Restul e tăcere

Cărturarul C.S. Lewis, după îmbisericirea minţii sale (în duhul Anglican), a continuat să predea studenţilor la Oxford. Colegii săi (agnostici, „progresişti”, „raţionalişti”) nu conteneau să-l ia peste picior: „Şi ce, crezi că o să schimbi planurile lui Dumnezeu după bunul tău plac, rugându-te?” Iar el le răspundea: „Nu. Prin rugăciune nu cred că voi schimba gândul lui Dumnezeu. Dar cred, ştiu, că mă voi schimba eu însumi.” Peste ani, Alexander (personajul principal din Sacrificiul lui Tarkovski) spunea că omul modern a ajuns să relativizeze totul. Că bun este un sistem, orice s-ar zice. Şi, adăuga el, poate că n-ar strica omului modern să deprindă a practica – regulat, cu religiozitate – un ritual, măcar unul. De exemplu acela de a arunca – la aceeaşi oră din zi, fără a se abate de la acest program autoimpus – un pahar cu apă în closet. Şi tot ar fi ceva.

De ce e nevoie să te rogi – repetat, insistent, la nesfârşit – lui Dumnezeu? Nu ajunge o dată pentru totdeauna sau, oricum, nu aşa des? – m-a întrebat deunăzi cineva. Iar întrebarea îmi aminteşte de replica Scriitorului din Călăuza: „Închipuie-ţi – spune el – ce umilitor e să ceri, să te rogi.” … Ceea ce nu ştie (sau, furat de alte gânduri, se lasă cercetat de duhuri fariseice) acela care – altfel decât prin tăcere şi următor unei rugăciuni fierbinţi – se încumetă să răspundă acestei întrebări (invocând mândria luciferică drept rădăcină a tuturor relelor) este că se va expune unei avalanşe de încercări din partea celui ofensat. Iar cel ofensat nu e altul decât „părintele minciunii”, cel care adoarme în om dreapta socotinţă şi dreapta cinstire a celor ce se văd şi nu se văd. Şi atunci mintea ni se tulbură, nu putem suferi ocara ce ni se aduce şi sarcinile care ni se pun în cârcă. Ne mâniem (dar nu cu „sfânta mânie”) şi, nepricepuţi, pierdem toată bruma de sophie care – credeam noi – ni s-a sălăşluit în cuget. Căci Dumnezeu îi smereşte pe trufaşi, arătându-Se în schimb celor smeriţi cu inima.

Deal-vale, deal-vale – adevărat poem blagian este peisajul tainic al sufletului nostru angajat „războiului cel nevăzut”. Şi poate că este bine că-i aşa. Doar în măsura în care nu obosim să primim mustrarea celor din jur (fie ea şi nemeritată) ne vom îndreptăţi. Pentru că n-are nici un sens joaca de-a uite popa, nu e popa: ştim că se cuvine a proceda asemenea fiului risipitor (sau vameşului din parabola evanghelică), iar nu fratelui său fariseu. Oricum am da-o, oricum ne-am fofila, ajungem tot la dilema: paiul din ochiul aproapelui sau bârna din ochiul meu. Restul e tăcere.