Disturbing

L-am întrebat pe Monah de ce, atunci când am vorbit întâia oară despre Ostrov mi-a spus că e palid (în comparaţie cu esenţele tari by Tarkovski), iar a doua oară (după un an) mi-a spus cu totul altceva, anume că merită atenţie. Răspunsul lui a fost, oarecum, previzibil. Anume, că Rubliov (asemenea altor capodopere) este periculoase pentru monahi („Gândeşte-te că printre monahi sunt oameni feciorelnici, care n-au văzut în viaţa lor o femeie dezbrăcată!”). Că e de ajuns o tulburare, cât de mică, pentru a-l sminti pe cel ce se nevoieşte uneori ani sau zeci de ani întru asceză. Are dreptate. Despre asta vorbeşte Bunuel în Simón del desierto... A mai adăugat că recomandase unor monahi să vadă filmul lui Tarkovski despre Rubliov şi a primit următorul feed-back: „Părinte, ce film ne-ai dat să vedem? Vrei să ne sminteşti cu trupuri despuiate de bărbaţi şi de femei?” Monahul însă nu-şi mai amintea secvenţa cu pricina şi era gata să ţină piept reclamaţiilor, când a fost nevoit să plece capul şi să dea dreptate celor ce s-au scandalizat. Altă dată ne-a povestit că s-a năpustit în faţa ecranului ca să acopere ce urma să apară, din nou uitând că filmul pe care îl recomandase spre duhovnicească vizionare conţine nuditate şi alte sminteli. ... Azi, Mr. Bear, cu aceleaşi argumente de would be monk, respinge scandalizat Requiem for a Dream, pe care l-a văzut după ce i-l recomandasem spre vizionare.

Seara a doua din Festivalul de Muzică Veche: la biserica lutherană, ansamblul clujean Flauto Dolce şi o soprană. Am recunoscut câteva teme din creaţia unor compozitori medievali mai mult sau mai puţin anonimi, preluate mai apoi de Vivaldi şi Bach.

My TOP 50 FILMS

My TOP 50 FILMS on The One-Line Review:

· Andrey Rublyov (1966)

· Stalker (1979)

· Zerkalo (1975)

· Solyaris (1972)

· Nostalghia (1983)

· Ivanovo detstvo (1962)

· Katok i skripka (1961)

· Ugetsu Monogatari (1953)

· Shichinin no samurai (1954)

· Tokyo Monogatari (1953)

· Tini zabutykh predkiv (1964)

· Natvris khre (1976)

· Meandre (1966)

· 100 de lei (1973)

· Concurs (1982)

· Monanieba (1984)

· Nazarin (1959)

· Simón del desierto (1964)

· Journal d’un cure de campagne (1951)

· Viridiana (1961)

· Neskolko dney iz zhizni I.I. Oblomova (1980)

· Nunta de piatră (1972)

· Pather Panchali (1955)

· Amarcord (1973)

· 8 ½ (1963)

· Giulietta degli spiriti (1964)

· Det sjunde inseglet (1957)

· Smultronstället (1957)

· Nattvardsgästerna (1962)

· Rang-e khoda (1999)

· Scrivánci na niti (1969)

· Vesniko má stredisková (1986)

· Iluminacja (1973)

· Sunrise: A Song of Two Humans (1927)

· Dodesukaden (1970)

· Les parapluies de Cherbourg (1964)

· The Duellists (1977)

· Memorias del subdesarrollo (1968)

· All That Jazz (1979)

· Cabaret (1972)

· Requiem for a Dream (2000)

· City Lights (1931)

· Bobby Deerfield (1977)

· Jacob’s Ladder (1990)

· Taking Off (1971)

· The Point (1971)

· Nanook of the North (1922)

· À bout de souffle (1959)

· Dancer in the Dark (2000)

· A Little Romance (1979)

Bitter

Azi, la cuvântul de după pericopa evanghelică dedicată vindecării slăbănogului (nu mai ţin minte care e legătura, but that’s beside the point), Pr. RN ne-a redat o pildă patristică. Povestea spune că un Părinte din vechime a cercetat odată armele cu care Satana (având în orice împrejurare îngăduirea Celui Drept şi Milostiv) îl ispiteşte pe om. Le-a întins în faţa lui şi le-a cercetat pe fiecare în parte. Şi-a dat astfel peste armele tuturor răutăţilor (fără număr, fără număr), iar la urmă a ajuns la o armă tocită. Era mai tocită decât celelalte datorită folosirii ei cu asupra de măsură. Era arma dezamăgirii. Iar dezamăgirea, se ştie, este starea aceea care-l încearcă pe omul ce se răzvrăteşte împotriva binelui, atunci când îşi face sieşi dreptate. Şi, nu-i aşa, suntem atât de des dezamăgiţi de cei din jurul nostru, din chiar imediata noastră apropiere, tocmai pentru că avem aşteptări false de la ei. Pentru că nu le înţelegem limitele (temporare), inerţia, neputinţele. Pentru că uităm că toate sunt lăsate să se întâmple de Programatorul din Cer, pentru că, rupându-ne astfel de semenii noştri, ne condamnăm la însingurare. Şi Pr. A dat ca exemplu filmul românesc Singurătatea florilor, în care – cu o forţă duhovnicească împrumutată parcă din Pateric – un doctor sictirit şi plictisit de viaţă şi de sine e moşit de un taxi driver. Pentru că despre asta e vorba în acel film românesc: despre naşterea de a doua oară, despre învierea unui „cadavru viu”. Despre – nu mai puţin! – bunătatea primită în schimbul minciunii şi răutăţii.

