An acquired taste

În ultimul moment am hotărât schimbarea filmului din – aflu de la Radu – ultima seară de cinematecă sub umbrela ASCOR, pe 2008 cel puţin. Am ales Umbrele strămoşilor uitaţi – cu adevărat un evergreen. Am fost destul de puţini. Denis a venit cu boxele şi un laptop, apoi au apărut Alin, Cornel cu Graţiela, Marius Mircia, Oana Bica, Tatiana, o studentă, femeia sâcâitoare de săptămâna trecută şi un domn de vreo 50 de ani, ce avea aerul unui profesor universitar. La sfârşit, primul feed-back a venit de la misteriosul domn: „Impresionant!” Apoi a vrut să ştie cu ce frecvenţă organizăm aceste seri de film. Femeia nu s-a lăsat şi a ţinut să spună că filmul a fost prea dur, că ar trebui să invităm un duhovnic sau un preot la proiecţii ca să ne desluşească, el, tainele filmului, să ne spună ce e bine şi ce e rău. Necunoscutul spectator îi răspunde: „Ce să caute aici un preot? Aici e nevoie de un critic de film, nu de un preot.” Muierea sare ca friptă: „Dar dvs. ce meserie aveţi?” Tipul – surpriza serii, a lunii, a anului! - îi răspunde prompt, cool: „Preot!” „Da? Unde vă e reverenda? Eu ştiu că preoţii ar trebui să o poarte mereu.” - mai spune cârcotaşa. „O am aici în geantă.” En fin, m-am aprins un pic şi i-am amintit că a greşit – iar! – uşa, confundând filmul cu o conferinţă sau cu o predică. Ne-am despărţit cordial de acest preot despre care n-am aflat unde slujeşte. A fost o apariţie meteorică. Reţin doar că a contrazis-o pe femeie, spunându-i că noi singuri trebuie să ne păzim, că nu e nevoie de nici un preot, că Dumnezeu ne lasă liberi să ne purtăm de grijă, că dacă noi înşine n-o facem, în zadar aşteptăm ca alţii să lucreze pentru noi. Brilliant! – am gândit eu. E cea mai frumoasă predică in years.
La final i-am condus pe Cornel & Graţiela. Mai întâi până în staţia de autobuz, unde am mai zăbovit în frig vreo jumătate de oră, apoi m-am oferit să-i conduc pe jos până acasă la ei şi uite-aşa am ajuns să petrecem împreună încă vreo două ceasuri la o ceaşcă de ceai + snacks. Despre ce-am vorbit cu Cornel & Graţiela? Despre filmul din seara asta versus cel pe care-l pregătisem iniţial (Copacul dorinţei), despre Solyaris – filmul versus Solaris – cartea. Despre folosul (ce urât sună!) cunoaşterea şi respectării Tradiţiei Bisericii, despre încercarea de a o căuta versus „emanciparea gândirii libere”. De fapt, dialogul cu cei care practică „libera cugetare” nu este decât o necesară (şi dramatică) provocare prin care îţi este verificată propria-ţi credinţă. La urma urmei, credinţa nu poate fi decât paradoxală: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.” Scepticii de serviciu vor spune: Why? Răspunsul cel bun şi drept îl au, înclin să cred, cei care-au trecut – cu demnitate - prin suferinţă şi nu s-au acrit. Practic, cei care rezistă (multitudinii de ispite) până la capăt. Once again: drumul spre dreapta socotinţă – cel mai fascinant, cel mai profitabil – e lung şi întortocheat. Extremele (mântuirea fără aportul artei, frumosului, ştiinţei şi mântuirea exclusiv prin artă, frumos, ştiinţă etc.) te împresoară la tot pasul.
La despărţirea de Cornel & Graţiela am recunoscut: deşi am savurat gustarea pregătită de Graţiela, ceaiul negru preparat de Cornel, discuţiile noastre dinspre Nietzsche, Kazantakis, Tarkovski, Lem, Parajanov, Abuladze etc. înspre lucruri fundamentale (care sunt acelea? la ce ajută?), umorul parodic din Monty Python – unul din filmele lor preferate, din care mi-au arătat şi în seara asta câteva secvenţe – rămâne, în ceea ce mă priveşte, un (at best!) acquired taste. Mi-am amintit, în fine, de Cervantes, de trezirea la realitate a lui Don Quijote, însoţită (cine putea bănui?) de contaminarea lui Sancho. Ce aproape a fost Cervantes – avea dreptate Dostoievski - de miracolul credinţei...

După două zile pentrecute în Stuttgart, Raluca urmează să se repatrieze. Abia o aşteptăm. Theoor a recunoscut azi că i-e dor de mama. A început, ieri, cantonamentul pentru un posibil micro-recital (Christmas carols) pe care-l va susţine la TNT peste vreo zece zile.