Un dar de la zeii Olimpului

Rândurile de mai jos reprezintă varianta în limba română a articolului „Un dar de la zeii Olimpului”, scris de ziaristul Oliver Zsilko pentru Banater Zeitung din 18.03.2009:

Înainte ca tatăl său sa-i întinda prima linguriţă, Theodor rosteşte o rugăciune pentru masa de prânz. Îşi face cruce şi deschide gura. Nerăbdător, începe să mestece tocăniţa de legume. Prinvind în întuneric, mestecă alimentele şi, din când în când, cere nişte pâine. După două-trei linguri, ia cate o înghiţitură din paharul de apă pe care tatăl său i-l întinde. Pentru fiecare bucată mulţumeşte şi cere o altă linguriţă. Când se simte neglijat de tatăl său, Theodor devine agitat şi îl cheamă: „Tata, vreau să mănânc!” Dorind să calmeze situaţia, tatăl îşi întreabă fiul: „Theodor, ce-ai vrea să facem vineri?”

Theodor Alexandru Rădulescu este orb şi de curând a împlinit şapte ani. Este în clasa I la Liceul „Iris” din Timişoara, o şcoală pentru copii cu deficienţe de vedere, şi îşi însoţeste părinţii la concertele organizate de Filarmonica „Banatul”. Theodor ştie deja să scrie şi să citească în Braille şi merge de două ori pe săptămână la un curs de înot. Pasiunea lui rămâne totuşi pianul.

„Pentru că Theodor s-a născut prematur la numai şase luni şi cântărea doar 960 de grame, a trebuit sa stea două luni sub supraveghere în incubator. Mai târziu, aducandu-l acasă, i-am făcut cunoştiinţă cu sunete şi ritmuri încă din prima zi”, spune Marian Rădulescu, tatăl lui Theodor. La vârsta de 4 ani, Theodor - însoţit de părinţii lui – a mers pentru întâia oară la Filarmonică. Apoi, la sugestia cunoscutului compozitor român, Adrian Enescu, prieten apropiat familiei, Theodor a început să ia ore de pian. La început, muzica a fost gândită doar ca terapie, iar profesorul său de pian (Mihai Jereb, trompetist în orchestra Operei din Timişoara) îl delecta cu sunete produse la diferite instrumente (cu corzi, de pecuţie şi suflat).

În vacanţa de vară a anului 2006, părinţii au descoperit talentul pentru pian al fiului lor când, într-una din seri, Theodor a cântat la un pian de jucărie „Odă bucuriei”, după ce un prieten de familie i-o fredonase cu o zi în urmă. Dupa vacanţă, părinţii lui Theodor i-au relatat cele întâmplate la Moneasa profesorului de pian. „Am avut, de-a lungul anilor, foarte mulţi copii, dar nici unul nu a avut aşa o ureche muzicală“, spune profesorul Jereb. Theodor recunoaste acum nu numai note individuale, ci chiar trei-patru sunete produse prin apăsarea simultană a clapelor de pian. Acum, repertoriul lui Theodor – alcătuit de profesorul său de pian – cuprinde peste 30 de melodii: colinde de Crăciun, muzică clasică, populară, uşoară, polci, cântece de copii.

În decembrie 2007 Theodor a urcat pentru întâia oară pe o scenă profesionistă, interpretând câteva melodii (între care şi propriul său studiu, Tramvaiul) într-un spectacol organizat de Mitropolia Banatului, în care a cântat şi Grigore Leşe. Un an mai târziu, Theodor a urcat din nou pe scena Operei din Timişoara ca special guest în Concertul de Crăciun (spectacol organizat în parteneriat de Opera şi Teatrul Naţional din Timişoara), unde a concertat alături de soprana Daniela Vladescu. Theodor a participat cu cu două colinde: Dom’-Dom’ să-nălţăm şi Florile dalbe. Şi încă ceva: în toamna anului 2008 părinţii lui Theodor au observat că fiul lor poate să spună cu exactitate în ce zi a săptămânii cade orice dată din an.

Monsters inc.

Copii fiind, cutreierăm prin – credem noi – nesfârşite păduri de gând imaculat, avem o anume „nebunie” inconştientă ce nu ştie şi nu vrea să ştie de moarte, de duhurile aducătoare de moarte, de violenţă şi crimă ... Înaintarea în timp (aka ageing) aduce cu sine circumspecţia şi sporeşte luciditatea. Oamenii devin mai ursuzi, mai crispaţi, mai puţin luminoşi. De la – convenţional vorbind – crima lui Cain (descrisă în Scripturi), istoria omenirii este un şir nesfârşit de fărădelegi. O mare parte din Vechiul Testament este consacrat violenţelor fără număr săvârşite de om asupra omului, animalelor, naturii. Noul Testament la rându-i, s-a născut dintr-o crimă.

