Dialog cu infinitul

Deunăzi, mai în glumă, mai în serios AE îmi reproşează, parafrazându-l pe Ţuţea, că – atunci când e vorba de aprecierea unui regizor de film - aş judeca lucrurile aşa: „Regizor e Tarkovski; dacă nu e Tarkovski, nu cred în el” ... Foarte departe de adevăr nu e, ce-i drept. Atâta doar că formula stricto sensu (reducţionistă) pe care mi-o impută nu mă împiedică să mă bucur (şi ce mare lucru să te bucuri, încă să te mai bucuri!) de alte câteva sute de filme din acest un secol şi ceva de cinema.

M-am jucat odată şi, largo sensu, am întocmit un power point cu imagini (şi afişe) din peste 500 de filme din toată lumea: de la Griffith, Murnau, Vidor, von Stroheim, Chaplin, Welles, Dovjenko, Eisenstein, Dreyer, Bresson, Bunuel, Bergman, Ray, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Paradjanov, Abuladze, Mihalkov, Wajda, Zanussi, Forman, Menzel, Demy, Godard, Pollack, Scott, Allen, Alea, Antonioni, Fellini, Renoir, Kusturica, Wenders, Lyne, von Trier, Fosse, Ciulei, Pintilie, Săucan, Piţa, Tatos, Veroiu, Daneliuc, Mungiu şi lista rămâne în continuare deschisă. Filme care trimit spre celelalte arte, şi, uneori (mai mult sau mai puţin explicit), spre „arta artelor” – rugăciunea, care „deschide posibilitatea relaţiei cu infinitul”.

Am rămas la Tarkovski datorită omogenităţii valorice a operei sale, omogenitate şi problematizare pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Datorită unor teme cruciale care continuă să mă bântuie: relaţia mamă-fiu, tatăl absent, încăpăţânarea de a-ţi urma crezul (datoria morală despre care vorbea), şi last, but not least, mântuirea. Tarkovski a înţeles (cum puţini alţi confraţi ai săi din cea de-a şaptea artă au intuit) şi m-a ajutat să înţeleg că „menirea artei este de a pregăti omul pentru moarte”; că „numai arta, prin şoc şi catharsis, se învredniceşte să facă sufletul omenesc să fie receptiv la bine”.

Aşadar, Călăuza Tarkovski este – pour moi - un vector. Un vector şi nu o lozincă, nu un „bilet de papagal”, nu o teză ideologică sau religioasă, nu concepte şi predici aride. El este „canonul” de limbaj cinematografic (semnificant şi semnificat), the message in a bottle, the truth in a nutshell, dar mai sunt o groază de lucrări „necanonice”, complementare, în care găsesc multă bucurie, de „butelcuţe” în care sunt pitite raze de lumină şi adevăr. Pentru mine însă, partea cea mai frumoasă a lucrurilor e că – dincolo de capriciile propriei mele sensibilităţi şi limitelor pricinuite de gusturile pe care mi le asum – această necunoscută, acest Δx („necanonic”, „apocrif”) are valori infinite. Este asemenea sintagmei (poate cea mai frumoasă) de la sfârşitul Evangheliei lui Ioan: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”

Eldorado

Gaily bedight,
A gallant knight,
In sunshine and in shadow,
Had journeyed long,
Singing a song,
In search of Eldorado.

But he grew old
This knight so bold
And o'er his heart a shadow
Fell as he found
No spot of ground
That looked like Eldorado.

And, as his strength
Failed him at length,
He met a pilgrim shadow
"Shadow," said he,
"Where can it be
This land of Eldorado?"

"Over the Mountains
Of the Moon,
Down the Valley of the Shadow,
Ride, boldly ride,"
The shade replied
"If you seek for Eldorado!"

Eldorado

by Edgar Allan Poe

Candles

Days to come stand in front of us
like a row of lighted candles—
golden, warm, and vivid candles.

Days gone by fall behind us,
a gloomy line of snuffed-out candles;
the nearest are smoking still,
cold, melted, and bent.

I don’t want to look at them: their shape saddens me,
and it saddens me to remember their original light.
I look ahead at my lighted candles.

I don’t want to turn for fear of seeing, terrified,
how quickly that dark line gets longer,
how quickly the snuffed-out candles proliferate.

Candles
by Konstantin Kavafis

Ithaca

În Ulysses de James Joyce capitolul corespunzător momentului Ithaca (penultimul din volumul al doilea) este scris la modul catihetic - întrebări (cât mai precise, ştiinţifice cu putinţă) şi răspunsuri ce urmăresc serios, pedant, o similară pecizie. Cum Joyce a izbutit, în Ulysses, o „geografie a trupului”, acest capitol ar corespunde scheletului. În ideea că dialogul, comunicarea, comuniunea ar reprezenta osatura omenirii. Tâlcul acestui capitol? Ni-l dezvăluie Mircea Ivănescu, rafinatul traducător al romanului: „Afirmarea posibilităţii de comunicare, de comuniune (fie că o interpretăm ca având loc între două fiinţe omeneşti pur şi simplu, fie că îi atribuim sensurile mai adânci pe care le-ar reprezenta cele două personaje centrale) se produce aici, acasă la Bloom, şi celebrarea acestei conjuncţii sufleteşti s-ar înfăptui, la modul ironic, caracteristic viziunii joyciene, prin consumarea unei ceşti de cacao, sugerându-se şi acompaniamentul unor cântece sau imnuri rituale corespunzătoare formaţiilor respective ale celor doi participanţi [Leopold Bloom şi Stephen Daedalus]. Ultimele pagini ale capitolului, când Bloom, rămas singur, se reintegrează patului conjugal, reproduc în fraze tot mai relaxate alunecarea treptată în somn a personajului care şi-a încheiat ziua.”

