O lacrimă de fată

Într-un sat, o fată frumoasă şi deţinătoare a unui secret, moare. Accident? Sinucidere? Crimă? Mai mulţi suspecţi, o serie de confruntări (dezbateri de natură etică, analize), un anchetator neobişnuit (Dorel Vişan) şi o serie personaje pitoreşti interpretate fie de actori cvasi-necunoscuţi, dar foarte „în rol” (George Negoescu, Dragoş Pâslaru, Luiza Orosz), fie de neprofesionişti. Dar mai cu seamă o investigare a unei anumite colectivităţi sociale şi o regândire (deloc ilustrativă şi artizanală, ci folosind mijloacele specifice filmului) a poveştii de tip policier. Un rol important îl ocupă, sub raport stilistic, hazardul, elementele aleatorii. Dar în O lacrimă de fată aşa-zisul happening este elaborat, construit în cele mai mici detalii, circumscris unei structuri logice bine închegate.

O lacrimă de fată rămâne în conştiinţa cinefililor ca un moment valoric izolat în producţia de filme româneşti din jumătatea a doua a secolului XX. Efortul autorilor săi principali – regizorul Iosif Demian, aici şi operator (alături de Constantin Chelba), scenaristul Petre Sălcudeanu – se îndreaptă vizibil spre conturarea unei fizionomii specifice a cinematografiei româneşti. Saltul calitativ înregistrat atunci se datora unei sume de „direcţii şi factori”, între se cuvine a cita profesionalizarea şi intelectualizarea cinematografiei din România. Stau mărturie filme ca: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Nunta de piatră, Duhul aurului, Meandre, Suta de lei şi în special acele opusuri din anii 70-80 (Reconstituirea, Cursa, Probă de microfon, Croaziera, Stop-cadru la masă, Secvenţe), mai înrudite cu sensibilitatea regizorului şi apetitul său pentru ciné vérité, pentru un cinema direct ce pare să parodieze discret estetismul cultivat de Iosif Demian în filme de vârf ale deceniului şapte, la care participase doar ca director de imagine (Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, Zidul).

Într-un peisaj cinematografic adesea cenuşiu, în care domină „depersonalizarea limbajului şi a caracterelor”, se remarcă grija realizatorilor pentru „firesc şi prospeţime, particularitate şi culoare” (Alice Mănoiu). Interpretările neprofesioniştilor din O lacrimă de fată sunt cu adevărat senzaţionale. De asemenea, felul în care se reflectă realitatea vieţii de la ţară (în a cărei investigaţie nu încape loc pentru simulări, contrafaceri şi cosmetizări de ocazie) este unic în întreaga producţie cinematografică postbelică. Poate doar Casa dintre câmpuri (regia: Alexandru Tatos, 1979) să îi stea pe aproape.

Lansare de carte - "Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc"

Marian Rădulescu

Pseudokinematikos.
Fals tratat de cinema românesc

lansare de carte

discuţie pentru cei atenţi la ceea ce le văd ochii...
proiecţia scurt-metrajului „Zapping”,

al lui Cristian Mungiu

Alături de autor:

Cornel Ungureanu / Lucian Ionică / Lucian Mircu

Muzica: Adrian Enescu

Luni, 31 ianuarie 2011, ora 19

Librăria Cărtureşti, str. Mercy, nr. 7, Timişoara

Bufniţa din dărâmături

Într-o biserică din judeţ, aflu dintr-un buletin de ştiri, câţiva hoţi au încercat să fure clopotul. Pentru că era prea greu, l-au lăsat baltă şi apoi şi-au văzut de treabă. Probabil s-au apucat să caute o pradă mai uşoară. Foto-reporterul a surprins câteva cadre din biserică. O biserică ortodoxă…tipică. Adică se vedeau atârnate pe catapeteasmă toată gama de „reprezentări populare” stridente, în culori pestriţe, decupate parcă dintr-un basm oriental. Şi, apropo de Orient, pe jos se puteau zări nelipsitele carpete şi covoare persane. La fel de înflorate, de kitschoase. Totul, în acel lăcaş, era uniform. O deplină unitate de gust (sau, mă rog, de lipsă de gust) ce flatează plebea. Sau pe oricine îşi trage „seva credinţei” din gesturi şi culori lacrimogene, sentimentale: un Isus (sic!) purtând coroana de spini pe cap şi având picături de sânge pe frunte, alt Isus (sic!) arătând cu deştu’ spre pieptul transparent, prin care, în stânga, se vede o inimă sângerândă, înconjurată de spini, o Precistă căzută-n rugăciune şi privind fix spre cer etc. etc. etc.

Asta să fie oare „perspectiva evanghelică” a Tradiţiei, ăsta să fie oare canonul (iar nu „stilul”, cum se întâmplă în Apus) care, zice-se, defineşte totul în „Biserica Dreptmăritoare”? Aşa să arate oare „începutul Împărăţiei viitoare”: ca un bazar fără nicio noimă de reprezentări pietiste, care mai de care mai edulcorate? Şi când te gândeşti că la ţară sau în oraşele mici numai aşa ceva întâlneşti, n-ai nicio alternativă…Cum să nu aibă atunci dreptate cei ce spun că în biserică – spaţiu, prin excelenţă, al mărturisirii, al transparenţei, al comuniunii – „ţi se deschid porii”, căci – mai mult decât oriunde altundeva – eşti, cum ar veni, pregătit de primire. Şi nu ţi-e tot una să primeşti o „artă sfântă ce ajunge la formele invizibilului, la viaţa formelor liturgice” sau o „înfloritură sufletească, gest dramatic şi poză” (Paul Evdokimov) pe care ţi le-a pregătit (cu un efort demn de o cauză mai bună) „evlavia populară”. Ori această estetică narativă, anecdotică, se află expusă la vedere în biserici prin îngăduinţa (şi, nu de puţine ori, la îndemnul) preoţilor-parohi şi a mai marilor acestora.

În ceea ce mă priveşte, cred în continuare că există (chiar dacă e greu de găsit) Frumuseţea aceea restauratoare şi hrănitoare pentru suflet, care – spunea autorul Karamazovilor – va mântui omenirea. Cred că poate fi de găsit şi în biserici. Puţinele, foarte puţinele, lăcaşuri de cult – adevărate „daruri ale Bisericii către ochiul uman” (Leonid Uspenski) – care nu au cedat în faţa spiritului popular şi dictaturii vulgului stau mărturie că nu e totul pierdut. Că „înjosirea transcendenţei divine până la nivelul concepţiilor noastre omeneşti” (amplificată abuziv de la Renaştere încoace) nu este totală. Că arta sacră ortodoxă („expresie vizuală a dogmei transfigurării”), un fel de „bufniţă din dărâmături”, nu a murit.