Cine nu are iluzii (aşteptări), nu are nici deziluzii. Să nu avem, aşadar, aşteptări de la oameni, ca să nu fim dezamăgiţi, încrâncenaţi, acriţi de viaţă şi de oameni, aruncând apoi în cârca Lui toate poticnelile şi smintelile noastre. Când El nu are nicio vină...

Timi-short ... printre picături

Festivalul de film Timi Short a adus la Timişoara, o dată cu zilele fierbinţi de mai, un maraton de scurt, mediu şi lung-metraje în cele trei săli de cinema care-au supravieţuit în cetatea de pe Bega: Timiş, Studio şi Capitol (acesta din urmă devenit sediul Filarmonicii şi numai ocazional loc de proiecţii cinematografice). Ocazional şi printre picături am fost şi eu părtaş la câteva întâlniri cu producţii mai vechi sau mai noi.

Am început cu antichităţile şi am intrat la retrospectiva dedicată şcolii poloneze din Łodz. Cu tot cu organizatori, în sală erau, cred, vreo cinci spectatori. În cheie parodic-lirică, neorealistă ori suprarealistă (cu trimiteri la comedia bufă, dar şi la teatrul absurdului), scurt-metrajele alb-negru Hamles / Hamleţel (1960) de Jerzy Skolmowsky, Holden (1961) de Krzystof Zanussi şi Dwaj ludzie z szafa / Doi oameni şi-un dulap (1958) de Roman Polanski surprind intoleranţa, ipocrizia, egoismul, laşitatea, violenţa şi prejudecăţile omului. Câteva din aceste teme (intoleranţa, laşitatea, violenţa) le-am regăsit apoi în două percutante short extreme al englezului Simon Ellis, Soft / Moale (2007): un adolescent şi apoi tatăl său sunt ţinta agresiunii unor huligani ce ameninţă să le invadeze locuinţa; cum tatăl, împietrit de frică, ezită să cheme Poliţia în ajutor (ori să acţioneze într-un fel), puştiul dovedeşte nerv şi, cu o bâtă de baseball, îşi face dreptate: goneşte bătăuşii, umilindu-şi în acelaşi timp tatăl pasiv. Povestea se urmăreşte cu sufletul la gură, iar densitatea emoţiilor aminteşte de controversatul A Clockwork Orange / Portocala mecanică. Un alt short de Ellis (What the... / Ce că...) mi-a amintit de Zapping (2000, Cristian Mungiu). Aceeaşi idee: dependenţa omului de realitatea virtuală (de televizor, în speţă), însă în ciuda acrobaţiilor tehnice (a efectelor speciale sofisticate), filmul nu comută vectorul - aşa cum se întâmplă în Zapping - spre uitata „galaxie Gutemberg”.

Surprinzătoare a fost selecţia oferită de şcoala de film de la Ierusalim. Două filme (Vida şi Shred of Hope / Urmă de speranţă) vorbesc despre drama celor aflaţi în pragul pensionării. În Point of view / Punct de vedere o bunică pe cale să-şi piardă vederea savurează în continuare telenovelele braziliene cu ajutorul nepoatei sale adolescente, care i le traduce. În vreme ce bunica snoabă crede că omul trebuie să se îngrijească de felul cum arată pe dinafară, nepoata este atentă mai ales la ceea ce se întâmplă cu ea pe dinăuntru. Wind Chimes / Sunetele vântului surprinde un cuplu de vârsta a cărui fericire pare umbrită doar de tendinţele sinucigaşe ale fiicei.

Red Sands (David Procter, 2008, UK) este un poem cinematografic dedicat corridei. Naratorul (un fost toreador) povesteşte, acum detaşat, detaşat despre fascinaţia acestui sport. În fine, Vernaya / Fidel (Nastia Tarasova, 2008, Rusia) înregistrează mărturiile unor femei şi bărbaţi dintr-un sat rusesc care jocă „în actul trei” (dacă admitem că viaţa are trei acte). Povestea lor – desuetă, poate – aduce în discuţie reguli şi tradiţii ancestrale pe care le-au respectat şi prin care continuă să trăiască. Din când în când, o motocicletă sau un camion spintecă ecranul de la dreapta la stânga – semne ale civilizaţiei ce ameninţă „umbrele strămoşilor uitaţi”.