Am găsit, azi, în cartea Mount Athos. Renewal in Paradise de G. Speake, o trimitere la barbarii lui Kavafis. Am căutat în cyberspace şi, at a click distance aveam să găsesc, o clipă mai apoi, câteva informaţii despre poetul cu pricina. Se numeşte Konstantin Kavafis (Κωνσταντίνος Π. Καβάφης) şi una din operele sale de căpătâi este poemul Waiting for the Barbarians (1904). Aici, prin persoana unui narator bizantin ipocrit, Kavafis explorează cu cinism ideea că a cultiva frica de un inamic extern invizibil de obicei aduce foloase în interior. Interesantă ipoteză. Şi mereu actuală. Am găsit însă, pe youtube, un alt admirabil poem al său pe muzica lui Vangelis şi în lectura lui Sean Connery: Ithaca. Mesajul: bogăţia e în drum (experienţe, maturizare, cunoaştere), nu în ţintă. Numai drumul e interesant, ţinta e cuprinsă în drum.

ITHACA

Konstantin Kavafis / Vangelis / Sean Connery

see video here

As you set out for Ithaca

hope that your journey is a long one,

full of adventure, full of discovery.

Laistrygonians and Cyclops,

angry Poseidon-don't be afraid of them:

you'll never find things like that on your way

as long as you keep your thoughts raised high,

as long as a rare sensasion

touches your spirit and your body.

Laistrygonians and Cyclops,

wild Poseidon-you won't encounter them

unless you bring them along inside your soul,

unless your soul sets them up in front of you.

Hope that your journey is a long one.

May there be many summer mornings when,

with what pleasure, what joy,

you come into harbors you're seeing for the first time;

may you stop at Phoenician trading stations to buy fine things,

mother of pearl and coral, amber and ebony,

sensual perfume of every kind- as many sensual perfumes as you can;

and may you visit many Egyptian cities

to learn and learn again from those who know.

Keep Ithaka always in your mind.

Arriving there is what you're destined for.

But don't hurry the journey at all.

Better if it lasts for years,

so that you're old by the time you reach the island,

wealthy with all you've gained on the way,

not expecting Ithaca to make you rich.

Ithaca gave you the marvelous journey.

Without her you would have not set out.

She has nothing left to give you now.

And if you find her poor, Ithaca won't have fooled you.

Wise as you will have become, so full of experience,

you'll have understood by then what these Ithacas mean.

Hora dezbinării

În chiar ziua plecării noastre de la Pătrunsa, un călugăr sfătos m-a reţinut câteva minute pentru o ultimă discuţie, cum altfel, duhovnicească. Spunea, la un moment dat, că atunci când omul arată cu degetul (spre altcineva, desigur), doar un deget e îndreptat spre persoana (ori spre fapta) incriminată, cele trei care sunt dedesubt sunt îndreptate spre acuzator, iar unul e sau ridicat, de obicei, înspre cer sau îndreptat şi el spre „vinovat”. Oricum, scorul e 3 la 2 în defavoarea persoanei care arată cu degetul (degetele). Imaginea creată astfel e grăitoare şi justă. Pentru că există, de fiecare dată, o parte de vină a celui ce acuză. Spre ea îndreptăm, iată, cele trei deşte ale noastre ce stau cuibărite în căuşul palmei.

Oboseala (sila, saturaţia) pricinuită de neînţelegeri repetate este numai în parte vina celui care, zicem noi, nu vrea să priceapă. Să ne priceapă. Dar de ce ar trebui să priceapă în felul în care nouă ni se pare că pricepem ceva? Nu poţi fi dădacă la toată lumea şi nici la fiecare în parte. Ţi-ar trebui miliarde de vieţi. Lumea e mare şi îndestulătoare. Loc sub soare e pentru toţi. Live and let live – iată cea mai bună consiliere. Dar nu poţi împlini asta câtă vreme te afli în mijlocul discordiei, polemicilor, zâzaniei.

Mi se pare întru totul explicabilă supărarea omului pe sine, mai exact pe partea sa de vină, de „colaboraţionism” cu prostia, cu fanatismul, cu imbecilitatea, cu viclenia etc. care-l face responsabil de toate neînţelegerile sterile următoare intrării sale în hora dezbinării. Pe de altă parte bănuiesc că puţini au deprins puterea de a-i rezista, de a vorbi cât mai puţin, de a se exprima cât mai esenţializat, pentru a nu-i asteniza pe cei din jur cu obsesiile lor, cu lozincile lor, cu nemulţumirile lor, cu – adesea – falsele lor probleme. Iar pentru asta e nevoie de umor, niţică ironie şi chiar autoironie (de care spiritele obtuze nu vor să ştie).

Nu numai că socot explicabilă supărarea omului pe sine, ci cred că este cu adevărat necesară pentru lămurire, pentru „igienizarea” sufletului său, pentru împăcarea pe care de cele mai multe ori fără să ştie o caută.