Carpe diem

Azi, un elev de-al meu dintr-o clasă terminală de liceu îmi vesteşte că, o dată mai mult, occidentul (Anglia, spune el, vrând să-mi demonstreze că intervenţia lui nu e tocmai off topic) se arată interesat şi încântat de producţiile maneliste („exotice”, „sălbatice”) din România. Valul de admiraţie pentru acest fenomen (pentru că este, cred, mai degrabă un fenomen social) este, din când în când, concurat de alte câteva manii. Pentru, de exemplu, fenomenul hip-hop sau pentru – deja – bătrânul rock. Nu de mult, un alt elev de-al meu se arăta dornic să-mi facă un CD cu „muzică adevărată, nu de aia”. Şi îmi explică apoi că, pentru el, muzică = hip-hop. Altă dată mă izbesc de concurenţa (şi duşmănia) dintre suporterii de manele şi rockeri. Îi spun simpaticului meu elev că, slavă cerului, există şi alte feluri de muzică pe acest pământ. Se prinde imediat şi, sceptic, îmi răspunde: „A, simfonii din alea…Nu ascult io aşa ceva. Aia-i muzică de oameni morţi.” Ca şi cum simfoniile sau muzicile clasice nu s-ar mai compune (cu alte valenţe, desigur) şi în contemporaneitate, iar cuvenita cinstire a celor care ne-au dat un nume (precum şi a bunicilor) nu ne-ar îndreptăţi să preţuim – în artă – pe cei care s-au născut, au trăit şi au creat înaintea noastră. E şi ăsta un fel de a transpune în viaţă dictonul carpe diem…

Mă uit în jur, de fiecare dată când sunt la filarmonică, şi îmi pare rău pentru fiecare scaun gol. Pentru că ştiu că s-ar mai găsi, în cetatea noastră, cel puţin atâţia spectatori câte (zeci, sute de) locuri au rămas neocupate în sala de concert…Dar poate că întotdeauna se ocupă exact atâtea scaune câte trebuie. Poate că ritmul devenirii omeneşti nu se cade (şi nu trebuie) a-l modifica artifical. Poate că descoperirea sonorităţilor preclasice, clasice, de operă, balet, camerale, simfonice, jazz, electronice, pop etc. îşi are legea ei pe care nu se cade să o cercetăm. Mai devreme sau mai târziu, cel care caută – în muzică, să zicem – frumosul şi sublimul va ajunge (trecând prin diverse etape) şi la jazz, şi la (pre)clasici, şi la chamber music şi la operă, balet sau la concerte simfonice.

……………………………………………………………………………………………

Ioan face, de câteva zile, primele eforturi de a merge în patru labe. Se deplasează de-a lungul pătuţului său şi stă, susţinut, în poziţie verticală. Începe, tot mai pronunţat, să articuleze primele silabe şi gângureala îi este parcă din ce în ce mai complexă. Şi, pentru o clipă, nu-mi pot reţine un fast forward. Străbunicile lui au apucat să trăiască până la 80 de ani. S-au născut într-un mare imperiu, unde se respira nu doar alt aer (infinit mai puţin poluat de furnale şi ţevi de eşapament decât cel de azi), ci şi altă civilizaţie. Au prins două războaie mondiale, câteva dictaturi, „amurgul burghez” şi „facerea lumii noi” sub atenta supraveghere a „partidului unic”. Au cunoscut şi prosperitatea interbelică, dar şi anii grei de după război. Au asistat şi la aşa-zisul dezgheţ de după 1964, şi la creşterea şi descreşterea „geniului carpatin” (care, aveam să aflu dintr-un recent film de montaj intitulat Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, a fost pe rând – mereu exemplar – şi ţăran, şi muncitor şi intelectual). Şi au prins un pic şi din aşa-zisa „schimbare la faţă” a României, de după 1990 (începutul pluralismului politic, deschiderea graniţelor, prăbuşirea ideologiei comuniste etc.). Generaţia lui Theodor şi Ioan, în eventualitatea că timpul va mai avea răbdare cu oamenii, va ajunge să prindă ultimul sfert de veac din primul secol al mileniului trei. Între anii de naştere ai bunicilor mei şi anii când îşi vor da obştescul sfârşit cei din generaţia fiilor noştri (cei mai longevivi, desigur) se întind două secole. Cum va arăta sfârşitul de veac – pe care, sigur, n-am să-l mai apuc – XXI? Cum va arăta sfârşitul veacului XXII se va întreba, peste timp, omul care va apuca bătrâneţile fiilor noştri. Şi tot aşa…Întrebări din categoria celor de-a pururi rămase fără răspuns. Pentru că singurul răspuns îl putem găsi în măsura în care – fără să ne zdrobim, noi înşine şi unii pe alţii, ci „sporind a lumii taină” – ştim să dăm un rost zicalei carpe diem. Aici, în prezent, găsim atât cheia trecutului, cât şi a viitorului („a filei două feţe”, zice Eminescu în „Glossă”), pentru că, nu-i aşa, trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Week-end

● Vineri, seară de concert clasic: Bartoldy (Uvertura la Visul unei nopţi de vară; Concertul pt. vioară şi orchestră, partea I, solistă: Laura Roman), Weber (Concertino pt. clarinet & orch., solistă: Lenuţa Roman), Dan Dediu (Glastonperlenspiel pentru percuţie & orch. Solist: Doru Roman), Şostakovici (Preludiu, Dans fantastic pt. vioară, clarinet & orch.).

● Sâmbătă, „Domnului Eminescu” (vorba lui Grigore Vieru) i-a fost dedicată o seară folk la Casa Studenţilor. Printre invitaţi (alături de folkişti mai noi sau mai vechi) a fost şi Theodor. A recitat două poezii de Eminescu („Rugăciunea unei mame” şi „La steaua”), a cântat vreo cinci piese la pian/orgă şi una cu vocea.

● Duminică a.m. am (re)ascultat pilda (parabola) celor zece leproşi. Toţi vindecaţi, dar numai unul singur („de alt neam”) se întoarce să mulţumească Doctorului. Acesta, cu blândeţe, întreabă (ca şi cum n-ar fi ştiut, oricum, ce şi cum) dacă nu au fost zece de toţi cei tămăduiţi de lepră. Sigur, din acest „scenariu”, se pot desprinde (cel puţin) două accente. Unul – evident, la „prima mână” – vizează transformarea gen hocus-pocus a leprosului în făptură (cel puţin trupeşte) restaurată. Ca-n ilustrativa ecranizare – cea mai onorabilă, de altfel – a Evangheliei, în regia lui Pasolini. Altul – tainic şi cu adevărat esenţial – vizează reacţia Mântuitorului faţă de nerecunoştinţa celor nouă: blândă, înţelegătoare, delicată. Despre acest „joc secund” al apologului grăieşte şi Apostolul în a sa pericopă ce premerge lectura din Evanghelia acestei duminici, atunci când se referă la „făptura cea nouă” a omului care a ajuns la împăcarea cu sine, vindecându-se de felurite patimi (mânie, desfrânare, clevetire ş.a). Concluzia o ştim încă de la David psalmistul: „În toţi şi-n toate pace, slavă Ţie!”

● Duminică p.m., într-o sală arhiplină (de aceea s-a hotărât, ad-hoc, susţinerea încă unei reprezentaţii, imediat după încheierea celei dintâi), am participat la un concert sympho-rock pe muzici de Blues Brothers, Rolling Stones, Beatles şi Queen (orchestra şi corul Filarmonicii Banatul, dirijor: Horst Hans Bäcker, solist: Andrei Daranyi). Din când în când, printre piese apărea din culise actorul Claudiu Bleonţ (cu „participare extraordinară”), descoperind „rock-ul sentimentelor” din … poezia lui Lucian Blaga şi Pablo Neruda. M-am reîntâlnit, astfel, nu doar cu câteva greatest hits (reorchestrate simfonic) din repertoriul trupelor mai sus pomenite, ci şi cu câteva stihuri ale poetului din Lancrăm: „Corola…”, „Psalm”, „Eva” şi poemul despre lumina raiului ce este furnizată, chipurile, de flăcările iadului. Pablo Neruda, în recitarea acestui talentat actor (despre care credeam că a schimbat definitiv drama pe cabotinaj), ne-a vorbit despre ce înseamnă să fii viu (poezia „Cine moare?”):

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare cate puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să strălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său, cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frica să nu se facă de râs şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evitam moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un
efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim...
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul
Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale
Dacă va fi să furi, fură o sărutare
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în
fiecare zi...