Cum de vreo câţiva ani cinematograful meu este filarmonica, m-am întors de la filme la concert. Mai întâi am participat la extraordinarul spectacol susţinut de Alexander (Buju) Ternovits, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Au cântat Ilie Stepan şi Horia Crişovan. Actorul l-a jucat apoi pe Franţi din Iosefin, personaj cu care este confundat. În încheiere, pianistul Dragoş Mihăilescu a interpretat un fragment dintr-o cunoscută sonată beethoveniană în timp ce Buju Ternovits şi-a luat rămas bun de la publicul său (care a umplut sala Capitol) pe versurile lui Romulus Vulpescu (cântate şi de Mircea Baniciu în filmul Septembrie, pe muzica lui Adrian Enescu):

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă ca, în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis

Pe care-l anulăm cu-o şovăire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,

Însinguraţi în doi, din laşitate,

Minţindu-ne cu guri care prefac

În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un târziu,

Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:

Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,

Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc

De pasari, de iubire si de mare,

Si nu bagam de seama ca, în loc,

Ramîne un desert de disperare.

Sâmbătă seara am ajuns la Pădurea Verde, la concertul-spectacol Tablouri dintr-o expoziţie (muzica: Modest Mussorgski): clowni, animale de la zoo, câţiva membri ai corului Filarmonicii pe post de mimi, focuri de artificii, video proiecţii şi antren. Şi nici un strop de ploaie, în ciuda cerului înnorat. Publicul, numeors, a apreciat – cred – show-ul.

Duminică seara a debutat Festivalul de Muzică Veche. A concertat „La Follia Baroque Ensemble Timişoara” şi câţiva invitaţi din lumea mare (Franţa, Anglia, Serbia). S-a cântat din Haendel (Water Music – Suita a III-a), Vivaldi (II Gardellino), J.S.Bach (Suita orchestrală nr.2), Uccellini (Aria Sopra la Bergamasca), Rebel (Les Caracteres de la Danse), iar Ansamblul de Dansuri Istorice „Passeggio” (doi bărbaţi şi două femei din Cluj) ne-a încântat cu piruete şi menuete. La sfârşit am aflat că dansatoarea mică de statură – pentru care organizatorul Festivalului, Codrin Emandi, ne-a cerut un supliment de aplauze – este însărcinată în luna a cincea. Curajoasă! – mi-am spus, la aflarea veştii. Apoi, on second thoughts, am reformulat gândul: Inconştientă! Deşi, până la urmă, ce ţi-e scris în frunte trebuie să porţi...

Hectic

Împreună cu Raluca am fost, ieri şi azi, la câteva filme din cadrul Timi-Short 2009. am văzut astfel vreo trei filme din şcoala poloneză a anilor 50-60 (regizate de Zanussi, Polanski, Skolimowski, Piwowski) şi, dintre cele recente, Red Sands (UK) şi Fidel (Rusia). Seara m-am întâlnit cu Virgil, Ciprian şi Ionuţ, care îl însoţeau pe Archbishop Lazar (din Canada). Am fost translator la conferinţa susţinută de ÎPS Lazar şi, recunosc, am făcut interpretarea rather nervously – nu mă simt în apele mele să traduc conferinţe despre Ortodoxie în faţa unui public atât de numeros. Acum, când privesc înapoi înţeleg că n-aveam motive. Dar atunci, în decursul celor două ore mă simţeam prizonier şi m-am consumat pe dinăuntru în faţa celor – aprox. – 300 de perechi de ochi. Cartea pe care i-am tradus-o, Icoana ca Scriptură, tocmai a ieşit de la tipar şi arată – grafic – excelent (coperta îi aparţine lui Dan Voinea), mai puţin în interior, datorită ilustraţiilor alb-negru.

Pe la miezul nopţii ne-am întâlnit cu Claudiu the pilot. Am stat de poveşti vreo patru ceasuri. Am depănat amintiri din anii 80 (avem aceeaşi vârstă) şi am vorbit despre copiii noştri.

Azi a.m. au trecut pe la noi Virgil, Ciprian & Vladika. Ne-a vorbit, între altele, despre atitudinea rigidă a unor monahi care dispreţuiesc taina cununiei. Prin felul său de a fi, înaltul ierarh mi-a amintit de jovialitatea, spontaneitatea şi umorul lui Allan Farrar (R.I.P.). Pe la prânz ne-am dus la cinema şi am văzut cinci filmuleţe de la Institutul de Film din Ierusalim: Vida, Point of View, Insights, Shred of Hope, Wind Chimes – toate, fără excepţie demne de interes. Apoi ne-am întâlnit cu Pitbull şi-am stat la taifas despre filmul românesc.

