Out of the blue

Amicul Denis – student la Arte Plastice – îmi trimite, în format electronic, două icoane absolut u-lu-i-toa-re (una cu Mântuitorul, alta cu Născătoarea de Dumnezeu şi Pruncul Iisus) pictate, susţine el, de unul din cei mai vrednici iconari din ţară (şi nu numai). Un monah din Argeş, parcă. Le ştiam de câtăva vreme – le-am cumpărat (în variantă litografiată, desigur) de la mănăstirea Cebza pentru nişte prieteni de-ai noştri. Şi chiar deunăzi, când mă aflam în vizită la ei, m-am bucurat să le întâlnesc din nou pe rafturile unei biblioteci. Am privit aceste icoane minute la rând, sedus de frumuseţea aceea de tip super high quality, cu un copleşitor potenţial restaurator. Contemplându-le, simţi că mai departe nu se poate merge. Că până şi cerul e aproape de pământ. Mai mult: că până şi cerurile, mai galbene ca mierea, se deschid...

…De undeva din „lumile cereşti” a ajuns, azi, la uşa noastră, un alt amic pe care nu l-am mai întâlnit de un an de zile. Am petrecut câteva minute împreună (aproape un ceas), până când a plecat din nou spre mănăstirea unde vieţuieşte ca monah-în-devenire. Am vorbit, între altele, despre importanţa pe care Pr. Rafail Noica o acordă rostirii, cuvântului. Sigur, la venerabilul părinte poate fi (sau chiar este) un reflex ereditar, moştenit pe linie paternă. Problema însă rămâne: în lumea aceasta înnebunitoare, salvarea e cu neputinţă de conceput atunci când eşti copleşit de „limbajul de lemn” (al ideologiei ante-1990, care urmărea să instaureze, cu forţa, „fericirea tuturor”), dar şi de rostirea pustiitor de simplistă, de „minimalistă” (a ideologiei post-1990, liberalist-consumiste şi ultra-pragmatice).

Am mers apoi cu Theodor la înot, într-un spaţiu, vai, foarte occidentalizat, foarte elegant, cu piscină acoperită şi facilităţi, cu tot felul de maşinării pentru fitness. După aceea ne-am dus la concert (dirijor: Emil Aluaş), unde am ascultat uvertura lui Wagner de la opera sa, Rienzi, şi Concertul pentru vioară şi orchestră (solistă Cristina Anghelescu) de Max Bruch.

Şpriţ de vară

Inspiraţie „de împrumut”

Îmi amintesc de vara lui 1988 sau 1989, nu mai ştiu. În amândouă am fost la Costineşti – pe atunci locaţia singurului festival de film din România. Unde, evident, participau numai filme româneşti. Mergeam ziua la plajă, iar alături se întâmpla să fie câte un VIP. Aşa l-am cunoscut pe acel critic literar împreună cu soţia sa. Peste ani aveam să aflu că respectivul a ajuns la conducerea unei celebre reviste licenţioase.

Comentăm noi filmele din concurs, actori, regizori etc. când acest viitor Larry Flynt de Dâmboviţa, zice că orice poate fi luat în zeflemea, absolut orice. În absenţa oricărei educaţii religioase, parcă simţeam cumva - în ceea ce numeam „firea lucrurilor” - că nu chiar orice poate şi trebuie să fie subiect de băşcălie. L-am întrebat apoi dacă i se pare că poţi încerca să iei în răspăr până Călăuza lui Tarkovski. „De ce nu? Orice .” – a venit, prompt, răspunsul lui...

Chiar aşa: care să fie harul ce nu poate (nu trebuie) luat în derâdere şi înfruntat? Să fie acel har însăşi „comoara de mare preţ” pe care suntem chemaţi s-o desluşim din mormanul de imitaţii înşelătoare care – de la „căderea omului”, când vicleşugul a pătruns printre oameni - inundă lumea? Va fi fiind el chiar acel „ideal vechi” (Biserica) fără de care omul nu poate trăi şi despre care Tarkovski – într-un moment de amară cugetare - spunea că s-a prăbuşit? (Dar pe care, în Stalker / Călăuza l-a reconstruit sub forma acelei „zone” în ruină, unde se îndeplineşte „cea mai tainică şi chinuitoare dorinţă a omului”, atunci şi numai atunci când omul o doreşte „cu inima curată”.)

Întrebarea persistă peste ani şi este, poate, una din acele întrebări esenţiale pentru omul care caută adevărul, frumosul, binele. Amicul meu de taifas estival avea, de fapt, dreptate. Poţi încerca să imiţi şi să batjocoreşti orice. Nu există nicio instanţă care să te oprească – atunci când eşti hotărât pus pe cârcoteală - dacă propria-ţi conştiinţă nu-ţi şopteşte (cum ştie numai ea) că pe lume sunt şi lucruri pe care nu se cade a le săvârşi nici măcar dacă nu te vede nimeni. Prin urmare, inspiraţia (sau sfinţenia) nu poate fi nicicând socotită obiect „de împrumut”. La fel şi harul tainic, acela care dă viaţă şi sens unei existenţe, unei opere de artă, unei civilizaţii.

Femei, femei

Dorul - face 2 face

La vie en rose cu Clody Berthola

Cartea Ludmilei Patlanjoglu despre Clody Berthola este o evocare nu doar a carierei în teatru şi film a celebrei actriţe, ci şi a mediului cultural în care s-a format, a României interbelice „culturale, morale şi civilizate”, cu oameni „fericiţi şi mulţumiţi”. Nu sunt ocolite nici amintirile din copilărie şi, desigur, nu se puteau omite nici bărbaţii-soţi şi bărbaţii-prieteni din viaţa actriţei: Ştefan Constantinescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Emil Botta (care, într-o epistolă, îi mărturisea: „Nu scrie cineva îndrăgostit de farmecul tău… ci scrie unul care, când te vede, are viziunea, revelaţia Frumuseţii, a Raiului, Paradise Lost”) – „fiecare cu o deschidere specială pentru ceva nobil şi profund, care dă sens unei existenţe”.