Well done, Mr. Forman!

La (oarecum) insistenţele lui AE am vizionat un film (relativ) recent. Am ajuns să văd filme noi din an în Paşti. Dar nu-mi pare rău.

Aşadar, am urmărit cu Raluca Goya’s Ghosts (2006) by Milos Forman. O plastică elaborată ce pune în mişcare fresce & tablouri ale celebrului pictor şi o intrigă din care am reţinut câteva scene melodramatice de telenovelă (e drept, tratarea se vrea slylish). Şi o temă înduioşătoare: mama ce-şi iubeşte şi (după ce e eliberată, 15 ani mai târziu, din temniţa Inchiziţiei) îşi caută disperată fetiţa ce i fost luată de la piept înainte de a apuca să fie alăptată. Deci tot n-am scăpat de virusul soap opera, oricât m-aş feri de TV. În plus, nişte prezenţe actoriceşti în roluri de cvasi-operetă (Javier Bardem, cel din Mar adentro; Natalie Portman, copila din Leon; Stellan Starsgård, cel din Breaking the Waves). Şi, not to forget that, un mesaj – foarte, foarte trendy azi - anti-clerical şi antibisericesc. În treacăt (şi nu prea), aluzii la politica antisemită din timpul Inchiziţiei. Totul petrecându-se sub soarele strălucitor al Iluminismului. Prea mult însă nu recuperează filmul lui Forman (regizor şi co-scenarist) din lumina Taborului, a Schimbării la Faţă. Din instituţia apuseană papistă a comunităţii romano-catolice îl intersează exclusiv can-canurile, „jocurile de culise”, „exploatarea ignoranţilor” de către cei educaţi (clericii) etc. În schimb ridică osanale curentului politic anticlerical şi „eliberării”, de către oastea lui Napoleon, a naţiunii ţinute „în întuneric” prin grija Bisericii Apusene. Well done, mister!

Ce vină are maestrul Forman, cel care cândva era un brand în lumea filmului, prin filme ca: Balul pompierilor, Asul de pică, Iubirile unei blonde, Taking Off, One Flew Over a Cuckoo’s Nest, Amadeus? Nu mai are nicio vină. După comisionul sau ciubucul (gras, foarte gras) numit People vs. Larry Flynt (în care dirija un aprig match între notoriul magnat al mediei pornografice şi un la fel de notoriu predicator baptist, în aşa fel ca publicul să adere la „cauza” lui Mister Hustler) nu mai poate avea nicio vină. Pur şi simplu pentru că n-a mai rămas nimic din el. Oh, da. A mai rămas pasiunea de a filma cadre somptuoase în costume şi decoruri glamorous de epocă. Şi totuşi: cui prodest?

A kind of inferno

Aseară, în vizită la mama, am descoperit că tocmai începuse la TV filmul american The Towering Inferno (1974). L-am văzut o singură dată cap-coadă: la premiera sa pe ecranele cinematografelor din România, prin 1980. Era într-o duminică seara şi ţin minte că Şerban a procurat bilete „pe sub tejghea”. Avea el un password cu care mergea la sigur: „Inspecţia energetică!” Pentru că lucra la IRET (Uzina Electrică) avea cunoştinţe şi la cinematografe, întotdeauna obţinând locuri în loje, rezervate pentru special guests. Dintr-o lojă de la balconul cinematografului Capitol am privit, cu ochii copilului de 12-13 ani, acest disaster movie în format wide screen şi, bizar, memoria încă reţine că am sacrificat, în seara aceea, un alt film american ce fusese difuzat la TV în acelaşi interval orar: Julia (by Fred Zinnermann, cu Jane Fonda şi Vanessa Redgrave). Nu l-am văzut nici până în ziua de azi.

Am descoperit atunci câteva celebrities (Paul Newman, Steve McQueen, Faye Dunaway, Richard Chamberlain etc.) mai tinere cu vreo opt ani datorită politicii lui Ceauşescu de a achiziţiona „vechituri”. Noutăţile (filme din producţia anului curent) se plăteau – normal - mai piperat. Voi fi urmărit atunci, cu sufletul la gură, întâmplările fictive din Infernul din zgârie-nori (inspirata traducere românească a titlului) care în toamna anului 2001 aveau să devină apocalipsă pentru miile de oameni ce se aflau în turnurile gemene din N.Y. şi în celelalte clădiri afectate de „atacurile teroriste” din 9/11. Un detaliu întâmplător (oare?): baza de date imdb informează că filmările acestui block buster s-au încheiat în ... 11 septembrie 1974.

