai interesează pe cine au alături şi degradarea se vede cu ochiul liber pe scenă.” Victor Rebengiuc – afirmă acest distins critic de teatru – „este o esenţă care merită studiată cu mare seriozitate. O esenţă rară.”

Cut

„Ce credeţi despre cenzură?” mă întreabă un adolescent de 16 ani pe care l-am cunoscut oarecum accidental, când am suplinit-o pe dăscăliţa lui. Primele întrebări pe care mi le-am pus (şi i le-am pus) au fost: cenzura a ce? şi în numele a ce? Aşa cum bănuiam, dincolo de întrebarea lui se ascundea un val de simpatie şi o emoţie reală pentru fenomenul social numit rap, aşa cum se manifestă, „underground”, (şi) în ţărişoara noastră. Acestui tânăr (altminteri sensibil şi deschis spre cunoaştere, spre frumos) i se pare firesc să rosteşti, într-o cântare, ce-ţi vine la gură. Nu să gândeşti, să încerci să ajungi la gând, ci să spui tot ce, îţi închipui tu, gândeşti. Fără oprelişti. Pentru că, nu-i aşa, ai un „mesaj” de spus. La adresa politicienilor (corupţi), la adresa celor care – în muzică - practică play back-ul, la adresa sistemului şi a „ţării care te vrea prost” etc. Iar CNA-ul sugrumă, vezi Doamne, „libertatea de exprimare” a celor care fac un „slalom printre cretini”. Poţi nega toate acestea? Nu. Iar a încerca să vorbeşti unui adolescent deprins cu strigătele despre importanţa legăturii dintre formă şi fond, a încerca să invoci spiritul critic faţă de purtări şi vorbe desfrânate, a încerca să aduci în discuţie cenzura interioară (a bunului simţ, de exemplu) în numele dreptei socotinţe şi cuminţeniei, e totuna cu a grăi în pustiu. Cum să înţeleagă el că problema de fond nu este cenzura aplicată rapper-ilor, ci absenţa unei politici culturale coerente care – prin posturile naţionale radio TV (şi nu numai) - să promoveze valoarea, să dea o şansă adevăratei culturi naţionale, care a ajuns să fie de tip underground? Adică, mai pe şleau, a ajuns six feet under. Iar o astfel de cultură îi cuprinde mai ales pe clasici (şi când scriu asta nu mă gândesc doar la cei care aparţin curentului clasicist în artă) - ei sunt, de fapt, victimele cenzurii şi ale imposturii. Ei sunt „marginalizaţii”. Un adolescent predispus la neascultare, asemenea unui mânz nărăvaş, nu poate înţelege aşa ceva pentru că, la 16 ani, ţi se pare că toată lumea e a ta. Că muzica pământului începe şi se termină (iar în partea de mijloc e puţin loc pentru altceva) cu muzica rap. Sau rock. Sau folk. Sau pop. Sau hip-hop. A, şi încă ceva. Să nu uităm că blues-ul (vechile cântări de „inimă albastră” despre bani, „trădări în dragoste” etc.) îmbracă - acum, aici, în patria-mumă – exclusiv straie de manele. Însă fără taraf de lăutari, căci în anii noştri orchestra (cândva formată din virtuozi ai instrumentelor populare ce cântau totdeauna live) a ajuns…un amărât de synthesizer, programat - invariabil, amatoriceşte – să producă mereu aceleaşi ritmuri stereotipe. Adio, deci, muzică, adio stihuri ce respiră metafore, că-s bune (încă cum!) şi platitudinile şi „vorba de pe stradă”, accesibilă şi directă. Who cares, anyway?...