Clody Berthola a supravieţuit perioadei dramatice a „obsedantului deceniu” (anii 50) alături de Liviu Ciulei: „Tresăream la orice sunet de la sonerie. Spaima de bombardamente, de război a fost nimic pe lângă spaima de comunişti. Eram înfricoşată, erau ridicaţi oameni nevinovaţi pe motivul că erau burghezi sau pentru vini imaginare. Pe Lucian Pintilie, „mai sensibil la răul şi urâtul din lume”, l-a ajutat să vadă binele, nu numai umbre, dar şi lumina, şi speranţa”. Radu Beligan mărturiseşte că prezenţa lui Clody Berthola tăia respiraţia întregii sale generaţii, care a fost îndrăgostită de „misterul care o învăluia, de inteligenţa şi rafinamentul culturii”. Şi adaugă: „Pe scenă, jocul ei avea profunzime şi catifelare, subtilitate şi graţie.”

Întrebată care sunt actorii pe care-i iubeşte, Clody Berthola îi aminteşte pe Mihai Popescu („un artist format la şcoala vieneză, care îmbina sensibilitatea şi cultura cu o concepţie extraordinar de modernă despre teatru”), Toma Caragiu („un actor cu un univers comic extraordinar, un persona legendar”), Victor Rebengiuc (un „mare talent” dublat de o „cinste exemplară”), Petrică Gheorghiu, Florian Pittiş. Actriţele admirate de Clody Berthola: Ileana Predescu, Aura Buzescu („o actriţă de o copleşitoare forţă dramatică”), Mariana Mihuţ („o mare artistă, are o autenticitate, o pasionalitate şi o forţă în joc ca marile artiste rusoaice”), Leopoldina Bălănuţă („o mare tragediană” care „aduce pe scenă o pecete de nobleţe, o putere de a spiritualiza”), Greta Garbo, Ingrid Bergman.

Regretele actriţei Clody Berthola, după aproape 50 de ani de carieră? „Mi-ar fi plăcut să fac comedie şi să fiu actriţă de cinema. Film am făcut foarte puţin, ba chiar, aş putea spune, deloc.” Şi totuşi, rămân rolurile ei din Ciulinii Bărăganului (unde juca alături de Marcel Anghelescu, Maria Tănase, Florin Piersic), Facerea lumii (alături de Irina Petrescu) sau Felix şi Otilia (regia: Iulian Mihu), unde – alături de Gheorghe Dinică şi Gina Patrichi - a interpretat o Aglae de neuitat. Ultimul rol în film este doamna puritană din Profetul, aurul şi ardelenii (regia: Dan Piţa), unde apare alături de Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu şi Francisc Bacs.

O serie de scrisori şi bileţele de dragoste scrise şi primite de Clody Berthola, câteva ilustraţii ce reproduc desenele lui Ştefan Constantinescu sau o surprind în diverse ipostaze pe scenă, precum şi câteva mărturii ale unor artişti care au preţuit-o (Andrei Şerban, Gheorghe Harag, George Banu, Radu Penciulescu, Arşavir Acterian) întregesc portretul acestei „inegalabile” şi „unice” „Doamne a Teatrului” despre care Emil Cioran spunea: „Fata asta e ca o cruce pe care să o porţi pe piept.”

...eram curat cum e zăpada atunci când cade pe pământ...

baptism
Originally uploaded by ioana.bica

Pe vremuri, şi ce vremuri frumoase (totuşi), muzica românească „de divertisment” avea şi menirea underground (pe care şi-o asuma admirabil) de a ridica „nivelul moral şi spiritual” al societăţii. Astăzi sunt episoade „expirate”, „desuete”, însă miniaturile de „muzică uşoară” compuse de Richard Oschanitzky, Alexandru Mandy, Radu Şerban, Florin Bogardo, Anton Şuteu, Vasile Şirli sau Adrian Enescu transmit – şi prin versurile care le însoţesc osmotic – o stare poetică de bine, pun ascultătorul atent pe gânduri (pentru celălalt ascultător, neatent şi cu prejudecăţi, e ca şi cum ai bate toaca la urechea surdului), emoţionează. Dintre sute de astfel de compoziţii evergreen mă simt acum cel mai apropiat de cântecul lui Florin Bogardo (ale cui or fi oare sugestivele versuri?), Atunci când am venit în lume:

Atunci când am venit în lume
n-am fost acesta care sunt
eram curat cum e zăpada
atunci când cade pe pământ

Eram ca vârful unui munte
de nici un pas de om călcat
pe care fulgul de zăpadă
cădea murind imaculat

Eram atât de pur prieteni
încât suind în timp credeam
că nici zăpada cea mai pură
nu era astfel cum eram

Cum sunt acum după ce anii
trecură-n fuga lor la rând
cum sunt pe faţă acum de vreme
cum sunt în adâncimi de gând

Sunt ca zăpada ce, curată,
căzu lumină peste noi
iar oamenii, călcându-i chipul,
făcură din lumini noroi

Exact aşa este acum Ioan, cel care tocmai s-a îmbarcat pe „corabia veşniciei” în prezenţa nunilor săi (Gabriel & Nicoleta) şi a preacinstitului norod (vreo cincizeci de suflete) venit anume să se bucure: „curat cum e zăpada / atunci când cade pe pământ”. Pentru o zi (şi cu soare şi – cum e şi firesc la un praznic în care apa e personaj dramatic – cu ploaie), am redevenit şi noi, adulţii privitori şi martori ai tainei săvârşite, curaţi „cum e zăpada”. Cunoştinţe, prieteni şi rude, intruşi – cu bună credinţă - unii în vieţile altora, am stat apoi la aceeaşi masă (un festin), vreme de nouă ceasuri. Şi clipa, atât de frumoasă, parcă s-a oprit în loc ...