Seara am fost la un concert de muzică românească: Nebănuitele trepte pentru soprană şi grup instrumental (V. Munteanu), Scene ludice (G. Balint), Siciliana-Blues pt. flaut, pian, percuţie şi orchestră (Cornel Ţăranu) şi Revuluţia (Adrian Iorgulescu) – operă în două acte după „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. Au fost prezenţi în sală Cornel Ţăranu şi Adrian Iorgulescu – ale căror lucrări le-am îndrăgit cel mai mult.

They live!

Seara, o reîntâlnire (pe scena Filarmonicii) cu violonistul Alexandru Tomescu şi cu pianistul Horia Mihail. Recitalul lor (Brahms – Scherzo din Sonata „F.A.E.”; Grieg – Sonata pt. vioară şi pian nr.3; Wieniawski – Variaţiuni pe o temă proprie şi Legenda; Sarasate – Melodii lăutăreşti op.20) a fost pus în slujba strângerii de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România. După prima lucrare intrerpretată, Tomescu a spus câteva cuvinte despre implicaţia socială a turneului lor. A dat nişte numere de telefon, a invitat oamenii să facă donaţii, însă a ţinut să precizeze – dezarmant de natural, fără emfază şi protocol - că scopul principal e acela de a sensibiliza spectatorii cu privire la existenţa acestor oameni, de a le spune: Ei există! sau: Şi ei există!

Am avut bucuria să-i întâlnesc în sală pe trei din actualii mei elevi (Felix, Andrei şi Denis) şi pe un fost coleg de-al lor de clasă (Alexandru), ce învaţă acum la un alt liceu. Pentru ei a fost ceva nou. Poate puţin plictisitor, greu de urmărit şi de savurat însă ceea ce contează este că au spart gheaţa. Daca se vor mai întoarce (şi când) în sala de concert only time will tell.

Nunta de piatră

Nunta de piatră, dublul debut în lung-metrajul de ficţiune al regizorilor Mircea Veroiu (segmentul Fefeleaga) şi Dan Piţa (segmentul La o nuntă), avea să propună „un cinematograf de substanţă, de esenţă şi de ţinută” (Eva Sârbu). Naraţiunea, cu puţine personaje, surprinde lumea locuitorilor din zona auriferă a Ţării Moţilor de la începutul secolului XX. Mult trâmbiţata identitate culturală românească pe care o căutăm în muzică, în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj ni se dezvăluie acum printr-un demers aproape ritualic – însă lipsit de emfază sau reconstituiri artizanale – sub forma poeziei unei lumi tragice. În mod neaşteptat, scria Romulus Rusan în Filmar, povestirile „bătrâneşti” şi „tradiţionaliste” ale lui Ion Agârbiceanu aveau să le inspire celor doi reprezentanţi străluciţi ai generaţiei 70 un film de cea mai modernă expresie: „Nici că se putea concepe ceva mai cinematografic decât sisificul drum al femeii cu calul între casă şi mină, între prispă şi cimitir, între chinul vieţii şi sfâşierea morţii. Nici că se putea închipui ceva mai filmic decât spectacolul nunţii, asocierea vioristului cu dobaşul, fuga miresei de mirele bătrân şi nedorit. Nici că se putea imagina ceva mai plastic şi mai tentant imagistic decât priveliştile Munţilor Apuseni, cârciuma şi străzile bolovănoase ale Roşiei Montane.”

Nunta de piatră (1973) este în primul rând un film de imagine. Sobră până la austeritate, gândită în alb-negru, gri – toate tonurile de alb, negru şi gri – imaginea lui Iosif Demian este o pledoarie pentru un „cinematograf al ochiului”. Limbajul hieratic al discursului filmic (din Fefeleaga) şi frenezia profundă şi gravă (din La o nuntă) conferă unitate stilistică acestei opera prima şi totodată anunţă două sensibilităţi creatoare complementare. Peste ani, amândoi cineaştii se vor întoarce la universul baladesc, Veroiu prin Semnul şarpelui (1981) şi Piţa prin Dreptate în lanţuri (1984). De o rară putere de sugestie sunt, pe lângă imagini, şi prelucrările muzicale ale lui Dorin Liviu Zaharia şi Dan Andrei Aldea, decorurile lui Radu Boruzescu şi Helmuth Stürmer şi costumele Marilenei Şerbănescu – elemente esenţiale în construcţia filmului, ce demonstrează un gust ales şi un rafinament de zile mari. La rândul lor, interpreţii (în frunte cu Leopoldina Bălănuţă, al cărei chip pare desprins din icoanele bizantine) dovedesc o forţă de interiorizare ieşită din comun: Radu Boruzescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, George Calboreanu jr., Ursula Nussbacher, Ferencz Bencze, Elisabeta Jar, Nina Domiga.