Domnului profesor, cu dragoste

Interviul acordat Eugeniei Vodă, în 1996, pentru emisiunea TV Planeta Cinema, de către actriţa Rodica Tapalagă (1939 - 2010) confirmă preferinţa acesteia pentru „traseele individuale” şi refuzul de a se alătura „evoluţiilor de grup”. A urât – spune distinsa actriţă – instituţiile care „vor binele actorilor”, care „creează păreri”. Nu a putut şi nu a vrut niciodată să facă curte cui trebuie. De aceea a fost distribuită cu parcimonie în teatru şi, mai ales, în film. Dar nu dorea să se-nţeleagă că – datorită principiilor ei de viaţă – este mai corectă, mai cinstită decât alţi actori. Toată zbaterea unui artist este – spune ea – gratuită, nu se poate cuantifica. Plecarea Rodicăi Tapalagă, la sfârşitul lui decembrie 2010, spre Câmpiile Elizee mi-a reamintit că Teatrul cel Mare este mai bogat cu un suflet acum. Aşa cum teatrul rămas, încă o vreme, pe pământ, e din ce în ce mai sărac în personalităţi, în „monştri sacri”. Personalitatea celei care a fost „artista” în episodul al doilea al Ardelenilor (sau Zoe în versiunea scenică din 1972 a lui Liviu Ciulei) poate fi, pentru cine vrea să priceapă, un „volant”, o „călăuză” într-o lume înnebunitoare. Schimbând puţin locaţia, dinspre teatru spre învăţământ, mai precis spre forma de învăţământ liceal pe care o cunosc, aş putea spune că e nevoie şi aici (ca pretutindeni, cred) să fii tu însuţi, să crezi în drumul tău, în „traseul tău individual”, să rezişti cântecelor de sirene şi „evoluţiilor în grup”.

Care ar fi cântecele de sirene care ar ademeni un dascăl? Unul, sigur, e părerea exagerată despre sine (ce ar putea fi însă temperată, dacă – în loc să se enerveze – s-ar gândi la „lucrurile de pe urmă”, la suflet, iar nu la trup). Altul e haosul generalizat din sistemul de învăţământ. Iar acesta duce foarte uşor la indiferenţă – faţă de profesie, faţă de elevi, faţă de sine în ultimă instanţă. Elevii, la rândul lor, sunt – întotdeauna am simţit asta – cel mai puţin vinovaţi. Ei sunt victimele de care, mărturisesc, îmi pare cel mai rău. Adesea rămaşi fără o parte din familie, cresc „de capul lor” şi – conştient sau nu – se autodistrug. Aici, pun umărul, e drept, o groază de factori (ordinea e aleatorie): mass media de care nu ştiu (pentru că nu i-a învăţat nimeni) să se ferească, fiind manipulaţi de ritmuri şi filme drăceşti (ori sentimental-pietiste), anturajul pe care adesea nu se pricep să-l selecteze (după care criterii?), substanţele mai mult sau mai puţin halucinogene pe care, în ultimii ani, le pot cumpăra fără oprelişti. Plus familia de acasă (cât a mai rămas din ea) şi familia de la şcoală, a „formatorilor” şi a „modelatorilor de caractere” (dascălii). Numai că, deopotrivă acasă şi la şcoală, elevii au parte de „morală”, de mustrare şi dojenire în doze mult peste limitele răbdării lor. De unde şi reacţia lor de respingere en gros a generaţiei părinţilor şi profesorilor. Iar tupeul pe care-l afişează la clasă „schimbul de mâine” al ţării stârneşte (cum îmi spunea deunăzi o colegă profesoară) un reflex – condiţionat, pavlovian – de tip Tourette în rândul celor de la catedră: enervare, dispreţ, silă. Când ei, elevii, cele mai nenorocite victime (ale familiei lor adesea, ale sistemului de învăţământ fără nicio noimă, ale „evoluţiilor de grup” dictate de anturajul în care, ca oile, se înregimentează), au nevoie – chiar dacă nu-şi dau seama de asta – de milă. De com-pătimire.

Nu, un dascăl nu oferă – doar fiindcă este posesorul unei diplome – o garanţie de înţelepţire pentru un elev. Şi asta pentru că, la fel ca tot omul, are şi el nervi. Care nu mai sunt (dacă vor fi fost cândva) de oţel. Prin urmare, înţelepţirea aceea pe care, zice-se, un dascăl ar putea s-o transmită – ca pe o torţă aprinsă – mai departe generaţiilor de elevi este şi ea condiţionată de capacitatea profesorului de a se redefini, de a-şi poliza orgoliul şi de a şti să se smerească în urma conflictelor avute cu învăţăceii săi. Toată zbaterea lui este, ca şi a actorului (cum spunea Rodica Tapalagă), gratuită. Este, da, un joc de felul „care pe care”. Cine câştigă? Omul. Dascălul care izbuteşte să rămână om (să nu se „rinocerizeze”). Dar şi, eventual, copilul-elev care ajunge, doar-doar, să-şi vadă greşeala. Să înceapă, cum ar veni, marea aventură a vieţii (şi singura care contează): metanoia, adică venirea în fire. Abia atunci ar putea spune, asemenea elevilor din filmul To Sir, with Love, „Domnului profesor, cu dragoste”.

And this above all

Veche de când lumea e tensiunea între contribuţia creatorului (a artistului autentic, nu a trişorilor) şi a Celui ce „a făcut cerul şi pământul, marea şi toate din ele”, a Celui ce „păzeşte adevărul în veac”. Şi, s-ar putea adăuga, „Cel ce face judecată celor năpăstuiţi, Cel ce dă hrană celor flămânzi şi dezleagă pe cei ferecaţi în obezi, Cel ce îndreaptă pe cei gârboviţi şi înţelepţeşte orbii, Cel ce iubeşte pe cei drepţi şi păzeşte pe cei străini, iar pe orfani şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va pierde” (Ps. 145) Citim apoi, în Ps. 146, că tot El „vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor, numără mulţimea stelelor şi dă tuturor numele lor”.

De multe ori smerenia creatorului cu personalitate, a creatorului-jucător (cum ar spune, azi, preşedintele-(fost)mariner al ţărişoarei noastre) este eclipsată de „perfecţionismul” său, de accentul – exagerat pentru unii – pe care îl pune pe rolul artistului, al omului în general, în detrimentul (şi spre minimalizarea) contribuţiei Marelui Artist. Şi nu fără temei biblic, fiindcă pilda talanţilor din Evanghelie e luată, iar sintagma referitoare la starea de căldicel versus fierbinte sau rece e din Apocalipsă. Cum ar veni: Dumnezeu îl ajută pe cel ce se ajută. Ca atare, un astfel de creator (de artist) e mai puţin sensibil la vorbele „Doamne ajută!”, căutând (şi aşteptând şi de la alţii) să ajungă la desăvârşire prin forţe proprii. Cum – se poate întreba un june artist ce trece printr-o „perioadă de căutări, de regăsire a sinelui, a credinţei, a recunoştinţei către ceva ce doar sufletul şi nu mintea poate explica” – să fie cineva dominat de un „ego mai puternic decât sursa originară a talentului său, a vieţii trăite”?Cum să uităm că „puterea vine de sus”, iar nu de la „cei puternici” – „fiii oamenilor, în care nu este izbăvire”, căci „ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ” după care „vor pieri toate gândurile lor” (Ps. 145)? Şi, pentru că sunt întrebat ce zic de asta, mă conformez şi răspund.