Jesus Christ Superstar

Am intrat, recent, într-o bisericuţă ortodoxă de pe lângă un impunător edificiu medical – cel mai mare din urbe. Ceea ce am văzut acolo - pereţii acoperiţi de tablouri religioase (pentru că este impropriu a le numi icoane) de mari dimensiuni - a întrecut, mărturisesc, orice imaginaţie. M-am oprit mai ales la o lucrare pe care, dacă aş fi zărit-o de la o distanţă ceva mai mare, aş fi putut-o confunda lesne cu un poster la un block buster S.F. Ei bine, tabloul cu pricina (denumit „Învierea”) – pictat în culori stridente, fistichii - este segmentat, astfel că în câteva „casete” am putut vedea … O.Z.N.uri (ce păreau decupate din legendarul film al lui Steven Spielberg, Întâlnire de gradul trei) şi chiar o panoramă a New York-ului, cu reprezentarea explicită a turnurilor gemene în flăcări (??!!). Mântuitorul era reprezentat aidoma unui superstar, scăldat în halouri de lumină ce venea dintr-un decor futurist. Da, mai erau rătăcite pe-acolo şi câteva litografii ce păstrau – vag - forme şi culori din blânda iconografie ortodoxă. La cât de puţine numeric erau, te puteai întreba – nu fără îndreptăţire – ce căutau acolo. Erau „dintr-un alt film”…
Nu ştiu de ce, dar sub asaltul acelor „fresce” mai degrabă tributare curentului pop art (un fel de Andy Warhol cu tuşe ţipător creştine), mi-am adus aminte de Nietzsche şi de al său aforism: „După ce vin în contact cu o persoană religioasă întotdeauna simt nevoia să mă spăl pe mâini.” Eu am simţit că am mare nevoie de aer şi am ieşit afară. Eram dintr-o dată solidar şi înţelegător cu toţi rebelii asemenea lui, cu toţi iconoclaştii acestei lumi. Abia ieşit afară din biserică aveam să mă gândesc din nou la ceea ce icoana ortodoxă s-ar cuveni să fie pentru specia om: fereastră spre absolut şi revărsare de lumină restauratoare.

Cu o seară înainte am fost - cu mic, cu mare – la concertul extraordinar susţinut de Filarmonica Banatul (şi dedicat Zilei Europei) într-un (alt) „spaţiu neconvenţional”. După platforma din faţa Catedralei Mitropolitane, malul canalului Bega, incinta aeroportului din oraş, o poiană din Pădurea Verde şi un şantier (concert în care soprana ieşea din cuva unui excavator), seria concertelor-surpriză continuă, iată, cu această mini-serată muzicală (în repertoriu: arii sacre de Anton Pann, Verdi, Franck, Mahler) susţinută în curtea mănăstirii de la Timişeni-Şag, situată la marginea unei păduri, la circa 15 km de Timişoara. Un concert de muzică laică (fie şi de inspiraţie bisericească) în incinta unei mănăstiri creştin-ortodoxe??? „Anatema!” vor striga (şi au strigat) indignaţi destui pedanţi. Tocmai d-aia am şi vrut să mergem şi să vedem „minunea” (sau – depinde cum priveşti – „blasfemia”). Şi-am văzut…
Am intrat însă şi-n pangarul mănăstirii ca să descopăr (o dată în plus) un „kitsch perfect al covoarelor, icoanelor şi obiectelor tehnice”. Despre el vorbea cândva H. R. Patapievici într-un interviu acordat lui Costion Nicolescu şi intitulat „A fi ortodox”. Sigur, e nevoie de „toleranţă”, de „îngăduinţă” (acest kitsch este – trist, dar adevărat – majoritar, deci aproape irezistibil) faţă de acest „orizont de exigenţe” ce nu lasă de înţeles că ar fi tributar vreunui simţ estetic sensibil, subtil, atent la nuanţe. (A-l tolera însă – opina Patapievici - nu înseamnă decât „o concesie făcută falsităţii”, nicidecum „o pliere la credinţa populară profundă”.) La rândul său – aveam să aflu de la o băbuţă căreia i-am oferit un loc alături de noi în maşină, la întoarcere - Mitropolitul însuşi vorbea despre „îngăduinţă” şi „toleranţă” atunci când, deunăzi, se adresa enoriaşilor de la catedrală. Mă rog, unei părţi dintre ei, să zicem „aripa (ultra)pravoslavnică”, presupus ostilă susţinerii acestui tip de concert într-o mănăstire ortodoxă.
Şi pentru ce, în fond, atâta agitaţie şi tam-tam? Indignarea ar fi cu adevărat justificată atunci când o astfel de „manifestare culturală” de tip laic (o orchestră de aproape o sută de instrumentişti, un cor de câteva zeci de solişti, la care se adaugă sutele şi poate chiar miile de spectatori, un repertoriu majoritar heterodox) ar ameninţa să tulbure liniştea unei mănăstiri ce este într-adevăr preocupată să păstreze „savoarea” ortodoxiei – aceea care îi va fi „sedus” (nu „convins” cu „argumente ştiinţifice”, „juridice”) pe un Andrei Rubliov, pe un Serghei Bulgakov, pe Dostoievski ori Nicolae Steinhardt. O astfel de mănăstire, în judeţ, este cea de la Cebza. La mănăstirea de la Cebza, da, aş considera că este o impietate să susţii un concert vocal-simfonic pentru că până şi pietrele de acolo respiră duhul icoanelor (nu picturilor religioase necanonice, edulcorate şi renascentist-naturaliste ori cu vădite influenţe futuriste şi de pop art), melosul psaltic, bizantin şi cuminţenia monahală. Dar, de bună seamă, pentru obştea de acolo – care e de presupus că nu ar fi negociat dintru început un atare show în curtea lor - nici se pune problema unei astfel de „imixtiuni”. Aşa stând lucrurile, cred că implicarea Mitropoliei în proiectul Filarmonicii de a muta scena de concert în curtea unei mănăstiri „cosmopolite” şi vizibil deschise, iată, spre „modernitate” nu ar trebui nici să mai mire şi nici să mai scandalizeze pe nimeni.

