Chemare

Nu încetez a mă mira, chiar şi acum la săvârşirea încă unui an, de uşurinţa cu care oamenii, după ce au „deviat” într-un fel sau altul, devin moralişti, dogmatici, exclusivişti. Am reîntâlnit, după mai multă vreme, un fost profesor de liceu. Acum, împreună cu soţia sa, e extrem de bisericos, de evlavios şi de obedient faţă de preoţi. Ca să aflu că, prin atitudinea lui de acum, omul încearcă să-şi răscumpere vina de a fi trăit în familie o viaţă dublă, minţindu-şi consoarta ani de zile. Până când minciuna (mereu cu picioare scurte) a ieşit la iveală, cu toată sluţenia ei.
Sigur, dilema (eliberarea din chingile minciunii ademenitoare) poate fi tranşată atunci când te angajezi metanoic întru aflarea „făpturii celei noi”, prin ascultarea Celui Care a spus că e „Calea, Adevărul şi Viaţa” – probabil cel mai profitabil (şi mai de taină) business pentru un om, fiindcă este chiar umanizarea omului („înduhovnicirea”, „îndumnezeirea” sa). Până aici toate bune şi frumoase. De aici abia începe diversitatea (e normal să fie aşa), polivalenţa, polifonia trăirii.
Cu aceste gânduri şi cu privirea spre ochii lui Theotokos din icoana Maicii cu Pruncul din Vladimir mă pregătesc să mai sar tranşeea încă unui an. La urma urmei, după sporovăiala generală din jur, după pluralismul vocilor şi ideilor, privirea chemătoare a sfinţilor din icoane este o adevărată binecuvântare. Pentru mine, chipurile şi feţele lor sunt magnetul care – în ciuda opoziţiei aduse de mintea-mi ştampilată de poncifele modernităţii - mă atrage neobosit spre taina rugăciunii.