Ceea ce se trece prea des cu vederea sau pur şi simplu nu se cunoaşte în legătură cu acest film (pe care astăzi, critici şi cinefili deopotrivă, îl situează în top ten-ul preferinţelor lor de film românesc) este selecţionarea sa pentru Săptămâna Criticii de la Cannes şi – împreună cu Duhul aurului (1974), realizat de aceeaşi echipă – prezenţa repetată la numeroase festivaluri internaţionale şi retrospective ale filmului românesc. Catalogat drept „film de artă”, adresat unui public „elitist”, dipticul lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu a trebuit să fie vizionat de nenumărate ori până să i se dea aprobarea de difuzare şi, atunci când, după câţiva ani de tergiversări a primit undă verde, a avut parte doar de o umilitoare distribuţie, limitată la câteva cinematografe periferice. În ţară, factorii de decizie i-au dat un calificativ de calitate mediocru, iar realizatorii au fost sancţionaţi „pentru atitudini estetizante”, fiind puşi să plătească pelicula.

Dance Funky Synthesizer - volume 2

1984

composed & arranged by Adrian Enescu

1 Crosswords

2 Country Steel

3 In the Circle

4 The Race

5 Notebook

6 Flowers in the Plain

7 Point Counterpoint

8 In the Dream

Funky Synthesizer - vol. 1

1983

composed & arranged by Adrian Enescu

1 Straight Disco

2 Syncopated Hard Rock

3 Rock Ballad

4 Jazz Fusion

5 Blues

6 Double Time Push Rock

7 Funky Synthesizer

Weekend cu mama

Filmografia de autor a lui Stere Gulea numără titluri ce poartă marca exigenţei culturale şi a rigorii demersului regizoral, ca variaţiuni pe o temă dată: rezistenţa omului şi lupta cu opreliştile (interioare sau exterioare). Ştefan (Florin Zamfirescu), profesorul de matematică din Iarba verde de acasă (1977) refuză un trai călduţ la oraş – în condiţiile în care tendinţa este de migrare de la sat la oraş - stabilindu-se în sat la el. Culi Ursache (Dragoş Pâslaru), pădurarul din Ochi de urs (1983) alege izolarea la o cabană, în munte; acolo îşi înţelege, iartă şi - prin înduhovnicirea sa progresivă – îşi exorcizează viaţa. Cu fruntea-i împietrită într-o filosofică mirare, Victor Rebengiuc compune în Moromeţii (1988) un Ilie Moromete cu zarea neretezată de mizeriile şi necesităţile vieţii. Documentarul Piaţa Universităţii – România (1991) surprinde momente din lupta de rezistenţă anticomunistă a anului 1990. Pe aceeaşi linie se situează Vulpe-vânător (1993) şi Stare de fapt (1996), născute şi hrănite din experienţa istorică a Timişoarei şi a Bucureştiului înainte, în timpul şi imediat după evenimentele din decembrie 1989.

Martie 2009, cinema Pro, Bucureşti. Premiera de gală a filmului Weekend cu mama - regia: Stere Gulea. Înainte de începerea proiecţiei, interpreta principală (Adela Popescu, actriţa în vârstă de 21 de ani, distribuită până acum în câteva telenovele, acum pe val) declara celor veniţi să o vadă: „Vreau să vă mulţumesc foarte mult că sunteţi în această seară alături de noi şi aş vrea să mai spun că cele mai importante persoane din viaţa mea sunt în această seară aici şi toate aceste persoane iubesc telenovelele.” Recentul film al lui Stere Gulea, nu atât un film de autor cât un film de producător, este plăsmuit după chipul şi asemănarea acestui gen popular – telenovela – care provoacă adesea o plăcere facilă, fără efort intelectual şi neagă (sau ignoră) autenticul.

Pornind de la un subiect extrem de dezbătut în ultima perioadă - soarta copiilor lăsaţi în grija rudelor de părinţii plecaţi în străinătate în căutarea unui trai mai bun – Weekend cu mama oferă, totuşi, câteva premize şi portrete de personaje interesante. Printre alele: reîntâlnirea, peste ani, dintre un tată moromeţian (Gheorghe Dinică) şi fiica devenită mamă (Medeea Marinescu), care la rându-i îşi regăseşte fiica (Cristina, în interpretarea Adelei Popescu, este o revelaţie) – o adolescentă dependentă de droguri - pe care a părăsit-o cu 16 ani în urmă, când a luat viaţa de la capăt şi s-a măritat cu un spaniol milionar. La această mini-galerie de personaje, pentru întregirea tabloului telenovelistic, se mai adaugă – între alţii - un tată indiferent (Florin Zamfirescu) şi un tânăr rebel poreclit Glonţ (Tudor Istodor), dedat drogurilor hard, cu care face echipă eroina.

