The Snowman

După multă vreme, am văzut azi în grădiniţa din faţa unui bloc din cartierul nostru doi oameni de zăpadă, unul mare şi-unul mic. Cel mare avea pe cap, drept chipiu, un făraş roşu, din plastic. Mă privea cu ochii de cărbune şi avea nasul de morcov ţuguiat în vânt. Theodor se fereşte să pună mâna pe zăpadă fiindcă, zice el, e rece. Azi ne-am plimbat prin zăpadă, iar bunicul lui l-a cărat cu sania.

Seara ne-am îmbrăcat amândoi (pantaloni de schi, bluze şi pufoaice groase) şi am mers la concert. Cu măsurile de precauţie luate, parcă nici n-am simţit frigul din sală – afară erau doar puţin peste zero grade. Am audiat un Mozart (Concertul pt. pian şi orchestră nr. 12, solist: Dinu Mihăilescu), un Saint-Saëns (Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră, solistă: Cristina Săvescu) şi, în primă audiţie, un Ernst (Concertul pentru vioară şi orchestră op.23, solist: Cristian Duţă) orchestrat de Sorin Petrescu.

Deunăzi un amic îmi spunea că i se pare o extravaganţă să fii muzician (instrumentist) perfecţionist, că muzica spontană este infinit mai firească decât execuţiile academice, elitiste. Şi totuşi, fără „academismul” marilor clasici n-ar exista azi muzica simfonică. Apoi, dacă nu s-ar folosi de talentul lor în stil einsteinian („1% inspiraţie şi 99% transpiraţie”), aceşti artişti ai scenelor de concert nu i-ar putea reda, fiecărei noi generaţii de spectatori, pe cei care aveau să fie repere esenţiale în istoria muzicii culte.