Organizarea unui concert simfonic într-o mănăstire sau într-o biserică ortodoxă scandalizează. Grupuri de „apărători ai tradiţiei” se autosesizează, scriu petiţii, protestează. Împodobirea bisericilor ortodoxe cu reprezentări, în fond, străine de ortodoxie, nu deranjează pe nimeni. (Dimpotrivă, căci nu puţine sunt cazurile în care preotul-paroh cere insistent ca pictura bisericii să nu fie bizantină, canonică şi cedează – atunci când, totuşi, are discernământ – sub presiunea „mulţimii de credincioşi”) De unde se vede că, pentru mentalitatea populară pravoslavnică este mult mai periculos universul simfonic decât „kitsch-ul perfect” ce devine – cu foarte puţine excepţii – normă şi, o spune tot Patapievici, „îţi rupe inima”.

Almanah Cinema 1971

Almanahul Cinema 1971 debutează cu retrospectiva deceniului 1960-1970. Se trec în revistă cineaşti care au „marcat”, titluri, evenimente. Nu lipsesc, din enumerare, La dolce vita, Noaptea, Sâmbătă seara, duminică dimineaţa, Noul Val francez (Godard, Truffaut, Malle, Roger Vadim, Demy), Umbrele lui Cassavetes, Balada soldatului de Ciuhrai, Psycho, Anul trecut la Marienbad, Viridiana, tinerii regizori italieni (Olmi, Pasolini), animaţia cehoslovacă şi iugoslavă, 8 ½, Îngerul exterminator, Copilăria lui Ivan, Mamma Roma, „tinerii furioşi” englezi (pentru Tom Jones, Viaţa sportivă, Billy mincinosul, Dacă), Păsările, erupţia noului cinematograf ceh (Forman, Menzel), musicalul lui Demy (Umbrelele lui Cherbourg), Evanghelia după Matei, Zorba grecul, Simion al deşertului, Julieta şi spiritele, Bătălia pentru Alger, westernul-spaghetti, Pădurea spânzuraţilor, Au hazard, Balthazar şi Mouchette (Bresson), Umbrele strămoşilor uitaţi (Paradjanov), revelaţii ale cinematografului iugoslav (Makaveiev) şi ungar (Szabo, Jancso), Bonnie & Clyde, Persona lui Bergman, Blow Up, odiseea spaţială 2001, afirmarea cinematografului cubanez (Amintiri despre subdezvoltare de Alea), Andrei Rubliov, Satyricon, Zabriskie Point, Clovnii etc. Criticul de film Jean-Louis Bory crede că acest deceniu a creat „o atmosferă semnificativă în jurul artei ecranului”. Filmele acestor ani sunt incoerente, ambigue, personale. Spectatorul întâlneşte o anti-construcţie dramatică, un montaj „în mod necesar abrupt, casant” şi găseşte plăcerea în nelinişte, iar genurile cinematografice sunt amestecate.

Esteticianul George Littera scrie despre „conştiinţa imaginii” în filmul românesc. Porneşte de la primele încercări în acest sens (Moara cu noroc şi Viaţa nu iartă), unde imaginea este „gândită în funcţie de exigenţele lăuntrice ale operatoriei”, iar conştiinţa plastică devine „o caracteristică de limbaj şi de stil”. Continuă cu explorarea plasticii şi pasiunea pentru decor la Liviu Ciulei (care dă imaginii „o corporalitate somptuoasă”) şi Lucian Pintilie („un spirit anticalofil şi fotografia filmelor lui nu poate fi decât crudă, uneori chiar neglijentă, despovărată de obsesia compoziţiilor caligrafiate şi a eclarajului studiat”, formulă plastică „brută” ce „ne dă senzaţia că filmul se naşte sub ochii noştri, spontan”). Savel Stiopul este remarcat pentru eforturile de obţinere a „muzicalităţii” prin „folosirea metaforică a tonurilor”. Referinţele plastice din De-aş fi…Arap Alb („citate alese de gustul sigur al scenografului şi operatorului” nu duc prea departe, astfel că filmul lui Gopo „rămâne o vizită dintr-un muzeu”.

Regizorul Michelangelo Antonioni, căruia i se lipise „eticheta alienării”, explică: „Nu manipulez niciodată noţiunile alienării”. Crezul său? Să relateze - prin intermediul imaginilor – poveşti, nu să enunţe teze filosofice (ca Hegel), sociologice (ca Marx) sau psihanalitice (ca Freud). Andrei Trakovski contestă definiţia de „film intelectual”. Pentru el, filmul – când e operă de artă – trebuie să emoţioneze spectatorul. „Abia după spectacol, după percepţia emoţională, urmează ca spectatorul să rezolve întrebările.”

Unuia din „filmele momentului”, Un bărbat şi o femeie, i se rezervă un număr impresionant de pagini. Este publicat întreg decupajul regizoral, precum şi o serie de informaţii despre realizatori, comentarii pro şi contra. Severul comentator de film Marcel Martin se numără printre cei care denunţă mediocritatea regizorului: „Pentru mine Lelouch e Paris-Meci, adică prezentarea facilă, seducătoare şi mincinoasă a evenimentelor vieţii cotidiene. Lelouch nu caută să arate substanţa lucrurilor, el se mulţumeşte cu aparenţele imediate. Este dusă la limită – în momentele lui cele mai bune – tehnica fotografiei la modă, este surprinsă clipa şi epiderma lucrurilor, fără a ajunge vreodată să depăşească ceea ce e „drăguţ”, spectaculos, exterior.” I se alătură Jean-Louis Comolli: „Cauza acestei logoree vizuale este neputinţa autorului de a filma esenţilul, acţiunea, drama, mania sa de a întoarce atenţia spre superficial, parazit, accesoriu: adică ceea ce e „drăguţ”, fotogenic, imagine frumoasă, deci tot ceea ce e fugă de cinema.”