Şi ar mai fi ceva. Există, în Weekend cu mma, câteva „ferestre spre absolut”, ca nişte chemări adresate deopotrivă personajelor din poveste, cât şi celor cărora filmul li se adresează. În contrast vizibil cu sardonicele ritmuri citadine, viaţa la ţară din secvenţele „moromeţiene” – strident-luminoase, primenitoare, rupte parcă dintr-un ţinut magic, uitat de grăbitele timpuri moderne – trimite la o altă existenţă, mai aproape de natură, mai autentică. Bunicul Cristinei (varianta soap a tatălui ce se bucură de întoarcerea fiului, în pilda evanghelică) corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist: omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi. Vezi, de exemplu, scena – explicită, demonstrativă, cum altfel? - spălării picioarelor. Numai prezenţa unui actor de geniu (Gheorghe Dinică) salvează personajul – pe cât se poate – de apăsatele tonuri ilustrativist-păşuniste. O altă „portiţă” ce îmbie la transformare şi metanoie (dar şi ea rămâne la stadiul de enunţ, de ilustraţie, de bibelou) este icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov pe care Cristina o zăreşte în neaşteptatul „colţ sacru” din casa lui Johnny (Andi Vasluianu) – un interlop cinic şi fără scrupule, care, sub masca evlaviei şi carităţii, este puternic implicat în traficul de copii pentru organe.

După vizionare, nu putem decât să constatăm că, după 13 ani de absenţă de pe platourile de filmare, Stere Gulea s-a gândit în sfârşit să exploateze predispoziţia spectatorului comun pentru jumătăţi de adevăruri şi pentru finaluri călduţe. Dar – o mărturiseşte (involuntar?) şi acest film cu gust de telenovelă arty - viaţa nu te iartă atunci când nu ai destulă putere să spui când, cui şi cum trebuie: Retro Satana! Astfel, toate răsturnările de situaţii din Weekend cu mama care, dramaturgic, conduceau filmul către un clasic (şi gratuit) happy end sunt zădărnicite de nehotărârea Cristinei de a pune punct relaţiei cu Glonţ şi de a începe o viaţă nouă alături de familia mamei ei din Spania. Descifrarea tragediei (la fel de gratuite) la capătul atâtor peripeţii nu mai ia aspect de şoc, de act transformatoriu şi de metanoie (cum se întâmplă, de exemplu, într-un admirabil exerciţiu de stil purtând marca lui Darren Aronofsky, Requiem for a Dream). Gravitatea tonalităţilor tragice din final (mama îngenunchind în faţa sertarului de la morgă unde fusese depus trupul neînsufleţit al fiicei regăsite) este şi ea edulcorată de sonorităţi de baladă - in English, of course: „Through my looking glass / I see a beautiful view / Memories come fast / When I think of you / Visions come to life / From the stars above / In my life only love is real…”

Ne luăm deci adio de la Weekend cu mama cu acest gând: în viaţă – aşa cum se spune în melodia din genericul final - numai dragostea (aceea care îndelung rabdă şi nu pizmuieşte, care nu se aprinde de mânie şi nu gândeşte răul, care nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr) este reală, restul e ademenire înşelătoare, făţărnicie şi zădărnicie.

Muzica zodiilor

1996-1997

music composed & arranged by Anton Şuteu

1 Capricorn

2 Decembrie

3 Saturn

4 Ursita

5 Venus

6 Aprilie

7 Floare de liliac

8 Taur

Cununa vieţii

Spunea, deunăzi, Monahul că Nefârtatul e, la urma urmelor, un înger şi el; ca atare, puterea sa nu e de neglijat. Doar că – la asta se cuvine să ne plecăm urechea şi înţelegerea! – are exact atâta putere câtă îi dă – prin noi, oamenii - Împăratul Slavei. Iar lupta Înşelătorului pentru cei care i-au căzut în mreje e pe viaţă şi pe moarte. E de înţeles deci că posedatul - omul dependent de nevăzutele (dar nu mai puţin existentele, realele) puteri demonice - nu poate fi considerat în întregime responsabil pentru gândurile, vorbele şi faptele sale. „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” – striga Iisus de pe cruce şi se ruga pentru cei care-l răstâgneau. „Ei nu sunt ei!” – spunea Constantin Noica, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, despre torţionarii din închisorile prin care au trecut. Nici ei, demonizaţii din lumea de azi (o lume în care Dumnezeu Îşi face curăţenie în Biserică, lăsându-i pe oameni – în sfârşit – liberi, fără teroarea totalitară, fără ofensiva războiului rece, fără cenzura de partid şi de stat), nu sunt ei. Sunt doar nişte vase de ocară prin care-şi fac de cap duhurile răutăţii şi ale pizmei şi ale necurăţiei şi ale trufiei nebune. Vae victis!...

