Seeing words

Astă-noapte l-am visat pe Monah. Ne-am despărţit, el urcă pe o bicicletă şi – drumeţ în calea lupilor - dispare într-o pădurea deasă şi tot mai întunecată (soră bună cu codrul din Ochi de urs?). Pentru o clipă mă cutremur la gândul că are de străbătut zilnic acest drum să ajungă la el la chilie. Deodată însă mă văd eu însumi pe-o bicicletă şi mă apucă spaima. Sunt singur în miez de noapte, în mijlocul pădurii. Mă gândesc la fiarele care mă pot ataca în orice moment. Şi – surpriză! – ajung la chilia unde Părintele a ales să „exorcizeze” răul pricinuit de „ochiul de urs” prin Post şi Rugăciune. E un fel de grotă (cât o chilie) despărţită de lumea exterioară printr-un uriaş geam double glazier. Văd înăuntru câteva rafturi cu cărţi şi două paturi. Părintele îmi explică: Al doilea e pentru vreun drumeţ rătăcit în pădure. Simplitatea încăperii mă duce cu gândul la un interior japonez. În faţa „grotei” sale însă altă surpriză: jos, într-o vale, se zăresc acoperişuri de case – bizară prezenţă în plină pustie. În dreapta, nişte jivine. Între care una e chiar ciudată, un fel de hienă. Părintele îmi spune că e un dragon (?!)...Nici n-apuc - seara când ne-am adunat acasă – să-i povestesc visul Ralucăi, că sună telefonul şi, much to my surprise, pe ecranul mobilului îi văd scris numele. A ţinut să-mi spună că s-a gândit mult la cuvintele pe care Theodor i le-a adresat la despărţire, atunci când l-am vizitat la schit (acum trei săptămâni): „Părinte, când ne mai vedem?” şi a zis că Theodor (spre deosebire de noi, care vedem imagini) vede cuvinte. Că e infinit mai greu să vezi cuvinte. Că data viitoare („când va vrea Dumnezeu”) ar dori să vorbească mai mult cu Theodor despre asta şi că de fapt Theodor are multe să-i spună şi să-l înveţe (să ne spună şi să ne-nveţe) despre vederea „în cuvinte”.