Constantin Teodori propune un amuzant sondaj pe tema preferinţelor publicului românesc în deceniul 60-70. Răspunsurile sunt date de un ordinator (imaginar), nu lipsit de umor, cu numele C.d.C.M.p.S.O.ş.P.S.d.F. (adică Centrul de Cercetări Minuţioase pentru Sondarea Opiniilor şi Psihologiei Spectatorului de Film). Astfel, filmele cu cea mai mare afluenţă de spectatori ale deceniului sunt: Tudor, Neamul Şoimăreştilor, Dacii, Spartacus, Columna, Elena din Troia, Romulus şi Remus, Laleaua neagră, Rio Bravo, Cei şapte magnifici, Căderea imepriului roman, Femeia necunoscută, Pădurea spânzuraţilor. Dacă acestea sau altele asemenea au fost în fruntea topului vizionărilor nu are nicio importanţă. Semnificativ este însă răspunsul privitor la filmele „din coada palmaresului”: Fragii sălbatici, Billy mincinosul, Hiroşima, dragostea mea, Gustul mierii, Meandre, Obsesia. Computerul este pus pe şotii când i se cere să afişeze părerile spectatorilor despre Blow Up: „Frumoase poze făcea fotograful acela! (un fotograf amator)”, „Este o adevărată operă de artă! (o cursantă a Universităţii Populare)”, „Dacă nu citeam cronica din revistă, nu înţelegeam nimic… (un cititor foarte sincer al revistei Flacăra”, „Ce-o fi însemnând, de fapt, Blow Up? (un elev care învaţă franceza)”, „Antonioni nu s-a dezminţit nici de data asta. E mare. (un filo-antonionian)”, „Şi totuşi, cine era ucigaşul? Nu cumva chiar fotograful? (un tânăr care intenţionează să urmeze ştiinţele juridice, mai precis criminalistica).” Întrebat cum explică absenţa, aproape deplină, a comediilor româneşti, simpaticul ordinator „se simte tentat să facă o glumă”: „De ce să râdem de noi, când putem râde de alţii?” Concluzia autorului despre cinematograf: „Chiar dacă ne deziluzionează adesea, chiar dacă ne trădează uneori, chiar dacă ne amăgeşte întotdeauna (sau poate tocmai pentru toate astea), EL este copilul nostru drag şi îl IUBIM…, îl IUBIM…îl IUBIM!”

În fine, câţiva regizori români răspund la întrebarea: „Cum întâmpinaţi deceniul VIII?”. Liviu Ciulei: „Şi aici ca pretutindeni, criteriul reciprocităţii; cum mă întâmpină el pe mine, aşa îl întâmpin şi eu pe el.” Iulian Mihu: „Eu să îmbătrânesc cât mai lent şi cinematografia să se maturizeze cât mai repede.” Sergiu Nicolaescu: „Optimist.” Lucian Pintilie: „N-am nimic de spus.” Mircea Săucan: „Mă gândesc mai degrabă: ce are de gând să facă cu mine deceniul 8?”

Mama

MAMA
de Evgheni Evtuşenko

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el ...e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: "Toate-s în regulă...şi-apropo, arăţi minunat!"
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

A good true dirty story

Omnia vanitas

Pe la mijlocul veacului XX, un pop artist ca Bob Dylan făcea ocolul Pământului cu al său hit, „Blowin’ in the Wind”. Dintr-odată, lumea folk-ului s-a apropiat de, poate, cea mai gravă problemă a omenirii: vanitas vanitatum et omnia vanitas. Iată-l deci pe menestrelul Dylon cântând pe aceeaşi notă cu cronicarul Miron Costin. Poemul acestuia din secolul al XVII-lea, Viaţa lumii, grăia cu jale despre „cumplita viiaţă”, despre „lumea hicleană, lume înşelătoare”. Dar amândoi, şi Dylon şi Costin, se hrăneau din înţelepciunea Ecclesiastului, care filosofa asupra „vremii potrivite”. Lectura Ecclesiastului e asemenea unei fugi de Bach, asemenea unui concert din „muzica sferelor”. Este cea mai dreaptă oglindă, căci omul – dacă vrea să priceapă – îşi va da seama că soarta sa şi soarta dobitocului este aceeaşi: „precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul: amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc”. Şi „cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?” Căci „totul este deşertăciune”. (Formidabil loc geometric al gândirii religioase, această carte din Biblie.)

Prin urmare, soluţia este tot carpe diem: „Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?” ...Mda, numai că şi bucuria asta pentru „lucrurile sale” trebuie întreţinută cumva. Nu trebuie luată de bună şi batjocorită. Iar a o risipi (prin supărări, prin ţinerea de minte a răului, prin felurite lucrări viclene) e semn de maximă neghiobie.

Dave Grusin's "An Actor's Life" from TOOTSIE

Know how

Tarkovski spunea undeva că omul are o datorie faţă de cei care l-au născut, faţă de cei care i-au dat viaţa. Filmul său din 1974, Oglinda, este – mai mult decât celelalte filme ale sale - expresia cinematografică a acestui sentiment de datorie care însă îl apăsa profund. Era ca un fel de pietricică în pantof care nu te lasă să calci bine, ca un fel de vis greu care nu te lasă să ai un somn uşor. Andrei vorbeşte la telefon cu mama sa, acum împovărată de ani. O întreabă: „Mamă, de ce nu ne înţelegem noi?...Oricum, dacă sunt eu de vină, îmi cer iertare…” Nici un răspuns de la capătul celălalt al firului, doar un sunet de „ocupat”. Andrei pune receptorul în furcă. Oglinda este materializarea - în forme, sunete şi culori – a acestui regret filial. Femeia de serviciu care asistase involuntar la avanpremiera filmului, avea dreptate să se răţoiască la ditamai regizorii şi criticii de film invitaţi la eveniment în mica sala de proiecţie a Institutului moscovit de Film. Pentru că nu puteau ajunge la o concluzie după încheierea proiecţiei, „cărturarii şi fariseii” de la Mosfilm i-au cerut acestei femei simple să spună ce-a înţeles ea din film. (Căci tocmai îi zorise să plece mai repede, ca s-o lase să măture, să adune după ei.) Iar ea a spus: „E foarte simplu. Personajul principal din acest film este un om bolnav sufleteşte; un om care simte că a făcut rău celor apropiaţi, celor dragi şi nu ştie cum să-şi ceară iertare.” Nu degeaba Tarkovski a comentat apoi astfel cuvintele ei: „Nu mai am nimic de adăugat.”