Ce bine a înţeles această demonstraţie patristică de înţelepciune practică personajul acelui ofiţer din The Duellists care-şi apăra bunul cel mai de preţ – onoarea – într-o serie de dueluri (ce se întind pe o perioadă de aproape 20 de ani) cu un frate de arme grabnic la mânie. Dar, aşa cum minciuna are picioare scurte, pentru cel care ştie să rabde şi să ducă lupta cea bună, şi răutatea este puternică numai până la o vreme. Căci vine ziua biruinţei când, tot printr-o lecţie practică de onoare, ofiţerul cel bun se dovedeşte în mod definitiv puternic şi-l învinge pe cel arţăgos şi trufaş pe care putea să-l ucidă, însă nu o face. I se adresează – neresentimentar, ferm şi direct – astfel: „By every rule of combat, your life now belongs to me. ls that not correct? Then l shall simply declare you dead. ln all dealings with me, you'll conduct yourself as a dead man. l have submitted to your notions of honour long enough. You will now submit to mine.” Şi îşi află fericirea hărăzită celui care rabdă ispita, căci „lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe el” (Iacov 1.12).

In Between

1992

music & music arrangement: Anton Şuteu

1. Choral
2. Obstinato
3. Gratitude
4. The Levant’s Gates
5. The Blue of the Voronetz Monastery
6. Zodiac
7. Mile’s Mood
8. Ou sont les neiges d’antant?

Weekend în munţi

De 1 mai am pornit – iar – spre Munţii Căpăţânii. Tot în formulă de cinci: noi doi, Theodor şi finii: Claudiu (the captain) & Tatiana. Cu o zi înainte de plecare am primit de la Ramona P un power point cu imagini şocante din India: cadavre în curs de putrezire în apele stătătoare dintr-un orăşel în care mulţi se îmbăiau; leşuri de animale (printre care şi vaci); trupuri de om neînsufleţite pe care le devorau câinii; cranii plutitoare – totul, repet, într-o imensă baltă soioasă şi insalubră în care câţiva localnici se îmbăiau nestingheriţi. Faţă de aceste frânturi de infern hardcore, cele câteva hoituri de câini sau pisici pe care le-am zărit pe şoselele pe care am trecut mi s-au părut imagini soft. Pe de altă parte, casele şi aşezămintele omeneşti din Vâlcea – faţă de gospodăriile sibienilor şi hunedorenilor – par din alt ev. Am trecut pe lângă clădirile părăsite din Hunedoara şi, mai ales, Petroşani (un fel de ghost city) şi am văzut lacul Vidra. Spre seară am ajuns la schitul Pahomie, unde am şi înnoptat. Mai întâi am prins o parte (vreo 30 min.) din Vecernie. Pe lângă noi cinci, în paraclisul minuscul construit pe stâncă, se mai aflau cei doi clerici şi un străin (un turist). Slujba a fost simplă şi solemnă, fără să fie şi declamativă. Am mers apoi la masă, la trapeză. Pe peretele de vizavi stăteau atârnate două icoane (reproduceri): una, canonică, reprezentând Învierea Domnului şi cealaltă, doldora de influenţe naturalisto-romanţate, cu Maica Domnului şi Pruncul. Claudiu remarcă asemănarea cu o icoană de la capelă şi cu o alta, pictată de mâna iscusită a unei monahii de la mănăstirea Cebza. Da, îi răspund, adăugând că aceasta e doar o reproducere reuşită, iar cea de alături un tablou religios...Tatiana, din stânga mea, face feţe-feţe şi pe moment nu înţeleg reacţia ei. Abia peste un minut, când aud o voce străină, în încăperea unde serveam cina, înţeleg că nu eram singuri, că un monah (bucătarul) rămăsese cu noi, iar Tatiana a dorit să prevină orice comentariu critic pe care bănuia că-l voi aduce. La rândul său, monahul bucătar intervine în discuţie şi ne arată o poză color cu un băieţel de vreo opt ani, alături de o înaltă faţă bisericească, în timpul unei Sfinte Liturghii. Băieţelul - „ca un înger”, spunea el - e îmbrăcat în veşminte bisericeşti şi este foarte familiarizat cu slujbele ortodoxe. Noaptea am dormit în guest room. Pe peretele de lângă patul meu se afla Cina Cea de Taină în varianta renascentistă a lui Da Vinci. Pe peretele de lângă Claudiu era un tablou religios cu Fecioara Maria.