Piartă de hotar în istoria cinematografului contemporan (mă rog, al ultimului deceniu din secolul XX) este, cred, filmul lui Oliver Stone, Natural Born Killers. Într-un anumit sens, acel film iconoclast, extremely disturbing şi – ca multe altele, desigur - cu un uriaş potenţial vătămător n-a făcut decât să consfinţească omuciderea: criminalul în serie (jucat de Woody Harrelson) declară în exclusivitate, într-un interviu amplu mediatizat de canalele TV (ce doboară orice rating), că este „născut asasin”. Altfel spus, responsabilitatea sa e minimă, căci ucide oarecum „din reflex”, aşa cum unii moştenesc reflexul unei neputinţe pe cale genetică. Mai mult: devine idol pentru o omenire manipulată şi tembelizată. Stone ridiculizează acolo – cu un profund cinism – mass media actuală din USA care face negoţ (căutând, în disperare, un rating cât mai profitabil) cu ştiri despre criminali. Dar nu orice tip de criminali, ci mass murders. Şi filmul (inspirat din viaţă), viaţă se făcu. Zilnic agenţiile de ştiri anunţă fapte oribile săvârşite de inşi care n-au ajuns la nicio înţelegere cu frustrările lor. Există – şi în România - buletine de ştiri TV la ore fixe, specizlizate pe acest tip de news. Mame care-şi ucid pruncii în leagăn, violatori, criminali de toate speţele, monştri care-şi siluiesc fiicele de mici şi trăiesc în incest etc. sunt personaje nelipsite din telejurnalele autohtone cu acest profil. Cu o înfiorătoare periodicitate aflăm că un psihopat a mai făcut curăţenie pe străzi, prin amfiteatre sau şcoli. Cei care se nimeresc să fie în acel loc şi la acea oră cad - precum muştele - seceraţi de gloanţe. Elephant de Gus van Sant este cronica unei astfel de situaţii macabre.

De curând, un tânăr de 23 de ani din Boston, USA, a fost împuşcat mortal de către un poliţist în timp ce îşi decapita sora, asta după ce şi-a vătămat grav încă o soră. Cea de-a treia a apucat să cheme poliţia. Locuiau toţi patru împreună cu părinţii şi o bunică. Ucigaşul, ni se spune, avea probleme cu autorităţile pentru port ilegal de armă şi era arţăgos ... În aceste împrejurări, dilemele lui Jonas (jucat de Max von Sidow) din filmul lui Bergman Nattvardsgästerna sunt mai actuale, mai pertinente ca oricând. Şi, nu mai puţin, ale pastorului Tomas, care nu pare să înţeleagă mare lucru din suferinţa omului şi nici din existenţa răului în lume. Dar, ca să nu degenereze în nebunie incontrolabilă (ducând la sinucidere şi chiar omucidere), este nevoie de restauratoarea nebunie în Hristos. Este nevoie de împăcarea cu sine, de ieşirea dintr-un sistem infernal instaurat de neguţătorii de imagini - televiziune, cinematograf, internet etc. Avea dreptate cinicul Oliver Stone, atunci când - printr-un fel de fantă de lumină verde - a fluturat pe piepturile personajelor sale demente din NBK cuvintele TOO MUCH TV. Dar în lumea de azi e cool să fii dement, monstru, infractor. Nici măcar copiii nu mai sunt ce erau, ne naştem acum cu părul gata căzut, cu junghiuri în entuziasm şi în fluierul claviculei. Nimic nu mai sperie pe nimeni. Macabrul a devenit loc comun, a căzut în derizoriu. În goana nebună după senzaţional şi după senzaţii extreme se caută – ca-n Monsters inc. – noi actori care să sperie o omenire blazată, indiferentă şi îmbătrânită înainte de vreme.

Daddy cool

De dimineaţă, Theodor - înainte de liturghia duminicală - voia să ştie dacă azi va asculta „doar Tatăl nostru simplu sau împreună cu Cred într-Unul Dumnezeu ....”. Asta pentru că vineri am fost amândoi (şi cu mama, care a stat peste noapte la noi) a.m. la „Liturghia darurilor înainte sfinţite” (a lui Grigore Teologul), în care – Theodor a fost pe fază – nu s-a rostit simbolul credinţei. Mesajul pericopei evanghelice de azi (vindecarea tânărului demonizat) e fresher than ever. Antidotul la asaltul demonilor: fast & prayer. Vorba unui personaj din Offret (ce dă glas uneia din convingerile regizorului): „Orice s-ar spune, adevărul e în metodă, e chiar metoda”. După sermon ne-a aşteptat o mică agapă. Raluca şi Oana şi-au lăsat icoanele acolo unde le este, de fapt, locul: la capelă. Vreme de o săptămână – cât va dura înduhovnicirea noilor „ferestre spre absolut” - capela noastră s-a îmbogăţit cu doi Hrişti.