Aşa e, se cuvine a cânta, în rând cu psalmistul: „Domnul înalţă pe cei blânzi şi smereşte pe cei păcătoşi până la pământ” (Ps. 146). Se cuvine a cugeta la „cele nevăzute”. Dar parcă nu aş condamna pe cel preocupat să-şi crească şi rodească propriul talent – atunci când, evident, este conştient de el, de menirea sa. Iar atunci când menirea este Muzica, poate că nu strică să fii perfecţionist. E vorba, de fapt, despre înmulţirea talantului prin chemarea pe care o asculţi, despre slujirea căreia i te dedici, chiar dacă mai puţin explicit, chiar dacă – om şi artist cu o remarcabilă experienţă de viaţă şi artistică – îţi permiţi să apostrofezi pe neofiţi asupra datoriei ce-o au faţă de ei înşişi: aceea de a împlini cuvântul Marelui Will: And this above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man. („Mai presus de toate, fii credincios ţie însuţi. De aici, urmând, precum noaptea urmează zilei, că-ai să poţi fi prefăcut cu nime(ni)”.)

Până la urmă, se ştie, Sancho Panza este „contaminat” de himera Cavalerului Tristei Figuri…Totul e să aştepţi această (dublă) metamorfoză. Cu încredere. Şi, să nu ne amăgim, cu o anume părere de rău, căci Don Quijote se „trezeşte” pe patul de moarte, deplângându-şi frumoasa nebunie.

Marţi, după Crăciun

IOANA Raluca şi IOAN, alături de Theodor şi Marian Sorin – cei 4R în curtea unei mănăstiri nepereche, într-o zi de marţi, după Crăciunul 2010 şi înainte de Revelionul 2011.

P.S. Iniţial scrisesem luni, în loc de marţi. Dar, după un calcul mai atent, mi-am dat seama că a fost marţi, ziua când ni s-a alăturat – venind cu un autobuz din Alba-Iulia - un alt Ion: Mareşalul jurnalist aka Ionuţ Mareş (care a făcut şi fotografia).

Ecce puer

Sunt, mărturisesc, înduioşat până la sensibila graniţă dintre ceea ce numim remuşcare şi ceea ce numim căinţă (metanoia) atunci când – ca pater familias – observ câtă afecţiune, câtă căldură (la propriu, nu doar la figurat), câtă răbdare, câtă grijă are o mamă faţă de pruncul ei. Înainte şi după „desferecarea lacătului”, când fătul – în condiţii obişnuite - vede întâia oară lumina. Şi apoi, an de an, până când pruncul se „pune pe picioare”, până ajunge „la casa lui” şi, de fapt, până în „pânzele albe” (ale mamei).

Mă copleşeşte apoi duioşia (dar şi ruşinea) când constat că, din tot acest şuvoi nesecat de iubire maternă, prea puţin se preschimbă în iubire filială ce se întoarce – cum se cuvine – „la obârşie, la izvor”. Şi atunci nu ne rămâne decât să le spunem mamelor „cu chipul alb, înzăpezit” - ca-n poemul lui Grigore Vieru – noi, cei care am fost odată prunci, legănaţi de-o mână îmbătrânită azi de soarta noastră:

„Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.”

Nu e departe nici Evtuşenko:

„Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.
…………………………………………………….

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.”

Nădăjduind să nu se socotim cândva printre cei a căror răutate i-a dus la pieire (Ps. 139. 11), reuşim să mai îngânăm, în taină, această rugă: „Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele. Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.” (Ps. 138. 23-24)

"...ca o civilizaţie dispăruta..."

Amical îmbrâncit (printr-un SMS) de un confrate cinefil, ajung să revăd la TV – în episoade întrerupte de calupuri publicitare – unul din filmele care mi-a pecetluit adolescenţa: Pas în doi. Cercetând pagina de web a postului de televiziune care l-a programat, citesc scurtul comentariu (semnat: Aurelian) pe marginea acestui film: „m-am uitat la acest film pentru că am vrut să reascult pasaje din coloanele sonore făcute de Adrian Enescu … dar filmul ăsta e … ca o civilizaţie dispăruta”.

Două lucruri rezultă (vorba lui Moromete) din cele scrise de Aurelian. Mai întâi, un indiciu asupra unui adevărat brand în materie de muzică de film, la noi (în anii 70-80 mai ales): Adrian Enescu. Muzica sa variată, pentru tipologii variate, izbutea să fie (cum se întâmpla în puţine alte cazuri, în filmele româneşti) un personaj dramatic. Şi în acest film al lui Dan Piţa, coloana sonoră (muzica originală plus inserturile din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn, dar şi conglomeratul de zgomote, frânturi din temele muzicale principale din film) este vie, amplă, provocatoare. Nu puţini sunt cei care, bucurându-se atunci (la premiera din 1985, dar şi după aceea) de Pas în doi, au remarcat forţa de sugestie a elementului sonor, fericit îmbinat cu cel vizual (şi, rara avis, cu dialoguri credibile). Mai întâlnim apoi, în comentariul lui Aurelian, sintagma „civilizaţie pierdută” şi, departe de a-mi trezi conotaţii peiorative, această expresie caracterizează, cred, cât se poate de expresiv acea zonă autentică a cinematografului românesc (dar nu numai) care îşi face din ce în ce mai greu loc în programele televiziunilor şi, foarte rar, pe marile ecrane (în cinematecile care au supravieţuit, eventual). În anul premierei, criticul de film Mircea Alexandrescu observa că în Pas în doi Dan Piţa reuşise să construiască o arhitectură de proporţiile unei catedrale (semnul unei incontestabile civilizaţii) pe dimensiunile unei cutii de chibrituri. În acest sens, da, Pas în doi este asemenea unei „civilizaţii pierdute”. Nu atât pentru că marca civilizaţiei socialiste (fundalul poveştii din film), azi desuetă, se regăseşte din ce în ce mai anevoios în „noua ordine socio-politică” de după 1990, cât mai ales datorită unui limbaj cinematografic elaborat, studiat, bogat în sugestii.

Într-un an în care – vezi cazul arhitectului Gheorghe Ursu (Babu) - în închisorile româneşti se mai murea violent pentru „deţinere ilegală de valută” şi pentru diverse alte crime fantasmagorice, Dan Piţa aduce pe ecran - pentru întâia oară în filmul românesc – uzina ca personaj, nu un simplu decor gen „natură moartă”. Personajele din Pas în doi – majoritatea din „mediul muncitoresc” (strungari, maiştri, şefi de secţie, magazioneri, vopsitori, politruci parveniţi) - trăiesc ceva foarte fierbinte: se îndrăgostesc, se urăsc, se ciocnesc pentru a-şi lămuri unul altuia adevărurile pe care le vedeau, le trăiau şi le înţelegeau în felul lor. Şi mai ales nu rostesc replici ca papagalii. Cu doar cinci ani înainte de „liberalizarea” vorbirii în filmul românesc, auzim dialoguri veridice, replici care „se leagă”. Cuvintele puse în gura personajelor sunt atât de minuţios selectate (şi, paradoxal, senzaţia de spontaneitate nu este compromisă), încât izbutesc să trimită spre tot atâtea poveşti.