Înţeleptul Solomon, din vremi de mult apuse, ne spune şi el: „Ascultă pe tatăl tău care te-a născut şi nu dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână.” Undeva mai la vale povaţa se transformă în blestem: „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce.” Apoi: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” Dar asta presupune o voinţă responsabilă şi un know how deplin din partea părinţilor. Ce te faci însă atunci când nu e aşa, când tihna şi forţa unei familii sunt înlocuite cu cleveteala Guicii – sora lui Moromete din cunoscuta creaţie a lui Marin Preda, care-şi ura de moarte fratele şi pe ai săi? Când în loc de iubire, tânărul ce urmează a fi lămurit, cizelat, format, primeşte pizmă, ură şi fiere? Când „este lăsat în voia apucăturilor lui” şi „face de ruşine maicii sale”? E, poate, ca la facultate: atunci când nu ajungi la orele de laborator, ca să treci examenul, trebuie să faci – pe unde mai poţi - recuperări. Cel mai greu se recuperează orele de „stăpânire de sine” (pe care numai iubirea ţi-o dă), fără de care omul e „asemenea unei cetăţi cu o spărtură şi fără zid”. Şi-atunci, omul „sleit de puteri” (ca-n cugetările despre rostul vieţii din ultimul calup al pildelor lui Solomon) n-are încotro şi – în tăcere - recunoaşte: „Sunt tare prost, ca să mă pot socoti om şi nu am pricepere de un om. N-am învăţat înţelepciunea şi nici ştiinţa celor sfinţi nu o cunosc.”…

…Mă gândesc la vârsta lui Theodor şi nu pot decât să mă bucur că, până la cei opt ani ai lui, nu ştie de „tipul uman Guica”, de „curiozitatea ei nesăţioasă pentru fleacuri”, de veninul ei, despre care Steinhard scria că e „singura posibilitate de manifestare şi singura ei secreţie internă”. El este un copil fericit. De noi, părinţii lui, depinde – în mare măsură – să ştim să ne ferim copiii s-o descopere vreodată pe Guica...

Iartă-mă / Ion Aldea Teodorovici / Grigore Vieru

Bricabrac

Confesiunile din Bricabrac cuprind perioada de dinainte şi de după „exilul royal” de care a avut parte provocatorul regizor de teatru şi film Lucian Pintilie. O serie de comentarii personale, de fragmente de cronici din presa naţională şi internaţională, de fragmente de scenarii şi de articole pro şi contra scrise de reputaţi critici de teatru şi film, mobilează această „carte fără un proiect precis” (dar extrem de elaborat construită), ca „un alt spaţiu” şi „o nouă locuinţă”.

Anul 1973[1] a marcat ruptura de aproape douăzeci de ani dintre autorul Reconstituirii[2] şi cinematografia românească. Excepţie face scurta perioadă de „flirt” din anii 80, când a realizat un singur film, De ce trag clopotele, Mitică – „bineînţeles imediat interzis”. O mare parte din volum rememorează experienţa sa teatrală, montările sale de succes din ţară şi din Occident[3]. Acolo, în „acel Apus” - următor scandalului provocat de Revizorul său, montat la Bulandra – avea Pintilie să fie lăsat să lucreze. „Slăbiciunea tiranului era ca el să aibă în Occident o imagine romantic-liberală” – explică regizorul, comentând pe larg în Bricabrac „nebunia carnavalescă a măştilor” din „socialismul nostru atât de particular”. Interzicerea, după numai trei reprezentaţii triumfale, a Revizorului, i-a adus „un paşaport cu înlesniri extraordinare”, ce i-a permis să lucreze 17 ani în Occident ca „disident privilegiat”. Încă de la debut Lucian Pintile avea să fie o figură extrem de controversată. Duminică la ora şase (1966) fusese trimis să reprezinte România la toate festivalurile din lume, dar acasă era „înjurat de oficialităţi la premieră”. Pentru Reconstituirea (1970) avea să plătească „doisprezece ani de prohibiţie, de penitenţă” până la următorul film: De ce trag clopotele, Mitică?. Filmul lui Pintilie inspirat de Caragiale aduce pe ecran – pentru întâia oară cu o asemenea violenţă şi obtuzitate, în România – nebunia, desfrâul, abjecţia, ţigănia, mitocănia. Naturalismul universului plăsmuit de Pintilie (frizeria, baia publică, bodega şi sala de bal) este – scria Mircea Cărtărescu – „sintetic, recreat la modul postmodernist, cu mare discreţie însă”. Este o lume dominată de „un demon încremenit”, în care „nimic nu poate fi schimbat”. De ce? Pentru că, explică în continuare Cărtărescu, teoria carnavalescului enunţată de Bahtin poate descrie, dar nu poate-nţelege o „ţară tristă, plină de umor”. Pentru că „spectacolul cel mai îngrozitor cu putinţă este un carnaval într-o ţară săracă”. Şi încă ceva: Mitică, aşa cum l-a făcut Pintilie, are o asemenea „specificitate românească”, încât devine mai „codat” pentru spectatorul străin decât filmele sale anterioare.