Towering Inferno ilustrează expresiv conceptul de film hollywoodian, în care producătorul (nu regizorul, cum s-ar cuveni) e totul. Că spectatorii (de ordinul sutelor de milioane) consumă, în virtutea inerţiei (a comodităţii de gândire) acest tip de film-conservă nu ar fi niciun necaz. Nenorocirea este că acest tip de filme (cu scheme şi clişee care „merg la sigur”, adică aduc bani într-o industrie încă extrem de profitabilă) fac ravagii în suflelele celor care, addicted to mediocrity, le urmăresc şi le asimilează asemenea produselor de fast food. Că omul mai trage cu privirea la astfel de eresuri n-ar fi bai. Dar atunci când, cuibărite în mintea şi inimile atâtor amărâţi ce aleg acum de bună voie să fie spălaţi pe creier, ele ucid orice dorinţă de a vedea şi altceva e deja dubios. E semn că gândul viclean al producătorilor contabili a izbândit şi robeşte acum tot ce-a mai rămas din oameni. E semn că imaginea-idol a cinematografului este viţelul de aur al vremurilor în care trăim. Acel altceva (filme „de autor”, filme care mărturisesc despre condiţia umană, despre căutările omului, despre odiseea lui întru desăvârşire etc.) nu mai ajunge nicidecum pe pânza ecranului de cinema. Cinematografele sunt tot mai sofisticate, sunetul tot mai performant, efectele speciale se întrec pe sine într-o cursă ce pare fără sfârşit, iar cel care pretinde altceva trece drept un alien de care vor să se descotorosească toţi.

Filme cool, superacţiune, supervedete, fantezie, evazionism. Adică, aşa cum spunea Norman Mailer, in an age without religion, celebrities are our new gods. If we have no faith in afterlife and this life is our only one, then celebrity is the nearest any of us will get to immortality, and the pursuit of it becomes more urgent. Atunci, dacă ar fi să dăm crezare vrobelor lui (şi de ce n-am face-o?) nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem, în genunchi, la acele valori pe care corectitudinea politică a zilelor noastre le ascunde mereu sub preş.

7 zile

Şapte zile în munţi, printre monahi. Într-un anumit sens, treptele pelerinajului indică o gradaţie progresivă: din „lume” spre obştea de pustnici de la Pătrunsa (cu o escală de câte-o noapte şi câte-o Liturghie, la unul din cele mai „apusene”, mai comfy lăcaşuri mănăstireşti din România - Lupşa, jud.Alba) şi înapoi în „lume”.

La trapeza mănăstirii de la Lupşa am întâlnit trei amici (Ionuţ, Ovidiu şi Tudor) pe post de zeloşi neofiţi „sub ascultare”. Am petrecut (la dus) câteva ore plăcute, speciale şi extraordinare cu FLMD. Am trecut şi pe la Roşia Montană, locul unde s-a filmat, în 1971, Nunta de piatră şi Duhul aurului (regia: Dan Piţa şi Mircea Veroiu), iar în 1987 Flăcări pe comori (regia: Nicolae Mărgineanu) – toate inspirate din scrierile lui Ion Agârbiceanu. În piaţeta din centru am căutat, cu ochii amintirilor, paşii împovăraţi de tristeţe ai Fefeleagăi (Leopoldina Bălănuţă) şi crâşma unde hangiţa (Eliza Petrăchescu) tocmea băieşul (Liviu Rozorea) să-i aducă aurul. Munţii poartă aurul şi acum. Dar perspectiva ca el să ajungă în casele ardelenilor e la fel de mică. Un sătean sfătos ne-a povestit despre încăpăţânarea câtorva familii (10% aprox.) de a nu pleca, în profida tuturor ofertelor ademenitoare ce li s-au făcut. Operatorul primelor două filme (Iosif Demian, venit special din Australia, unde s-a stabilit cu mulţi ani în urmă) tocmai a terminat de filmat un material documentar despre interpreţii neprofesionişti (localnici) de atunci, în straiele şi în starea de acum. Adică mai bătrâni cu aproape 40 de ani. Şi, probabil, mult mai mâhniţi, acum când viitorul satului lor e atât de incert.

La schit l-am reîntâlnit pe Monah şi, ca bonus, pe doi special guests: Ghiţă şi Pelicanul. La mănăstirea Lupşa (la întoarcere) am petrecut câteva minute în preajma unui alt monah (CF). Ispita culturii şi duhovnicia. Cultura – spun amândoi monahii, în chipuri personale – este o ispită şi-o oprire din drum (uneori bruscă, periculoasă). Duhovnicia (practica rugăciunii isihaste, cum ar veni) rămâne însă idealul. În „biserica de lângă cer” am întâlnit şi câteva măşti sfătoase, „clarvăzătoare” şi – involuntar? – legaliste. Antipatice, insistente, neînduplecate? Poate. Până la urmă însă, personaje importante şi necesare şi ei. De ce? Pentru că prin cicălirea şi judecata lor enervantă îţi aminteşti de ceea ce nu ai voie să uiţi. Şi dacă profetul David spune „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”, de ce nu am prelua acelaşi mesaj (ziditor, în fond) for free chiar şi din gura unui călugăr tipicar, cu veleităţi de James Bond şi Rasputin?

Pe drum spre casă, ieri, ne-am amintit că au trecut opt ani de la cununia noastră din Drăgsineşti (un sat lângă lacul Surduc). Prin telefon, tot el, Monahul, ne-a binecuvântat pentru ce suntem şi pentru ceea ce ne dorim să fim.

L'enfer c'est les autres

Petre Ţuţea: „Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui.” Dar vine altul şi spune: „Dumnezeu e rus” ori: „Dumnezeu e grec” ori: „Dumnezeu e sârb” ş.a.m.d. Şi toţi tună şi fulgeră: „Dacă nu, sunt împotriva lui!” Cine are dreptate? Fiecare în parte, în felul său, deci toţi? Niciunul? Doar unul dintre ei, şi atunci care? Şi cum rămâne cu cei prin ale căror vine curge sânge amestecat? Dar chiar e cineva care se poate legitima cu un sânge eminamente pur, neamestecat, dacă i se umblă la pedigree?