Pentru ultima oară, Dan Piţa avea să sugereze fericit jocuri secunde, stări, amărăciuni şi bucurii citite „printre rânduri”. În condiţiile actualei invazii de producţii americane de tip stas (declamative, explicite, moralizatoare), dar şi a aglomerării de producţii „minimaliste” aflate acum „pe val”, limbajul cinematografic bogat nuanţat folosit de Piţa în Pas în doi (dar şi în Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri) sau de Mircea Săucan (în Meandre sau 100 lei) este, fără doar şi poate, semnul unei „civilizaţii dispărute”.

Moving images from 2010

În anul 2010 nu am fost niciodată (datorită exclusiv repertoriului) într-o sală de cinema. O singură dată am ajuns la o fostă grădină de vară din buricul târgului. Au mai rămas din ea doar câteva rânduri de scaune şi un ecran (panoramic) într-o stare avansată de degradare. Practic, tencuiala albă era căzută pe o suprafaţă destul de mare, astfel că proiecţia s-a făcut pe un ecran portabil. Am văzut acolo o excelentă (şi inteligentă) comedie estivală Les vacances de Monsieur Hulot / Vacanţele domnului Hulot (1953) – o mai veche restanţă de-a mea. Şi l-am descoperit pe Jacques Tati.

Pe diverse monitoare am mai văzut câteva filme – mai noi sau mai vechi – la care mă gândesc încă. Unul este o producţie japoneză de Akira Kurosawa, Waga seishun ni kuinashi / Nu regret tinereţea noastră (1946) cu actriţa – frumoasă şi talentată - Setsuko Hara, din Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo. Se pare că, la începutul anilor 60, după decesul Pygmalion-ului ei (regizorul Iasujiro Ozu), s-a retras definitiv din show business. Spre dezamăgirea numeroşilor ei fani. O mare încântare mi-a pricinuit şi un film nipon mai recent (2008), Okuribito / Plecări – Premiul Oscar 2009 pentru „cel mai bun film străin”. Nimic din futurismul Japoniei contemporane nu se regăseşte în acest film de Yōjirō Takita. Atmosfera pare desprinsă din perioada de glorie a cinematografului japonez (Ozu, Mizoguchi, Kurosawa). Melodramă cvasi-minimalistă, însă top quality, pe tema familiei ca oază. Familia-cămin, dar şi dureroasa relaţie tată-fiu, a cărei vindecare (post-mortem), constituie apoteoza filmului. Şi încă ceva: imposibil de trecut cu vederea chipul blând al actriţei Ryoko Hirosue, ce aminteşte de neuitata Noriko (Setsuko Hara) din acelaşi Tokyo Monogatari.

Unul din filmele româneşti multipremiate, Poliţist, adjectiv (regia: Corneliu Porumboiu), mi-a trezit gânduri de felul celor semnate de Vasile Popovici în Orizont: „Caut în mine şi nu găsesc o urmă măcar de fior estetic, salvator. Nimic, nicio juisare de „al doilea nivel”, doar acest mizerabilism facil, de nesuportat, fără distanţă între cameră şi realitatea plină de gropi, praf, năclăială şi mizerie umană: pe scurt: noua şcoală de film românească. Nu-ţi vine să râzi, nu-ţi vine să plângi, te uiţi doar, copleşit de zoaie.” O altă producţie românească recentă, Caravana cinematografică (regia: Titus Muntean), de această dată voit „maximalistă” (cu eforturi vizibile pentru a crea o ambianţă audio-vizuală - scenografie, muzică etc. – ca altădată), mi-a demonstrat că ne-minimalismul nu este deloc o garanţie a calităţii. Revanşa însă mi-am luat-o cu Medalia de onoare – de departe, pentru mine, „filmul anului” (dintre cele româneşti) şi nu numai: recitaluri actoriceşti şi o viziune regizorală mult peste medie. În plus, aceeaşi temă ca în Okuribito: restaurarea relaţiei tată-fiu.

M-am mai bucurat, în 2010, de câteva scurt-metraje: What is that? / Ce-i asta? şi Small pleasures / Mici bucurii (ambele de Konstantin Pilavios). Primul surprinde o stare sufletească extrem de delicată: metanoia unui fiu risipitor. Al doilea enunţă (ilustrează) câteva din „micile bucurii ale vieţii”, aşa cum le „vede” – cu „ochiul dinăuntru” - un nevăzător. O adevărată revelaţie a fost desenul animat Get Out / Ieşirea (de: Charlotte Boisson, Julien Fourvel, Pascal Han-Kwan, Tristan Reinarz, Fanny Roche) – o privire „suprarealistă”, plină de fantezie, aruncată celui dintâi rai al omului: pântecul matern. Arev Manoukian propune şi el o „evadare” din realitate pentru a sonda resursele inepuizabile şi imbatabile ale dorului, în Nuit blanche / Noapte albă.

La secţiunea video-clip am rămas cu Dégénerations / Degenerări (Mes Aïeux)– o poveste ce depăşeşte cu mult graniţele muzicale (genul pop) cărora li se subscrie. O mărturie despre, poate, un fenomen ireversibil: absurdul lumii contemporane, exacerbarea individualismului, împuţinarea iubirii şi a respectului faţă de părinţi, însingurarea maladivă etc.

Şi, la final, ruşii. Minunea / Chudo (regia: Alexandr Proşkin) ilustrează - denotativ, narativ, clasic - o „minune”. Filmul, ni se atrage atenţia întocmai ca în arhicunoscutele producţii americane, este „inspirat dintr-un caz real”. Proşkin încearcă să „explice” inexplicabilul, inefabilul, taina. În schimb Pridel angela / Lăcaşul îngerului (regia: Nikolai Dreyden) este un admirabil bookmark pentru atmosfera poetică, bogat conotativă, din filmele lui Tarkovski şi Abuladze. Şi Lăcaşul… este tot despre o minune (odiseea transformatorie întru sfinţenie şi îmbisericire a minţii), dar câtă sugestie, câtă grijă pentru detaliu, pentru ceea ce nu se cade a numi.

Non multa, sed multum – spuneau anticii. Acum, când – în privinţa imaginilor autonome, care de care mai înnebunitoare - suntem împresuraţi mai ales de multa (în detrimentul lui multum), întâlnirile – pe parcursul unui an cinematografic - cu Okuribito, Pridel angela, Get Out, What is that?, Small Pleasures, Nuit blanche sau Medalia de onoare (pentru a nu mai pomeni de momentele clasice Tati şi Kurosawa) reprezintă, cu asupra de măsură, un dar. Pentru un cinefil foarte selectiv şi din ce în ce mai pretenţios.

3M

Ultimul weekend înainte de Crăciunul 2010 l-am petrecut cu Theodor la Bucureşti. A nins, iar pastelul de iarnă a fost întregit de oameni buni şi dragi mie: Dan, Ionuţ, Petre, Mircea, Nicolae şi Maria, Marius, Mihai, Adrian, Cristi şi Gabriela, Andrei, Celina, Bebe şi Coca, Matei şi Daria. Timpul petrecut cu ei, mai lung sau mai scurt, parcă a zburat. De Crăciun am fost, toţi patru (plus mama), la mănăstire. Din predica de după Sfânta Liturghie am reţinut – observaţie de bun simţ – că Praznicul Naşterii Domnului este (ar trebui să fie) un moment de analiză, de cercetare a vieţii noastre, a stadiului în care ne aflăm, a „coordonatelor” noastre în raport cu ceea ce, de două mii de ani, suntem învăţaţi a deprinde: neprihănirea pruncilor. În ziua a doua de Crăciun am fost vizitaţi de Nae şi familia sa.