Lucian Pintilie a descoperit romanul lui Ion Băieşu, Balanţa, în vara anului 1985. Înainte de a se urca în avion cu direcţia Cardiff (via Amsterdam), regizorul apucase să citească doar „uvertura” cărţii (dăruite personal de scriitor cu puţină vreme înainte spre lectură): scena dintre Nela şi securistul muribund. La Otopeni - mărturiseşte cel care, imediat după 1990, va filma Balanţa - „brusc alunec – ca pe o coajă de banană – din ficţiune în realitate”. În urma controlului corporal, unul din băieţii – ce coincidenţă – cu „ochii albaştri” găseşte o casetă video pe care scrie – suspect – Rigoletto. Faptul că regizorul explică: „Mă duc să-l montez în Anglia” nu convinge. I se răspunde: „Haide zău, nu ne luaţi aşa” (un fel de: „Cum să fie Rigoletto, când pe casetă scrie clar Rigoletto?”). Vreme de aproape două ceasuri, Securitatea a ascultat apoi opera lui Verdi, „căutând printre ariile lui Cotrubaş mesagii pentru Paul Goma”. Iar „călătorii se coceau în avion, fără aer condiţionat”. „Băieşu, îşi aminteşte Pintilie, ieşise din carte şi se instalase cu o superbie băşcăloasă în aeroport”.

În 1993 Pintilie filmează O vară de neuitat. Un film nu atât despre „Balcani, război şi armata română”, ci – arată Andrei Pleşu într-un articol din Dilema din 1995 – despre „o femeie şi despre feminitate”. Despre „o vară de neuitat” din viaţa unui copil fascinat de „natura mozartiană” a mamei sale. Se regăseşte aici o temă frecventă în etosul Europei de Est: „efortul de a supravieţui cu graţie în condiţii de ostilitate, efortul de a cupla pianina cu bordeiul, broderia cu praful, serviciul de cristal cu patul de campanie”. Dar, pe măsură ce „frontul alunecă mai spre sud”, feminitatea („paradigma feminină a vieţii”) se resoarbe în condiţia văduviei, se masculinizează. Mozart este înlocuit de strigături, bocete, vendete.

În Prea târziu, H.R. Patapievici identifică previzibilele personaje principale ale filmului: „incoerenţa (vieţii, anchetei, iubirii), absenţa radicală a oricărei transcendenţe (hrana întotdeauna murdară, în subteran, roata de săpun pe masă, în locul pâinii celei de toate zilele, la suprafaţă), înjurăturile (un limbaj de comunicare redus la elocvenţa funcţională a înjurăturii), nudul masculin murdar (regresie spre o umanitate animalieră) şi subteranele lumii (în care se desfăşoară adevărata viaţă)”. Iar gemenii Fişt şi Ferzaţiu (unul repartiza pe stânga abatajului, celălalt pe dreapta lui) închipuie pe cei doi „făcători de rele” din Evanghelie: „Răstigniţi de viaţa la care au fost condamnaţi ca pe laturile unei cruci cât lumea de mare, îşi aşteaptă miezul, sensul, partea centrală a crucii de care, izgoniţi, atârnă. Îl aşteaptă pe cel care să le spună: chiar azi veţi fi cu mine în rai. E oare prea târziu să mai avem speranţa că cineva ne va spune, în cele din urmă, aşa nişte cuvinte?” Oarecum asemenea celor două personaje din Prea târziu, restul eroilor săi (din filmele de lung-metraj care au urmat: Terminus Paradis, După-amiaza unui torţionar, Niki & Flo) sunt şi ele – asemenea posedaţilor lui Dostoievski – „la un pas de nebunie”.

Spre final, Pintilie publică în Bricabrac un articol fulminant despre filmul lui Robert Altman, Jocuri de culise, pe care l-a scris în 1996: „De acum înainte, Diavolul locuieşte în imagine. Asta e actuala lui adresă. Inutil să-l căutăm în altă parte. În fiecare casă de pe pământ, sau aproape, tronează un canal de dejecţie a imaginilor, mai cunoscut sub numele de televizor, care scuipă neîntrerupt o morală a Binelui triumfător. Televiziunea se află în mâinile a zeci de impostori, fabricanţi de seriale în care e celebrat triumful Binelui. … În condiţiile astea, cine să mai îndrăznească să vorbească despre triumful cotidian al Răului? De apoteoza imposturii? De încoronarea imbecilităţii, pe scurt despre sacralizarea mediocrităţii. Ce altceva este, într-adevăr, Diavolul, dacă nu triumful mediocrităţii?” Filmul lui Altman – „a cărui acţiune se situează – deloc întâmplător – în lumea care a devenit refugiul cel mai recent al Diavolului: lumea fabricanţilor de imagini” – propune, de peste ocean, o variaţiune pe o temă familiară lui Lucian Pintilie: o lume sub puterea unui „demon încremenit” şi „un happy end dinamitat care consacră triumful Răului”.

---

[1] Când i-a fost interzis spectacolul Revizorul.

[2] Ironia face ca Reconstituirea să fi fost interzis de acelaşi Ceauşescu, care în acelaşi an 1968 s-a împotrivit ruşilor trei zile, „atât cât i-a fost îngăduit să poarte masca de carnaval”.

[3] Proştii sub clar de lună, Pescăruşul, Turandot, Orestia II (pe muzica lui Aurel Stroe), Flautul fermecat, Raţa sălbatică, Tartuffe, Livada cu vişini etc.