O, copilărie, unde eşti ca să poţi să mai crezi împreună cu Ţuţea că „românii n-au niciun viciu şi sunt egali”. Altfel spus, l'enfer c'est les autres. Ideea pare să ilustreze naţionalismul absolut, impracticabil (cuvântul „românii” este variabila ecuaţiei, ce poate lua n valori). Pe care însă diferite grupări, partide, ideologii naţionaliste încearcă (şi vor mai încerca încă) să-l transpună în practică. Cu preţul a zeci de milioane de morţi, dacă e nevoie.

A refreshing feed-back

Depresia, bat-o vina. Ea ne face să credem, strâmb, că suntem semizei sau „ultimii dintre oameni”. Semizei, dar nu oameni îndumnezeiţi (înduhovniciţi); „ultimii dintre oameni”, dar fără smerenia aceea care ne îndeamnă să luăm seama la propriile noastre scăderi, păcate, răutăţi pentru a ne despătimi. Am lansat pe blog, deunăzi, un thread pe tema filmului (imaginii de film, de televiziune etc.) ca idol versus filmul ca icoană. Idolii, se ştie, ne transformă-n pui de Luciferi pe fiecare; icoana însă ne face părtaşi la slava cea dumnezeiască, topindu-ne ca prin minune (atunci când ne raportăm la ea cum se cuvine) toată sila de sine, de viaţă, de semeni. Dar cum să încingi o asemenea discuţie (iniţiativă sortită eşecului din faşă) câtă vreme – şi nu de ieri, de azi - sacrul e violentat (în trei schimburi!) de profan, iar posibilii ascultători / comentatori / cititori sunt ­- at best – asemenea Scriitorului şi Profesorului din Călăuza lui Tarkovski. Adică împăunaţi de părerea înaltă despre sine şi totodată dispreţuitori şi sătui de propria persoană (ca Scriitorul) ori pur şi simplu nihilişti, „progresişti”, răzbunători şi vânători de glorie deşartă (ca Profesorul). Cine să mai înţeleagă atunci diferenţa dintre cele folositoare şi cele mântuitoare?

Ştiinţa şi filosofia greacă (matricea Renaşterii, care – împreună cu Reforma - şi-a pus amprenta pe întreaga modernitate euro-atlantică) sunt foarte folositoare. Mântuitoare însă este „cultura duhului” (Rafail Noica), aşa cum este ea transmisă prin Biserică. „În afara slujbelor Bisericii nu există scară către cer” – spunea Petre Ţuţea. Şi tot el adăuga: „Templul este spaţiu sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre pe lângă el”. Filmele lui Tarkovski (dar şi Abuladze, Paradjanov) sunt astfel de „vecinătăţi sacre”. Dar cum să le mai guşti câtă vreme papilele gustative sunt impresionate (tocite, strivite) de produse tip fast film made in USA (ori în lumea mare, dar tot purtătoare şi transmiţătoare de stereotipuri şi ideologii)? Este, aşadar, nevoie imperioasă de o „igienizare” (cum bine-a zis Lucian, mai tânărul meu amic cinefil).

În numele acestei „igienizări” primesc pe mail un îmbucurător feed back de la un necunoscut. În plină babilonie şi confuzie generală autorul anonim al următoarelor rânduri găseşte că da, este cu putinţă omului să desluşească, între atâtea sminteli, chemarea spre mântuire adresată omului chiar şi prin unele (foarte puţine) filme: „Nu sunt încurcate defel căile Domnului, ci noi singuri ne încurcăm în propria noastra ştiinţă şi apoi punem încurcătura asta în cârca Lui. Căile Domnului sunt drepte, foarte drepte, iar unde-i vorba de dreptatea lui Dumnezeu nu-i loc de tocmeală omenească, ci numai de îndreptare a omului, pentru a putea sta de vorbă aşa cum se cade cu Domnul, adică faţă către faţă. Aşa cum caută Stalker [Călăuza din filmul lui Tarkovski].”

„În biserică afli că exişti. (...) Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. (...) Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!” (Ţuţea dixit). Călăuza lui Tarkovski este tocmai filmul acestui pustiu punctat doar de ruina unei biserici în care se află „camera dorinţelor”spre care un nebun întru Hristos se încăpăţânează sa ne călăuzească, împreună cu personajele sale mai sus pomenite (Scriitorul şi Profesorul) sau omise (barmanul, vampa care se întoarce din drum, femeia Călăuzei, fetiţa lor infirmă, sticleţii care interzic accesul în Zonă, turnătorul de pe linia ferată). Nu mai rămâne decât o întrebare: cine suntem noi, privitorii, în această schemă?

O, mamă, dulce mamă…

Există un cadru în Persona (1966) lui Ingmar Bergman ce pare să conţină, in a nutshell, toată trama din Oglinda (1974) lui Andrei Tarkovski: silueta unui copil filmată din spate şi gestul său de a cuprinde cu mâinile chipul mamei - iluzoriu, mărit excesiv şi proiectat pe un ecran. Mama şi fiul – pare a ne vesti cineastul – sunt în două lumi diferite: una, „reală” (a fiului) şi cealaltă, „imaginară” (a mamei).