De Praznicul celui dintâi mucenic al creştinătăţii (Ştefan) am fost, toţi patru, la o altă mănăstire – situată nu departe de cadrul natural unde s-a filmat Nunta de piatră. Din nou s-a aşternut omătul (după câteva zile mai călduţe). Brazii din curtea mănăstirii sunt, de astă dată, acoperiţi de nea şi ninsoarea nu mai conteneşte. Vecerniile, utrenia, paraclisele şi sfintele liturghii răsună altfel în biserica nouă, atât de stylish, de măreaţă în simplitatea ei. Ceea ce mă uluieşte (acesta este cuvântul!) aici este voinţa de neclintit a conducătorilor obştii care au izbutit un design, un sound şi o direcţie rupte de tot ce înseamnă împestriţare, înzorzonare, kitsch. Îmi amintesc, involuntar, de filmul lui Jean-Luc Godard (un regizor – nota bene - ce nu pretinde să abă o „minte îmbisericită”), Notre musique. Acolo, o femeie pretinde că a văzut-o pe Fecioara Maria într-un celebru loc de pelerinaj (revendicat mai cu seamă de catolici). Femeia a fost apoi întrebată cum arăta Precista. „Aşa?” Cineva îi arată atunci o reprezentare picturală renascentistă. „Sau aşa?” Adica aşa cum este pictată de romantici. Şi seria Madonelor continuă. În fine, se ajunge la o reprezentare bizantină (ortodoxă, canonică) – sobră, „stilizată”, transfigurativă, ne-„realistă”, ne-dulceagă. Femeia exclamă atunci: „Aşa arăta!”

………………………

Praznicul Naşterii Domnului a rămas în urmă. Se apropie Sf. Vasile, apoi Boboteaza. Deja ziua este (cu două minute, e drept) mai lungă decât noaptea. Ecoul Crăciunului îmi aduce însă aminte de răsunătoarea observaţie dostoievskiană (citez aproximativ): „Dacă mi-ar demonstra cineva, pe căi ştiinţifice, că adevărul este într-altă parte, nu în Iisus Hristos, aş dori să rămân cu Hristos, nu să fiu părtaş al acelui adevăr”. ... Poate că frenezia credinţei în Mântuitorul născut în iesle, răstignit şi – în a treia zi - înviat „după Scripturi” este o reacţie extremă la florile de gheaţă pe care, în suflet, le vor fi simţit acei mărturisitori atunci când, cu mintea, tăgăduiau (sau poate încă mai tăgăduiesc) Întruparea şi toate cele care – potrivit aceloraşi Scripturi - i-au urmat. Poate că frisonul de nesuportat al unui asemenea gând tributar scepticismului alimentează, de veacuri, credinţa celor ce se încăpăţânează să repete: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

P.S. Apropo şi de Theotokos, dar şi de toate mamele pământului. Urmăresc o recentă postare pe youtube cu actriţa Rodica Tapalagă, care nu de mult s-a alăturat şi ea formidabilei echipe a Marelui Teatru din ceruri – un interviu realizat de Eugenia Vodă în 1996. Acolo, această mare actriţă citează o altă mare doamnă a teatrului românesc, Leopoldina Bălănuţă, când spune: „Pe trei lucruri nu ai voie să te superi în viaţă: pe mamă, pe masă şi pe meserie!”…

Theodor@FilarmonicaBanatulTimisoara(20.12.2010)

Moartea tragediei

Câteva replici, rostite de varii personaje şi decupate dintr-o recentă lectură a Tango-ului de Slawomir Mrojeck sună actual şi astăzi: „Lumea e o masă fără contur, o plăsmuire amorfă, atomizată, o mulţime fără formă şi structură…Nu mai poate fi nici măcar dărâmată - s-a descompus singură”, „Astăzi nimeni nu mai acordă părinţilor nicio atenţie”, „Nimic nu este serios în sine, nu e în nici un fel. Totul e neutru. Dacă noi nu acordăm lucrurilor nicio importanţă, o să ne înecăm în această neutralitate. Trebuie să creăm semnificaţii noi, dacă acestea nu există în natură. Trebuie să creăm un sistem al valorilor”, „Tragedia nu mai e posibilă astăzi. Acum doar farsa mai e posibilă”. Piesa lui Mrojek (jucată pentru prima oară în 1965, în Iugoslavia), surprinde triumful spiritului gregar agresiv (reprezentat de personajul Edek) şi amurgul aristocraţiei.

Câteva din cele mai izbutite încercări de a aduce un fior tragic în filmul românesc, la începutul anilor 80, sunt şi filmele lui Dan Pizza, străbătute de un fior grav, solemn şi încărcate de poezie. Pe atunci Piţa traversa cea mai fastă perioadă creatoare a carierei sale regizorale şi – prin câteva reuşite variaţiuni pe teme date – trecea graniţele aşa-ziselor genuri cinematografice (filmul de aventuri, filmul de dragoste şi producţie, policier-ul). Dreptate… era cu totul altceva decât un film obişnuit de aventuri cu haiduci. Nu semăna cu Şapte-cai, cu Mărgelatu, cu Pintea sau cu Iancu Jianu. La fel, Pas în doi era cu totul altceva decât o banală (şi moralizatoare) poveste despre muncitori, îndeplinirea planului etc. (vezi aridele – cine-şi mai aminteşte azi de ele? – Trei scrisori secrete, Proprietarii, Avaria şi mult prea multe altele). Iar Faleze de nisip era o izbutită investigaţie psihologică construită pe reţeta unui film poliţist.

Stilul esopic (dar şi limbajul audio-vizual atât de solicitant şi de bogat în conotaţii ce nu ţin atât de conjunctură, cât de o anume „poezie ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire” şi de un „factor epistemologic”) din Concurs avea să fie însă un dead end, căci – în special după 1990 - momentele de vârf ale cinematografiei româneşti continuă, în felul lor, accentele realismului „muşcător”, aproape încrâncenat din Reconstituirea, viziunea frustă a lui Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera) ori Dinu Tănase (La capătul liniei) şi Alexandru Tatos (Mere roşii, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure). Calofilia lui Mircea Veroiu (cu sau fără vreo acoperire dramaturgică) din Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Umbrele soarelui), precum şi geometriile poetice din filmele lui Liviu Ciulei (Pădurea spânzuraţilor), Victor Iliu (Moara cu noroc), Mircea Săucan (Ţărmul n-are sfârşit, Meandre, 100 lei), Manole Marcus (Viaţa nu iartă, Canarul şi viscolul), Iulian Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii) sau Dan Piţa (de dinainte de 1985) n-au mai dat roade în cinematografia „descătuşată” de cenzura partidului unic. Şi – atunci când nu sunt cu totul ignorate – multe din aceste filme nici nu sunt promovate îndeajuns (de critica de specialitate, de mass media).

Mă întreb dacă este doar o întâmplare sau poate că această orientare, această direcţie „iconoclastă”, „minimalistă”, „frustă”, „prozaică” spune multe despre nevoia minimală a cineaştilor români contemporani (şi chiar a publicului) de subtilitate, de sugestie, de joc secund şi metaforă. Ori poate că metafora nu a dispărut cu totul, ci doar s-a modificat. Polifoniile şi conotaţiile audio-vizuale din Meandre, Suta de lei şi Concurs au fost înlocuite de o privire „documentară” şi „realistă” asupra vieţii - un realism „neutru”, sărăcit de fantastic, de proiecţii în absolut. Totul e, cum spune un personaj din Tango-ul lui Mrojek, neutru. Dar, suntem avertizaţi de el, „dacă noi nu acordăm lucrurilor nicio importanţă, o să ne înecăm în această neutralitate”. Sau în derizoriu. Pentru că, iată, icoana (ca pictură transfigurativă, ca „teofanie”, ca vehicul spre „frumuseţea restauratoare” ce – spune Dostoievski – va mântui omenirea) a făcut loc tabloului şi mai ales fotografiei de ziar (iar dacă e tabloid, cu atât mai bine). Poemul a înlocuit reportajul. Concurs a făcut loc exclusiv Croazierei.

