Sunday, 7 December 2008

December dream

Last night I had a dream: Theodor could see. He was able to read like everybody does. For a few seconds (I guess dreams last this long only) everything was possible. As if heavens had descended on earth and I had become a child again.
De dimineaţă ne-am întâlnit – la capelă – cu Denis, student la arte plastice şi membru ASCOR, nelipsit (până acum) la serile de cinema organizate la UVT. E un tip deştept şi a priceput repede mesajul din Meandre, Pas în doi şi Concurspreferatele lui de până acum. Ca el – mă asigură Radu (şeful de la ASCOR) – sunt mulţi studenţi pe care i-a invitat la cinematecă şi care au venit, iar apoi au plecat încăntaţi de film.
În predică Pr. Robert a pomenit ceva despre importanţa canonului (îndreptarului) în viaţa duhovnicească, în contextul în care – foarte adevărat! – Biserica Dreptmăritoare adună, sub umbrela ei, o diversitate de canoane pentru acelaşi păcat. Altfel spus, câte bordeie, atâtea obiceie. Dar – avertizează Pr. Robert – canonul rămâne, oricât de mult am încerca noi să ne fofilăm şi să ne eschivăm. We simply cannot get away with our transgressions. Degeaba, vasăzică, ne prefacem că – vorba lui Steinhardt - ne jucăm cu Hristos de-a uite popa, nu e popa. Există – e o chestiune de common sense - ceva sacrosanct în om ce nu trebuie profanat. E poate partea noastră, a oamenilor de dumnezeire. Până aici toate frumoase. Lucrurile încep să devină aride, plictisitoare şi enervante atunci când omul (oricare ar fi el) se erijează în clarvăzător şi pretinde c-a măsurat el pogoanele de sfinţenie din suflet, că ştie el – cu exactitate de geometru - de unde până unde întind ele etc.
Seara am fost la concert: Triplul concert pentru pian (Tamas Vesmas), vioară (Gabriel Popa), violoncel (Alexandra Guţu) şi orchestră, op. 56 şi Concertul nr. 5 pentru pian (Tamas Vesmas) şi orchestră, op. 73 „Imperialul” by Beethoven. În prima parte, pianul abia se auzea, era mai mult o pată de culoare în concert. Vioara şi violoncelul însă au dialogat armonios cu orchestra. În a doua, datorită poate şi atenţiei sporite cu care ascult întotdeauna „Imperialul”, pianul se auzea tot subliminar, obosit, prolix şi neconvingător. I guess (I hope so anyway!) the piano player has seen better days. La sfârţit am încercat să aplic ceea ce jurnalistul Răzvan Penescu (gazda de pe Liternet) invita pe spectatori să facă (următor scandalului pricinuit de el după ce a huiduit o piesă de teatru, prezentată de TNB, care i s-a părut jalnică): să nu aplaude decât dacă le-a plăcut. Publicul însă a aplaudat, chiar dacă (mi s-a părut) fără prea mare tragere de inimă.

2 comments:

Vicentiu said...

Păcat că adeseori oamenii nu au curajul să sancţioneze artiştii aşa cum ai făcut-o tu acum. Cred că o singură dată am văzut spectatori nemulţumiţi care să îşi manifeste dezamăgirea faţă de maniera în care cei de pe scenă au înţeles să împlinească actul artistic. Acel public sincer şi exigent era format în mare parte din copii.

saskiul said...

Pai da, tot la imacularea copiilor ajungem. Tarkovski marturisea si el ca ei, copiii, i-au inteles filmele cel mai bine, nu "oamenii mari" chitibusari si carcotasi, sceptici si blazati. De fapt, ARTA si FRUMOSUL se adreseaza oamenilor vii, iar cei care nu mai sunt copii (la suflet) si - vorba lui Brancusi - au murit de mult, ofera invariabil un feed-back mecanic si fals totodata: aplauze mai mult sau mai putin meritate, din complezenta. Copiii nu stiu (inca) de complezenta. Si bine fac.