„Avem o datorie morală faţă de cei care ne-au născut: trebuie să le declarăm dragostea noastră”. În cazul lui Andrei Tarkovski, acest crez se regăseşte în fiecare din cele 7 ½ filme pe care le-a regizat. Dar cel mai pregnant apare în Oglinda, într-o secvenţă anume: fiul, ajuns la maturitate, îşi sună dintr-un apartament pustiu mama bătrână. Camera se plimbă într-un fel de travelling circular şi obiectivul este chiar irisul naratorului (un raisonneur pentru regizor). Pentru o clipă zărim, lipit pe un perete, afişul rusesc al filmului Andrei Rubliov.

Schimbul de replici dintre mamă şi fiu e desprins parcă din teatrul absurdului: „Alexei?” „Sărut-mâna, mamă!” „Ce-i cu vocea ta?” „Nimic serios. Cred că mă doare puţin gâtul. N-am mai vorbit cu nimeni de trei zile. Dar mi-a prins bine. E bine să fii tăcut din când în când. Cuvintele nu pot exprima tot ce simte un om. Sunt neputincioase...Ce ciudat! Tocmai te-am visat. Se făcea că eram copil...Apropo, în ce an ne-a părăsit tata?” „1935. De ce?” Şi incendiul? Ţi-aduci aminte de fânarul care a luat foc la fermã?” „Tot în 1935 a fost. Ştii, a murit Lisa.” „Care Lisa?” „Lisa, cu care am lucrat la tipografie.” „Ah, Doamne... Când?” „Azi dimineaţă, la ora 7.” „Şi acum cât e ora?” ”Aproape de 6.” „Dimineaţa?” „Cum dimineaţa? Seara.” „Mamă, de ce trebuie să ne certăm noi tot timpul? Iartă-mă dacă am greşit cu ceva.” Convorbirea se întrerupe. Sunetul de „post telefonic ocupat momentan” care se declanşează sporeşte sentimentul de înstrăinare.

Aici, în această scenă, e inima Oglinzii. N-au descoperit-o criticii şi cineaştii pe care Tarkovski i-a invitat la o proiecţie specială în avanpremieră. Au început să se certe pe seama simbolurilor şi a subtextului. Femeia de servici însă, uşor iritată, i-a întrebat cât mai au de gând să-şi scoată ochii, că ea trebuie să spele pe jos şi să plece acasă. În plus, e foarte simplu de înţeles ce se întâmplă în acel film – a spus ea. Toţi cărturarii (titraţi, sofisticaţi, rafinaţi) au sărit în sus: „Spune-ne tu, dacă zici c-ai priceput!” „Ei bine, filmul ăsta e despre un om bolnav care, înainte de a muri, se căieşte pentru greşelile sale şi ar dori să ceară iertare.” Tarkovski intervine: „Ea mi-a înţeles filmul!”

Oxygen

Am primit, en fin, filmul lui Ioan Tasi (script, sound photography & direction), OXYGEN (2009) despre Theodor. Realizat în alb-negru, cu un motto din Martin Heidegger („Omul locuieşte într-un spaţiu din momentul în care are capacitatea de a se orienta în acel spaţiu”), montajul (Cosmin Rotaru) de 06.41 min. îl surprinde pe Theodor în camera sa cântând la pian şi la literele muzicale, povestindu-şi visele şi punând întrebări despre ... semnificaţia nimicului („Ce e nimicul? Nimicul nu e nimic.”) Suntem, iată, în zona filosofului pomenit în generic: „Heidegger – spune Lauren, fetiţa din A Little Romance - isn't all that hard. His stuff is mostly etymological. Like, ‘Why is there something rather than nothing at all?’”. Dar şi în vecinătatea parabolei evanghelice (Luca, 8, 32-37). Theodor susţine că a visat cu ... „porcii lumii” (??!!) şi acum, la reuniunea echipei de filmare-editare, Cosmin şi Ioan au dorit numaidecît să ştie cine sunt acei porci. Să fie politicienii sau poate oamenii rinocerizaţi? ... Am convenit că e mai bine să nu-i dezvăluim şi - apofatic - să ne închipuim, că sunt porcii-paratrăznet în care, ca în pericopa biblică (folosită ca motto de Dostoievski la Demonii săi) au intrat duhurile rele din omul demonizat.

Lucrul care este poartă, în cazul lui Theodor, un nume: oxigenul. De unde şi titlul filmului. Oxigenul care îl ţine în viaţă din momentul naşterii sale cu multe peripeţii (şi chiar din clipa concepţiei sale); oxigenul dăruit cu asupra de măsură atunci în spital (generator de retinopatie); în fine, oxigenul pe care-l producea la synthesizer şi Jean Michel Jarre în albumul său omonim de muzică electronică (aflat în topul preferinţelor muzicale ale lui Theodor). Mai sunt, în acest shortie by Ioan & Cosmin, şi versurile lui Lucian Avramescu despre lupta vieţii (Dar să lupţi) şi dragostea cea oarbă (Zăpada palmei tale). Last, but not least, se aude şi muzica lui Adrian Enescu pe care şi Theodor o ascultă - ereditar aproape – on and on.