În lipsa ferestrelor către absolut deschise de maeştri ai cinematografului românesc – azi aproape uitaţi - precum Ciulei, Iliu, Săucan, Mihu, Piţa sau Veroiu (prin ce au ei mai valoros în filmografie, evident), mărturisesc că, dacă ar trebui să aleg din recolta „minimalistă” (trend-ul actual în cinematografia românească), m-aş opri mai degrabă la opusurile „proto-minimaliste” de dinainte de 1990 (ale lui Pintilie, Daneliuc şi Tatos), care – zice-se - au pregătit terenul pentru hit-urile „ultra-minimaliste” post-2000. Sau la Medalia de onoare – „un amalgam dintre un scenariu minimalist şi o tratare clasică”, după cum îl caracterizează regizorul său, Călin Netzer. De aceea, poate, mă încearcă o profundă nostalgie (dublată de bucurie) atunci când zăresc în selecte librării DVD-uri originale, masterizate, ale unor opusuri de referinţă precum Secvenţe, Proba de microfon sau, mai recent, Croaziera.

A star is gone

Pe când citea Jurnalul lui Lev Tolstoi, Rodica Tapalagă (12 ianuarie 1939 – 18 decembrie 2010) l-a întrebat pe Toma Caragiu: „Ce ţi se pare că revine cel mai des, mai obsesiv în însemnările bătrânului?” Cu un zâmbet încurcat, acesta i-a răspuns: „Parcă groaza de a face „marele salt”, imensa curiozitate şi parcă dorinţa de a-l face şi mai ales gustul amar pe care-l poartă geniul, pentru care nedreptatea de a fi muritor (nedreptate pe care în fond o simţim cu toţii) este infinit mai mare, mai aspru resimţită, dată fiind investitura de valoare omenească, atât de conştient purtată. Nu-i aşa?” Apoi adaugă, tunător şi îndurerat: „Ah! Da, da, da, draga mea! E o imensă porcărie!!!”

Am remarcat-o pe actriţa Rodica Tapalagă la vreo 20 de ani după debutul ei în teatru. O văzusem într-un rol episodic din Tănase Scatiu (Dan Piţa) – primul ei rol de substanţă în film. Al doilea, în western-ul autohton Artista, dolarii şi ardelenii (Mircea Veroiu). A jucat, de-a lungul carierei sale cinematografice, o sumedenie de „dame bune” în Politică şi delicatese (Haralambie Boroş), Vis de ianuarie (Nicolae Opriţescu), Între oglinzi paralele (Mircea Veroiu), Clipa (Gheorghe Vitanidis). În De dragul tău, Anca (Cristina Nicolae) era mama „sus-pusă” a unui copil răsfăţat, care „tratează” cu diriginta în vederea pedepsirii pe nedrept a unei colege de clasă a odraslei şugubeţe. La Mircea Daneliuc, în 2005, interpreta o „mam’-mare” ce pierde simţul realităţii, amorezată de o vedetă TV (în Sistemul nervos).

Din spectacolele de teatru pe care memoria TVR le păstrează încă, se reţin O scrisoare pierdută (Liviu Ciulei) şi Dimineaţa pierdută (Cătălina Buzoianu). Actriţa a apărut în numeroase momente muzicale TV regizate de Alexandru Bocăneţ, precum şi într-o serie de scenete, precum Secţia corecţională, după I.L. Caragiale.

Întrebată (de Eva Sârbu, într-un interviu publicat de revista Cinema în iunie 1979) dacă este fericită, actriţa răspunde: „Bineînţeles că nu! Şi întrebarea, şi răspunsul se nimeresc a fi replici din Unchiul Vania: Câteodată sunt şi fericită. Când trăiesc frenetic. Când lucrez. Când trebuie să mă lupt. Pentru perfecţionarea datelor mele omeneşti. Pentru autodepăşire.” Până unde crede Rodica Tapalagă (care va fi resimţit şi ea nedreptatea de a fi muritor) că suntem perfectibili, cei care suntem - o iscodeşte Eva Sârbu? „Până la capăt. Până la ultima suflare.” Cam tot pe atunci, în 1982, Rodica Tapalagă răspundea unei anchete întreprinse de Eugenia Vodă pentru revista Cinema, cu titlul: „Aveţi un spectator preferat?” Iată replica actriţei: „Un inginer din Craiova, nu l-am văzut niciodată, dar mi-a scris o scrisoare în care îmi povesteşte cum interpretarea mea din Poveste din Irkutsk (pe scena craioveană), l-a convins să se împace cu femeia pe care o părăsise…Dintre toţi spectatorii mei, îl iubesc cel mai mult. M-a liniştit în privinţa utilităţii meseriei mele.”

Rodica Tapalagă s-a numărat printre actriţele – din ce în ce mai rare - înnăscute de teatru, ce aveau nevoie de foarte mult timp să elaboreze, să „dilate”, să scoată un personaj firesc. Firescul de pe stradă nu era al ei. Cu plecarea ei printre stele s-a mai săvârşit o artistă a cuvântului şi a gestului care, amplificate, ajungeau dincolo de rampă sau ecran, în sala de spectacol.

Raise him good

Aud – cam de-o viaţă – despre copii care povestesc cu respect şi preţuire de părinţii lor, de familie, de tihna casei părinteşti, de educaţia insuflată etc. Şi nu mă refer aici la căminele al căror principiu de căpătâi este keeping up the appearances. Totuşi, la un moment dat se înfundă ceva pe nobila încrengătură din acel neam. Genele obosesc ori pur şi simplu odraslele – dintr-un motiv sau altul - adoptă alte valori (se „emancipează”, devin rebele şi sunt infestate de morbul auto-distrugerii), astfel că moştenirea familială nu este dusă decât trunchiat şi păgubos mai departe…Această formulă este valabilă în cazul celor care au de transmis, ca pe o ştafetă, un crez, un fel de a fi, un tezaur (altul decât cel numaidecât material, „palpabil”) – ale părinţilor. Dar se întâmplă, şi nu de puţine ori, când copiii sunt nevoiţi să refacă din cioburi visele spulberate ale părinţilor (atunci când, fie şi pentru o clipă, va fi fost vis) şi – temerară năzuinţă - să-şi dorească să ofere, ei, din puţinul iubirii cu care au fost înconjuraţi. Riscantă aventură. Şi instinctivă. Căci doar instinctul este cel care ne călăuzeşte (precum i-a îndrumat pe mujicul Icar pravoslavnic, pe băietanul clopotar şi pe însuşi vestitul iconar din Andrei Rubliov) într-un asemenea „proiect”.