Am început să citesc cartea lui George Ardeleanu despre Steinhardt. Copleşitoare referinţele la Oscar Steinhardt – tatăl celui care avea să se călească în infernul temniţelor comuniste. Câtă dârzenie, cât umor, cât relativism faţă de naţionalismul celor de un neam cu ei... A avut zile şi – aşa cum promisese – şi-a aşteptat fiul să iasă din puşcărie. Împreună aveau să mai petreacă trei ani când – în 1967 – bătrânul industriaş avea să se mute la cele veşnice. Nu înainte de a se fi realizat semnificativul transfer de personalitate de la tată la fiu. Când, la ieşirea din închisoare, Nicolae Steinhardt îi spune tatălui său că s-a convertit la creştinism în celulă, acesta îi spune doar atât: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Daddy cool, indeed.

A man for all seasons

Vineri seara am fost cu Theodor la un concert vocal-simfonic (în două părţi) de excepţie: Alexander’s Feast de Haendel. La pauză Theodor a vrut iniţial să mergem acasă de foame, însă când am ieşit de la filarmonică s-a răzgândit şi mi-a cerut să ne întoarcem. Aşa că am rămas până la sfârşit.

Zilele acestea se împlinesc 20 de ani de la trecerea lui Nicolae Steinhardt la cele veşnice. Cu acest prilej, Editura Humanitas a pregătit o apariţie editorială de excepţie: cartea lui George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică. De la acest om dârz şi dintr-o bucată am învăţat despre importanţa dreptei socotinţe via Hristos: „creştinismul îndeamnă pe oameni să fie treji în toate, să nu fie copii la minte, ci la răutate să fie copii, iar la minte să fie oameni mari. Altfel se cuibăreşte prostia, care e un păcat (de slăbiciune, de lene, de nefolosire a talentului)”. Tot prostie şi păcat este – ne atrage el atenţia – şi plictiseala: „Plictiseală? Nepăsare? Înseamnă să te opreşti din drum. Creştinul nu se opreşte.” El mi-a amintit că oamenii civilizaţi, nu masele acceptă libertatea, că „numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea”. Şi tot el mi-a desluşit taina din Stalker: „Fiecare tot ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşt cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor”, adică importanţa luptei: „Împrejurările nu sunt o scuză decât pentru rataţi ... Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt ...Pe capra dlui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori”, căci „este mult mai interesant faptul că omul e imperfect decât acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu.”