Trei domni şi toţi trei

Într-una din serile trecute l-am vizitat pe fostul meu profesor de geografie din gimnaziu, cu care, de câţiva ani, ne întâlnim aproape de fiecare dată la concertele Filarmonicii. Ne-am adunat vreo şapte pe terasa lui in the open air şi (după o gustărică şi-o cană cu vin) am vorbit despre filme, cărţi, recenta vizită a lui Cosmin şi Crina (doi dintre cei prezenţi) în Londra, dificultatea de a-ţi găsi – duhovniceşte calea etc. La un moment dat vine vorba şi de filmul românesc 4,3,2 regizat de Cristi Mungiu şi răsfăţat de premii pe la festivaluri (inclusiv Palme d’or). Pe mine unul nu mă obsedează (decât, cel mult, în sens negativ, neplăcut) acest film. Şi nu e vorba doar de subiectul ce se vrea şocant, de secvenţa crudă a lepădării acelui fetus în ghenă. Ştiu, unii îl venerează (Monahul îi recunoaşte mai cu seamă meritul de a sugera demonizarea progresivă a omului prin minciună repetată şi participare la crimă). Alte filme (dacă e să mă refer la subiectul delicat enunţat de Mungiu) recunosc, m-au convins: Zerkalo şi Ilustrate cu flori de câmp. Să fie pentru că au alt ritm, altă substanţă, altă manieră de a povesti cinematografic (la antipodul acestui val de acum, numit „minimalism”?) Crina însă l-a apărat, iar eu, inconştient că printre noi se află şi fostul meu dascăl (în etate de 75 de ani) spun: Uite, vezi, de-aia îmi place mie să fiu înconjurat de tineri: îmi place entuziasmul lor şi răbdarea cu care înconjoară arta contemporană (inclusiv cinematografia) pe care eu n-o gust ... În clipele următoare mi-a fost greu să „bărbieresc” ce-am afirmat (fără nicio intenţie de a lovi în cei ajunşi la senectute) – eu însă raportam tinereţea prietenilor noştri de la acea masă rotundă (ce-a devenit, pentru o clipă, pătrăţoasă) exclusiv la felul meu - oarecum ursuz, enervant, previzibil, „bătrânesc” - de a judeca muzica, literatura şi filmele contemporane (post 1990). Flash-back 1993 (aprox.): comentez, cu un amic (IB) festivalul de filme de la Costineşti, inclusiv întâlnirea mea cu venerabilul critic de film Florian Potra (†1997). „E ramolit, nu se mai poate bucura de niciun film.” – a fost replica amicului meu. Şi mi se părea nedreaptă. Cum să nu te mai poţi bucura, chiar şi trecut de 70 de ani, „de niciun film”? Dar n-am luat în calcul producţiile momentului acela, din ce în ce mai şablonizate, la care criticul veteran se va fi gândit. Eu însă aveam în vedere bogata zestre a cinematografului din toate timpurile, aceea păstrată în arhive şi prezentată în cinemateci. Şi, slavă cerului, filme de care să te poţi bucura sunt destule! Acelaşi amic a mai profeţit ceva de care mă îndoiam la vremea aceea: „Vom fi colonizaţi de Hollywood. N-o să mai poţi vedea nimic altceva decât filme americane la cinema sau la televizor.” 15 ani mai târziu mă văd silit să recunosc: IB a fost profet în ţara lui. Iar „ţara” lui nu e nici pe de parte România, ci întreaga lume globalizată.

Mă întreb oare - şi, pe această cale, i-aş ruga pe mai tinerii mei amici cinefili (trei domni şi toţi trei: Ionuţ, Lucian şi Vincent) să mă ajute să înţeleg – ce anume se ascunde îndărătul interesului obsesiv pentru limbajul cinematografic actual? Numai accesibilitatea din ce în ce mai de tip main stream? Numai discursul expozitiv, „minimalist”, care te scuză de nefrecventarea bibliotecilor (prin ceea ce, dar şi prin felul în care îţi oferă te îndepărtează de cuvântul scris)? Şi mai ales (pe tine te vizez aici, Luci ;-) unde anume se termină „antichitatea” şi începe...ce? În ce fel să denumim era de după „antichitate”? What am I missing here? Lucruri valabile, de altfel, şi în muzică şi în celelalte arte. Câţi sunt dispuşi să îmbine armonios audiţiile de muzică etno/tradiţională (cu arii ce coboară în timp back to immemorial times), preclasică & clasică, operă, jazz, pop-rock-folk (şi subspeciile lor), sonorităţile experimentale şi cele electronice, muzica de film (care le poate combina pe toate) etc? Pentru mulţi hit-urile de vara trecută sunt deja istorie („antichitate”). Distincţia e cât se poate de tranşantă. Şi la fel se gândeşte şi în cinema.