Într-un fel, este poate singura cale. Căci, oricum am întoarce-o, cu sau fără acele „rădăcini solide”, suntem nevoiţi să fim (să devenim, să ne descoperim) noi înşine. Suntem chemaţi să înţelegem (adesea ceea ce este mai presus de orice înţelegere, iar omul – asemenea divinităţii – este tot o formă de coincidenta oppositorum) şi să ne purtăm, în această viaţă, ca şi cum am avea o „moştenire”. Săraci sau bogaţi în iubirea primită din familie, suntem nevoiţi să ne purtăm cu iubire, cu răbdare, cu nădejde. Să ne „inventăm”, cum ar veni, „moştenirea” – dacă nu o avem. Restul („bagajul” nedorit de frustrări acumulate în timp din varii surse, inclusiv familia) ar cam trebui să rămână la uşă. Din păcate însă nu ne amintim întotdeauna la timp că nu are nici un rost să amestecăm „fantomele trecutului” nostru în relaţiile (de familie, de prietenie etc.) pe care le formăm. Şi atunci „încurcăm borcanele”, ne înfuriem în zadar şi ne ieşim din fire. Când noi de fapt ar trebui să ne „venim în fire”. Să ajungem necontenit de la moarte (o existenţă sub povara spleen-ului şi a plumbului bacovian) la viaţă („făptura cea nouă”), la înţelepciunea pruncilor. Fapt care este cumplit de anevoios de transpus în practică şi care sigur devine imposibil atunci când ne risipim în trivialităţi, în derizoriu. Atunci când ne îmbibăm de tot „duhul lumesc”.

Poate că, în această lume săracă în autentice călăuze (dar plină de viclenie şi de „profeţi mincinoşi”), adevăraţii profesori ne sunt copiii. Copiii pe care îi avem în bătătură înainte de vârsta emancipării lor, de momentul lor ireversibil de taking off. Poate că ei sunt cele mai bune călăuze ale noastre pentru că nu cunosc, încă, viclenia. Şi poate că vârsta lor ireversibilă este şansa noastră de a ne restaura şi de a-i deprinde cu purtările cuviincioase şi cuminţi. Iar dacă procedăm altcum, avem parte de „scrâşnitul dinţilor” şi ajungem la vorba lui Anthony Quinn (un cowboy-ului nelegiuit care şi-a răsfăţat odrasla şi datorită căruia va fi, în cele din urmă, împuşcat) din Last Train to Gun Hill. Acolo, cu ultima suflare şi cu limbă de moarte, îi va spune justiţiarului jucat de Kirk Douglas: „What was your boy’s name? … Raise him good, man!”

Bitter-sweet symphony

Oh, boy, what a day! Există - mult mai des decât suntem noi pregătiţi să observăm, să recunoaştem, să primim (ca pe un dar, iar dacă există un dar, atunci există şi un darnic) – clipe de viaţă în care „potriveala” îşi spune cuvântul. Şi despre care, la rându-ţi, ai putea spune: „Verweille doch! Du bist so schön!” Adică, pe româneşte: „Clipă, rămâi! Eşti atât de frumoasă!...”. Îmi vine să zâmbesc acum, când îmi amintesc unde şi când am întâlnit pentru prima oară această frază. Era în decembrie 1978 când am văzut un film românesc (câţi îşi mai aduc aminte de el?) pe care azi aş l-aş socoti genial de prost: Din nou împreună. Acolo, în secvenţa de final cu happy end, Ea (Micaela Caracaş, o învăţătoare la ţară, ce alege repartizarea într-un sat ca să-şi sfideze „babacii” putrezi de bogaţi) rămâne împreună cu El (Vladimir Găitan, un inginer agronom care – culmea coincidenţei - este repartizat exact în satul unde predă iubita lui tanti învăţătoarea de care, temporar, se despărţise). Şi, de fericire, scrie cu un fel de marker pe o suprafaţă netedă (care e posibil să fi fost geamul sau copertina unui IMS – pentru cei nefamiliarizaţi cu acest termen, un fel de bunic al jeep-ului, made in Romania) citatul din Goethe…

În a treia zi din Undrea am avut şi eu încă o zi ruptă, parcă, din rai. Zeci de oameni (pe lângă familie) - cunoştinţe dragi, buni amici ori prieteni (cu unii dintre ei nu m-am văzut niciodată „faţă către faţă”, ci - mulţumită mesagerului facebook bunăoară - am ajuns să legăm punţi exclusiv virtual) - mi-au urat mulţi ani pentru că a venit vremea să mai cotizez cu un an la Moş Timp, cel pentru care – vrem, nu vrem – plătim neîncetat hectare din vieţile noastre. Le mulţumesc şi pe această cale. Şi tot azi s-a potrivit să primesc, prin curier poştal, câteva exemplare din volumul pe care mi l-a editat (şi sugerat) Virgil Baidac, la Editura Theosis din Oradea: Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc. Cartea, prefaţată de Lucian Mircu şi cu o copertă de Dan Voinea (care prelucrează o imagine din filmul Nunta de piatră, segmentul Fefeleaga – regia: Mircea Veroiu, director de imagine: Iosif Demian), este un fel de medley de comentarii pe marginea unor filme (noi şi vechi), a personalităţii unor cineaşti români de care mă simt apropiat, precum şi a unor cărţi de film din România. O parte din articole au apărut, într-o primă variantă, pe portalul Liternet şi pe site-ul CineTipar. Pentru asta trebuie să le mulţumesc lui Răzvan Penescu (de la Liternet), lui Mihai Fulger şi Paul Odhan (de la CineTipar). Şi, above all, Marelui Darnic, pentru că tot de la El am primit firul acela care se numeşte căutare, viaţă şi iluminare prin home, sweet home.

Mă gândesc acum cu deosebire la un film polonez: Iluminare (1972). Şi acolo toate drumurile duc…acasă. Fizicianul din uluitorul film al lui Kristof Zanussi îşi abandonează studiile, familia şi – între două temerare escaladări de munte – stă de vorbă cu alţi tineri oameni de ştiinţă (cu unii dintre ei, medici, este chiar coleg, la o secţie de neurochirurgie), vizitează un schit de pustnici (unde este vădit impresionat de puterea de jertfă a acelor asceţi) şi se întreabă necontenit unde este adevărul şi care este sensul vieţii (şi al morţii) în – vorba dramaturgului Horia Lovinescu – „deşertul de cenuşă”. La fel ca regele pescar din fabula medievală, pierde din vedere că răspunsul pe care-l căuta cu ardoare se afla în chiar imediata lui apropiere: mai exact, în camera de acasă, alături de femeia lui şi de copilul lor. Mai poţi oare să rosteşti ceva după ce ai fost, astfel, „iluminat” şi „îndreptat”? Poate doar să murmuri, în rând cu psalmistul: „La tot lucrul desăvârşit am văzut sfârşit, dar porunca Ta este fără de sfârşit” (Ps. 118.96).

M-am despărţit de acest 3 decembrie cu gândul la familia regăsită din Iluminare şi, cum altfel, la cea din Călăuza. Poate că adevărul este rostit chiar de nevasta Stalker-ului, în monologul dinspre final: „Ştiam că mă voi simţi bine alături de el... Ştiam că va fi multă suferinţă. Dar mai bine să ai parte de o fericire amară decât de o viaţă cenuşie şi tristă... Atunci el doar mi-a spus: Vino cu mine! Şi l-am urmat. Niciodată după aceea n-am regretat. Niciodată. A fost multă suferinţă, şi teamă, şi ruşine... Dar n-am regretat niciodată şi n-am invidiat pe nimeni. Aşa mi-a fost soarta. Aşa e viaţa noastră. Aşa suntem noi. Dar, dacă în viaţă n-ar fi fost suferinţă, n-ar fi fost mai bine, pentru că atunci nu era nici fericire, nici speranţă. Aşa cred...”