Cu aproape 20 de ani în urmă, un poet-tribun ce-şi dobândise o faimă ieşită din comun (prin cenaclurile naţionaliste şi activitatea mediatică, prin miile de versuri scrise cu o uşurinţă rară, printr-o energie neegalată) se bucura – într-o emisiune televizată al cărei master mind era un jurnalist farseur, nu mai puţin profitor de pe urma evenimentelor din decembrie 1989 – că a scăpat nelinşat în turbulentele „incidente revoluţionare”. Ei bine, acest poet de notorietate „scosese capul”, pentru prima oară, în zorii perioadei de „tranziţie”. Era filmat (truc jurnalistic deseori folosit) în prim plan şi difuzat pe unul din canalele televiziunii naţionale. La un moment dat, camera surprindea, în gros plan, câteva lacrimi care-i picurau din ochi. Emisiunea, se vedea cale de-o poştă (dar asta puteau spune cei care – destul de puţini la număr - nu-şi pierduseră capul), dorea să-l „reabiliteze” pe poet. S-au difuzat şi nişte intervenţii „grosiere” în care personajul era făcut, nici mai mult nici mai puţin, porc. Reacţia sa? „Da, sunt un porc, ei şi?” Faptul că a recunoscut, live, că este un porc nu l-a împiedicat să ajungă în parlament, să-şi formeze un partid politic. Mă rog, să redevină o persoană influentă (şi cu imunitatea parlamentară asigurată) în societate…Cam tot pe atunci se înfiripa, timid, mişcarea de tip rap. Una dintre formaţii (căreia timpul avea să-i aducă o imensă popularitate în ţară şi printre românii din diaspora) şi-a ales drept titulatură un substantiv (la forma de plural) pe care dicţionarele îl tălmăcesc astfel: „(organism animal sau vegetal) care trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea; (persoană) care trăieşte din munca altora, care nu produce nimic; care nu are un rol util, efectiv; de prisos, inutil; perturbaţii electromagnetice de origine externă în transmisiile radiofonice, de telecomunicaţii etc., cauzate de fenomene din alte aparate electrice sau din atmosferă”. Ce se poate înţelege de aici? Că, deşi personajele sunt altele, scenariul este acelaşi. Altfel spus, două feţe ale aceleiaşi monede aflate la mare preţ: Da, am tupeu, sunt porc (sau parazit). Ei şi? Sunt sau nu sunt „omul zilei” în România?

***

Duminică, la Cebza, s-a citit din scrierile unui monah ale cărui „cuvinte de folos şi învăţătură” se bazau pe iubirea aproapelui, ca vehicul spre iubirea de Dumnezeu. Altfel spus, nu ai cum să împlineşti cuvântul (porunca) lui Dumnezeu câtă vreme – doar ştim asta de la „apostolul cel prea iubit” - nu-ţi iubeşti şi ierţi aproapele: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele sau, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”. Iar „aproapele” este nu doar cel înscris „cu acte în regulă” în bisericuţa (ori denominaţiunea) ta, ci întreaga făptură. Inclusiv (sau mai cu seamă) „cei potrivnici”. Grea opinteală atunci. Să tot fie câteva miliarde pe „planeta albastră”. Vreme de plictiseală sau „timpi morţi” n-ar trebui, prin urmare, să existe. Suntem, dacă luăm serios acest cuvânt, de-a pururi busy pentru că avem, iată, un business non-stop. Şi, dacă ni-l asumăm, chiar că n-avem motive a ne teme că rămânem vreodată şomeri.

În lectura ce însoţea masa de prânz de la trapeză am aflat, dintr-o istorioară cu tâlc, ceea ce mai auziseră – şi nu doar o dată – urechile mele, însă fără să reuşesc a face ascultare întotdeauna de acest îndemn: sub nicio formă nu se cade a osândi pe cel care, într-o formă sau alta, ne este vrăjmaş. De ce? Fiindcă un astfel de om cu care – mulţumită „părintelui minciunii” - nu te mai poţi înţelege este, sărmanul, asemenea celui sfâşiat de un tigru. Dacă ai încerca să scapi pe cineva din colţii unui tigru, aruncând cu pietre, l-ai omorî. Pentru că pietrele s-ar abate asupra lui, nu asupra tigrului. Prin urmare, este o nebunie şi o risipire să te inflamezi atunci când eşti atacat de omul ieşit din minţi. Pentru că adversarul adevărat nu este el, omul din carne şi oase care-ţi stă în viaţă, ci stihiile nevăzute (mulţimea de spirite, „legiunea”) care-l stăpânesc. Ele sunt…tigrul. Care - dacă nu ştii să te porţi, dacă nu ai dobândit înţelepciunea şarpelui şi blândeţea porumbelului - te va ucide şi pe tine.