A doua zi am pornit spre Pătrunsa. După aproape două ceasuri (dintre care unul pe drumul de costişe, accesibil doar omului fără autovehicul), am ajuns la mănăstire. Bucătarul de aici (pe care aveam să-l cunoaştem mai bine peste nu multă vreme) ne-a spus că pe Monah în putem găsi la slujbă, la biserică. Acolo ne-am dus. Am prins finalul Sfintei Liturghii şi o slujbă de parastas. Apoi ne-am adunat toţi cinci plus Monahul în bibliotecă. Cum Theodor era flămând, a trebuit să-i potolim foamea cu ceva. Monahul s-a făcut nevăzut până la bucătărie şi (după ce a ciocănit la uşă, rostind cu umor, la intrare: Room service!) a apărut numaidecât cu nişte pâine, peşte pane şi o cană de lapte proaspăt muls de la vacă. Ca de obicei, mi-am scos din tolbă amintiri despre filme, teatru, cărţi, actori, regizori etc. iar Monahul mi-a răspuns cu poveţe ortodoxe. Mesajul său (cu care sunt deja familiar, căci ne cunoaştem de 15 ani) este: maximă atenţie la atacurile (cel mai adesea mascate) ale Necuratului şi folosirea cu credinţă a refugiului mângâietor fără greş care este Maica Domnului. Ca after taste, trebuie să îi dau dreptate: orice colaborare cu minciuna – altora, ori chiar a noastră - poate fi fatală. (Şi aici nu pot să nu mă gândesc la recentul film românesc pe care l-am vizionat zilele trecute - Weekend cu mama - şi despre care abia acum sper că pot să scriu până la capăt; mereu mă împotmoleam pe parcurs, dar Monahul mi-a dat ideea pe care trebuie să merg: compromisul fatal cu Cel Înşelător, pierderea din vedere a esenţialului şi risipirea în dulcegării melodramatice). Ne-am continuat discuţia pe dealurile din jurul bisericii (neobişnuit de mare, de măreaţă pentru acel colţ sălbatic de munte) şi ni s-a alăturat, o vreme şi bucătarul. Astfel, am alfat că acesta fusese marinar în „civilie”. Cred că a început să-l îndrăgească pe Theodor. A ţinut să ne amintească fragmentele biblice în care se spune că orbii vor vedea, surzii vor auzi, muţii vor cânta iar şchiopii vor putea să alerge. Sounds nice, gândeam eu, dar...pământul, deocamdată. Theodor l-a mirosit numaidecât: Miroşi a ţigară! – i-a spus. De fapt, mirosea a fum, căci prăjise în fum peştele. Monahul atunci i se adresează lui Theodor aşa: Eu a ce miros? Theodor, după o scurtă examinare, îi răspunde într-un fel dezarmant: A Doamne-Doamne. După o rafală de ploaie (cu grindină) am spintecat înapoi pădurea de brazi şi foioase până la locul unde ne-am lăsat maşina. În a doua seară ne-am cazat în Căciulata.

A treia zi, de dimineaţă, am pornit spre Sfânta Liturghie duminicală. Am ales o mănăstire de pe malul Oltului, aproape de Cozia. Impresionantă pictură murală. Catapeteasma însă, împreună cu ramele de pe pereţi, încadrau altceva, străin de duhovnicia ortodoxă. De aceea am privit tot timpul în jos sau am ţinut ochii închişi. Predica am ascultat-o de afară, prin difuzor. Din păcate, predica era echivalentul verbal pentru imaginile pestriţe din iconostas şi din tablourile religioase de pe pereţi (precum şi din zecile de iconiţe de plastic oferite spre vânzare la pangar): o înşiruire de cuvinte fără o noimă şi adesea agramată. Ca bonus: o istorie, zis autentică, de pe vremea comunismului ateu. Un nomenclaturist (ateu, evident) îşi duce nevasta la spital să nască. Zărind o icoană cu Maica Domnului pe unul din pereţii din sala de naşteri, îi cere doctorului s-o ia de acolo că nu vrea să fie văzută de copilul său când se va naşte. După o vreme, copilul se naşte. Nomenclaturistul se întâlneşte iar cu doctorul, vede că icoana e la locul ei şi-l mustră pe doctor că n-a mutat-o de acolo. Acesta îi spune să fie liniştit: copilul n-a văzut-o fiindcă s-a născut orb. Atunci omul se transfigurează instantaneu şi, printr-o convertire creştină subită, îşi vede păcatul (de a fi prigonit icoanele) şi se căieşte. Ce legătură e între acest episod (vădit moralizator, ideologizant şi tezist) şi Duminica Femeilor Mironosiţe prăznuite azi numai cel ce a predicat poate să spună. Oricum, singurul pe care l-a împărtăşit azi la Liturghie a fost Theodor.