Pas în doi

Azi, de ziua „oamenilor muncii”, Ioan a împlinit prima lună din viaţa lui. L-am sărbătorit acasă la Pr. Robert. Amicii noştri, Sorin şi Francisca, au sărbătorit şi ei ziua de Întâi Mai – prin muncă. Şi ce muncă! Am fost, cu Theodor, la cununia lor. Cu câteva luni în urmă, Marius a spart gheaţa şi, de bună voie şi nesilit de nimeni, şi-a pus pirostriile. Acum a „comis”-o Sorin. Urmează John şi Ovidiu. Şi astfel, „gaşca” lor e acum în plină transformare înspre alungarea prefixului „ne” din titulatura de nefamilist. Părintele s-a adresat, cum se cuvine, părinţilor duhovniceşti, părinţilor „după trup” şi tuturor celor care au participat la „taina cununiei” lor. Într-un fel, cu toţii am fost – pentru două ceasuri – părtaşi la bucuria şi la „înjugarea” lor…A participa la o cununie în biserică este, iată, un prilej de redescoperire de sine, o privire în oglindă – cu toată agonia şi extazul aferente - spre a te vedea ca mire, fiu duhovnicesc, fiu „după trup”, nun, tată etc.

Papa, don't preach!

Am intrat, azi, într-o cochetă prăvălie cu cărţi (combinată cu un mini market), de orientare pravoslavnică, platată chiar în buricul târgului. Un fel de replică „înduhovnicită” a librăriilor-ceainărie „lumeşti”, gen Cărtureşti. Ce mai tura-vura, de la intrare te întâmpină o atmosferă de rânduială, de prospeţime, de stil. Pe un raft am răsfoit o carte pe care numaidecât aveam s-o şi cumpăr: Jurnalul convertirii.

M-am regăsit în această mărturisire pe care autorul cărţii, predicatorul Danion Vasile, a consemnat-o - sub formă de diary entry – pe 22 august 1993: „Ce ciudată este trecerea unui catolic la Ortodoxie… Să creşti în Biserica Catolică, să creşti citind Sfinţii Părinţi şi totuşi să îţi dai seama că ceva s-a pierdut, că ceva lipseşte. Să citeşti până înţelegi că nu tu eşti de vină pentru golul spiritual pe care îl simţi, că nu tu eşti de vină că relaţia cu Hristos e artificială. Şi să vrei să revii la credinţa pe care a avut-o Biserica Catolică înainte de marea schismă. Atunci a trecut peste hotărârile celui de-al doilea Sinod Ecumenic, care condamnă orice modificare a Crezului. Vrei să revii la credinţa ortodoxă. Şi ce găseşti? Ai mari şanse să intri într-o biserică ortodoxă, dar care e plină de duhul catolic. În multe biserici pictura e mai apropiată de stilul renascentist decât de cel bizantin, strana cântă în grabă şi fără atenţie, părintele slujeşte mecanic. Găseşti un alt soi de catolicism. Dacă nu au reuşit să ne aducă în staulul lor, catolicii au reuşit să infiltreze în spaţiul ortodox spiritul catolic. Am primit un cal troian în casa noastră. Cred că dacă aş fi fost catolic sau protestant nu m-aş fi convertit în ruptul capului la Ortodoxie. În primul caz, pentru că nu aş fi observat decât cu greu diferenţa,în cel de-al doilea, pentru că m-ar fi speriat formalismul din biserică. De fapt, eu judec lucrurile prea raţional, pierd din vedere faptul că Domnul le iese în întâmpinare celor care vor să cunoască Ortodoxia.” Răsfoiesc mai departe: un zigzag duhovnicesc, o nevoie acută de limpezire a unui om care a trecut prin tot felul de experienţe teribiliste, tantrice, yoghine etc. Un om care parcurge un drum spiritual „de la Zeiţa Morţii la Împăratul Vieţii” (subtitlul cărţii), unde – prin nevoinţa ascultării de duhovnic, prin rugăciune şi post - găseşte odihna sufletului şi „împăcarea cu Dumnezeu”.

Ca orice om modern, nici Danion Vasile nu poate ignora „grozăvia secolului” (XX): cinematograful. Câteva pagini redau un „dialog duhovnicesc” pe marginea filmelor, a potenţialului smintitor din majoritatea filmelor etc. Cum era de aşteptat, întâlnim şi „exemple pozitive”: Iisus din Nazaret de Zefirelli (oare de Evanghelia după Matei al lui Pasolini o fi auzit?), Cidul, Quo Vadis, iar din „epopeea naţională”, Pintea şi Iancu Jianu (remixul din 1981, cu Adrian Pintea în rolul principal, nu versiunea din 1927) – acestea sunt operele cinematografice „duhovniceşti” care îl emoţionează pe un tânăr de 19 ani, foarte proaspăt convertit la Ortodoxie, via tantra-yoga. … Mă gândesc, involuntar, la Şobolanii roşii – primul film românesc independent: violenţe de limbaj nemaiîntâlnite (Balanţa lui Pintilie încă nu apăruse), puzderie de scene de sex şi în general o vulgaritate – pentru vremea aia (1991) – şocantă într-un film românesc. Ei bine, în acel film despre cascadori şi implicarea lor în cinematografia naţională, apărea un regizor (jucat de Dragoş Pâslaru, astăzi Monahul Valerian) isteric şi draconic. Regiza (vorba vine) - „pentru educaţia maselor” – un film cu haiduci. La o privire mai atentă, anonimul personaj cu pricina poate fi ghicit cu uşurinţă…dacă pui cap la cap seria Haiducilor, Ecaterina Teodoroiu şi cele două episoade cu Iancu Jianu de la începutul anilor 80 – toate regizate de acelaşi Dinu Cocea. „Marfa” lui de atunci (şi, de ce nu, „epopeea” Comisarilor, a Voievozilor etc.) avea să-i hrănească, iată, pe vajnicii ortodocşi români în căutarea identităţii naţionale, spirituale, religioase etc. Şi totuşi: ce au în comun toate aceste filme (aflate în topul simpatiilor cinefile întocmit de predicatorul şi formatorul de opinie Danion Vasile) cu rigoarea şi estetica icoanelor ortodoxe care, potrivit mărturisirii sale pertinente, ar face diferenţa între Răsărit (care – în duh – nu a cunoscut Reforma şi Renaşterea) şi Apus (grabnic schimbător după mode, stiluri, epoci)?