Moartea dlui Fiscuteanu

A mai trecut la cele veşnice (după o suferinţă de şapte ani) încă un artist: actorul de teatru şi film Ion Fiscuteanu. Prima amintire cu el o am e prin 1984, când avea să ajungă pe ecrane, după vreo doi ani de restricţii, controversata parabolă a lui Mircea Daneliuc (inspirată din nuvela Omul din vis al lui Cezar Petrescu), Glissando. Fiscuteanu apărea acolo (alături de Ştefan Iordache, Tora Vasilescu, Rada Istrate) în rolul unui boier cu casă la ţară, un parvenit, un fel de Gigi avant la lettre. L-am revăzut în 1986 în Iacob (regizat tot de Daneliuc, după scrieri de Geo Bogza), în rol de miner, alături de Dorel Vişan. În 1991 a urmat o apariţie scurtă în Balanţa lui Pintilie (un colonel aflat în misiune la nişte manevre), apoi în ecranizarea (controversată) după Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (1992): un muncitor plin de omenie de la deratizare. În 1996: Asphalt Tango (de Nae Caranfil) - un taxi driver, iar în Prea târziu (din nou Pintilie) - un plutonier în subordinea procurorului nonconformist jucat de Răzvan Vasilescu. Rolul vieţii sale (care i-a adus şi faima internaţională) avea să fie muribundul din Moartea dlui Lăzărescu (2005). Anul trecut aveam să-l revăd în Zapping, scurt-metrajul de excepţie al lui Cristian Mungiu din 2000 – Omul-Telecomandă - şi în scurt-metrajul lui Hanno Höfer, Ajutoare umanitare - primarul unui sat ce întâmpină cu fast nişte occidentali ce vin cu ajutoare, le burduşeşte la plecare van-ul cu de toate, în stil românesc, pentru ca la vamă să li se confişte totul de către nişte vameşi care fac legea. În primăvara lui 1990 l-am văzut pe scena TNT în spectacolul Smerita (regia: Dan Alecsandrescu), după Dostoievski. Şi încă ceva: după 1990 i-am văzut filmul care (în România!) l-a consacrat oarecum, la începutul anilor 80: Fructe de pădure, de Alexandru Tatos.

Coincidenţă stranie: la nicio zi după moartea lui Ion Fiscuteanu, TVR difuzează (cu programare prealabilă de două săptămâni) Moartea dlui Lăzărescu – film românesc din categoria celor multipremiate şi mult prea răsfăţate de critica de azi, care preferă curentul „minimalist” pentru că e cool. Am urmărit şi eu (în săli pline, la premiera din Timişoara) atât filmul lui Cristi Puiu, cât şi 432 al lui Mungiu şi recunosc: mi-au menţinut atenţia pe parcursul vizionării. Sunt – fără îndoială - un pariu câştigat cu acel tip de cinema obosit, prăfuit, vlăguit şi snob practicat împleticit (după 1990) de regizori români din „generaţia expirată”, dar şi cu maculatura cinematografică de dinainte de 1990. Nu doresc însă defel să revăd aceste filme aflate, acum „pe val” – pentru mine n-au nici un farmec, pur şi simplu nu am afinităţi cu acest gen de cinema, nu îi gust poetica. Aştept cu răbdare să treacă „momentul Puiu” şi „momentul Mungiu”, să văd cum le vor judeca filmele şi „cei de mâine”.

Am văzut, iată, ce-nseamnă curent minimalist. Rămâne de văzut ce generează el şi cum va arăta viitorul val, care va fi negreşit (dacă se continuă astfel): polemic, hiper-avangardist, ultraminimalist. Chiar aşa: până unde se poate merge cu...minimalismul, cu simplificarea? Only time will tell...