...Cine ştie, poate m-aş fi împotmolit şi eu în babilonia mediatică a lumii de azi dacă – următor vizionării, în 1994 la cinema Capitol, a unui controversat (şi extremely disturbing blockbuster, Natural Born Killers) – un profesor de limbi şi civilizaţii clasice de la UVT (supranumit de ucenicii săi, nu puţini, „Profesorul”) ce tocmai ieşise şi el de la film, nu ne-ar fi spus (mie şi lui Dan Voinea): „Filmul ar trebui să mărturisească asemenea unei icoane”... Prea puţine ştiam atunci despre icoane (nu făceam nicio diferenţă între icoana bizantină canonică şi reprezentările picturale religioase free-style, tributare diferitelor şcoli, curente, epoci etc.) şi despre locul şi rostul lor în Biserică. Prea puţine şi despre felul în care această „sculptură în timp” – filmul – poate să dea mărturie despre cele văzute şi despre cele nevăzute. Despre cele necesare şi, sufleteşte, folositoare omului sau (cum se întâmplă adesea) despre cele zadarnice şi pierzătoare de suflet. Şi pentru că (Luci dixit aici) „lumea asta vizuală e tot mai nebună, mai pornografică şi mai superficială”, a proceda întocmai ca personajul din Zapping-ul lui Mungiu (realizat în, nota bene, 2000) din motive de, o spune tot Luci, „igienizare”, mi se pare a sensible and fair solution. La urma urmei, noi ţinem în mână telecomanda şi putem apăsa pe butonul off. Atunci când, printr-o „co-producţie” cu o tainică putere - din cer, de undeva - primim ca un dar îndrăzneala salvatoare şi hotărârea de a spune factorului de poluare şi de pierzanie: Gata, pân-aici mon cher, mai departe nu-ţi permit!

Camel

La mănăstire pelerinii primesc hrană şi hrană pentru suflet, căci „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. În timpul prânzului de după Liturghia duminicală (de la mănăstirea de la Cebza) o maică a citit primele patru capitole din Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul). Prilej de reîntâlnire cu această formidabilă carte sapienţială, din păcate intrată într-un con de umbră după Reformă, căci domnul Luther a socotit de mare folos ca să trunchieze Scripturile, excluzând din corpusul de cărţi biblice textele aşa-zis „deuterocanonice” - subiect de meditaţie (încă unul) pe tema ce se pierde atunci când se câştigă ceva.

Apropo de „frica de Dumnezeu” (cap. 1), îmi amintesc repetarea acestui motto de către Nenea Maioru’, în ultimii săi ani de viaţă. Şi nu-l credeam. Iar el, neluându-mă în seamă, după ce se aşeza la masă îşi făcea cruce cu privirea-n pământ şi bolborosea, ca pentru sine, un fel de rugăciune. Peste câţiva ani, „fiul lui Sirah” avea să-mi vestească acelaşi lucru: „Celui ce se teme de Domnul bine îi va fi; întru cele mai de pe urmă şi în ziua sfârşitului său va afla har. Temerea de Domnul este dar de la Dumnezeu şi îndreaptă pe om pe căile iubirii”. Şi încă, despre deplinătatea înţelepciunii (care „este a se teme de Domnul” şi „frica Domnului” care „îndepărtează păcatele”. Despre îndelunga răbdare („Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie”) şi ţinerea poruncilor dumnezeieşti. Despre, în fine, curaj şi îndrăzneală („Nu fi neîncrezător în temerea de Domnul şi să nu te apropii de El cu inimă îndoită”), despre smerenie („Nu te înălţa, ca să nu cazi şi să aduci necinste sufletului tău”) şi ieşirea la iveală a adevărului („va descoperi Domnul cele ascunse ale tale şi în mijlocul adunării te va înjosi”.

Ideea din Cap. 2 fântână adâncă este, căci aflăm despre pregătirea sufletului nostru spre ispită: „Încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării”. Secretul acestei operaţiuni s-ar găsi într-o corectă lipire (cea de Dumnezeu), „ca să fii înălţat la sfârşitul vieţii”. Şi acum the last straw: „Tot ce ţi se va întâmpla, primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii îndelung-răbdător”.

Ei da. Când credeam că tocmai am scăpat de „lovitura finală”, îmi e dat să aud încă ceva, la fel de ground shaking, în Cap. 3: „Cel care cinsteşte pe tată se va curăţi de păcat. Şi ca acel care strânge comori, aşa este cel care cinsteşte pe mama sa. Cel care cinsteşte pe tată se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi auzit. Cel care măreşte pe tată va avea viaţă lungă, şi cel care se teme de Domnul cinsteşte pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie. Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere, pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată şi, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta.” Am ascultat şi-am suspinat: O, father, where art though? ... Grindina poveţelor usturătoare n-a contenit: „Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa”. Aşa e fiule al lui Sirah: pe părinţi se cuvine a-i recompune din îngeri, din icoana iubirii lor de o clipă (măcar), dacă din altceva nu putem. Şi tot aici, îndemnuri la cunoaşterea de sine, la cunoaşterea/aflarea măsurii fiecăruia: „Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât tine nu le iscodi. Cele ce s-au poruncit ţie, acelea cu cuviinţă le cugetă, că nu-ţi sunt de nevoie cele ascunse. În multele tale îndeletniciri nu te ţine de lucrurile zadarnice, că ţi s-au descoperit destule din cunoştinţele omeneşti. Că pe mulţi i-a înşelat părerea lor şi socoteala rea a făcut să alunece cugetele lor.”

În fine, în Cap. 4 suntem chemaţi să vorbim prin fapte: „Nu fi aspru cu limba ta şi leneş în lucrurile tale” şi să nu-i mâniem pe casnicii noştri: „Nu fi ca un leu în casa ta şi nu necăji cu mânie pe casnicii tăi”.

Isus, fiul lui Sirac (Ecclesiasticul) - bogată masă, straşnică bucătărie teologică. Numai de i-am păstra cuvintele bune de mâncat – aşa cum cămilele îşi adună apa-n cocoaşe – pentru vremea de secetă spirituală şi de necazuri...