Icoana ca Scriptură

O carte desepre icoane - oricând binevenită - ne aminteşte că locul icoanei este, înainte de toate, în biserică - icoana fiind, ca şi Biblia, opera Bisericii. La informaţiile deja „clasicizate” despre icoană furnizate de cărţile unor vrednici teologi ca: Paul Evdokimov, Leonid Uspenski, Michel Quenot, Pavel Florenski, Gabriel Bunge etc. - teofanie (sălaş al transcendentului), pictură transfigurativă (venind dinspre şi ţintind înspre absolut), semn văzut al prezenţei strălucitoare nevăzute - se audaugă acum comentariile din studiul Arhiepiscopului Lazar Puhalo, Icoana ca Scriptură - to be published soon by Editura Theosis, Oradea. Cunoscut cititorilor de limbă română prin cărţile: Căile ortodoxiei contemporane, Sufletul, trupul şi moartea şi Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia şi fizica modernă, autorul ne propune să descoperim sau să redescoperim icoana ortodoxă în contextul în care a apărut şi s-a dezvoltat: Tradiţia vie a Bisericii.
Culorile, formele şi mozaicurile iconografiei bizantine par - pentru ochiul superficial - desuete, abstracte, impersonale, statice, greoaie şi mute. Şi aceasta pentru că artistul bizantin dispare înapoia Tradiţiei care vorbeşte. Înaintea icoanei nu putem fi simpli spectatori (ci trebuie să ne închinăm, printr-un act de adorare şi rugăciune) tot aşa cum înaintea Bibliei nu putem fi doar simpli cititori. Icoanele nu sunt, aşadar, o nouă fază în istoria picturii, ci o altă modalitate de a de a interpreta corect şi de a comunica mesajul Sfintei Scripturi. Dar ce înseamnă „interpretare corectă”? De bună seamă că, de-a lungul vremii, arta iconografică a fost deliberat controlată şi articulată pentru a reprezenta – cu un limbaj plastic ale cărui norme (canoane) se cer încă desluşite – Sfânta Scriptură. Dar, atenţie, este vorba de reprezentare (cinstită, nepărtinitoare), nu ilustrare (orice înfloritură sufletească, gest dramatic, poză, agitaţie este suprimat cu desăvârşire). Cartea Icoana ca Scriptură (a cărei coda este studiul „Râul de foc” de Dr. Alexandre Kalomiros) devine astfel un prilej de călătorie întru descoperirea sau redescoperirea frumuseţii restauratoare spre care ne îndreaptă privirea aceste „ferestre spre absolut”.
În lucrarea sa, Iconostasul (Editura Anastasia, Bucureşti, 1994), Pavel Florenski avertiza atenţia că tendinţa modernă potrivit căreia, în iconografie, trebuie să vedem „o artă veche, o pictură veche” este profund falsă. Abandonarea icoanei în muzee şi spaţii artizanale (sau înlocuirea ei – chiar în bisericile ortodoxe, unde te-ai aştepta mai puţin – de către diverse reprezentări religioase romantic-naturaliste) echivalează cu tăgăduirea forţei sale specifice: mărturisirea de credinţă. Cartea Arhiepiscopului Lazar Puhalo îşi propune să recupereze tocmai forţa mărturiei de credinţă din icoană. Sunt abordate aspecte legate de geneza şi simbolistica ei (semnificaţia absenţei umbrelor, profilelor, nimburilor din icoane), de dreapta ei cinstire (ca imagine nu a naturii divine, ci a unei Persoane divine întrupate), dar mai ales de unitatea dintre imaginea liturgică şi cuvântul liturgic; cele două moduri de expresie - cuvântul şi imaginea – se controlează reciproc, trăiesc aceeaşi existenţă şi au, în cult, o acţiune ziditoare comună. A venera o icoană înseamnă deci a înţelege corect Sfânta Scriptură şi viceversa. Şi aceasta fiindcă iconografia este liturgică prin chiar natura ei: nu slujind drept cadru Liturghiei sau completând-o, ci pentru că îi corespunde întru totul.
Iconografia – ne atrage atenţia cartea lui Lazar Puhalo – s-a dezvoltat pe baza principiilor semitice, ceea ce presupune „reprezentarea lucrurilor într-o perspectivă care-L plasează în mod evident pe Dumnezeu deasupra tuturor, care pune totul în legătură cu Dumnezeu, înălţând pe toate la Dumnezeu şi folosind un simbolism convingător”. Ritmicitatea formelor (supuse canoanelor) este menită să facă legătura dintre icoană şi Sfânta Scriptură, icoanele devenind astfel echivalentul vizual al Scripturii. În Bizanţ, aceste principii iconografice de bază nu au fost compromise de dezvoltarea formelor printr-o anumită graţie şi frumuseţe, prin aderenţa la diferitele stiluri şi curente artistice. Diversele şcoli de iconografie canonică nu diferă în această privinţă. Pictorul ortodox renunţă la reprezentarea naturalistă a spaţiului – atât de marcantă în arta romană – pentru că ceea ce contează nu este atât acţiunea reprezentată, cât mai ales comuniunea cu privitorul. În ochii Bisericii, icoana nu este o artă care ilustrează Scriptura, ci un limbaj care este echivalent nu literei biblice şi nici cărţii ca obiect, ci propovăduirii evanghelice. Astfel, icoana are aceeaşi semnificaţie, acelaşi sens liturgic, dogmatic şi educativ ca şi Scriptura. Prin comparaţie, arta religioasă din Occident - următor vremurilor ortodoxe de acolo - a început să împrumute din principiile Greciei păgâne, unde înţelegerea omului trupesc şi a celor nevăzute era condiţionată de nivelul naturii umane, de epocile istorice, de circumstanţele politice etc. Se cuvine, aşadar, sînţelegem că perspectiva răsturnată din iconografie (tehnică aleasă deliberat de pictorii iconografi) constituie un element esenţial de limbaj plastic - extrem de sugestiv şi de relevant - ce asigură corectitudinea icoanei din punct de vedere scrip­tural. Şi aceasta pentru că Evanghelia ne invită să ne răsturnăm perspectiva, să privim viaţa, lumea şi pe noi înşine dintr-o perspectivă diametral opusă felului în care lumea priveşte aceste lucruri.
Un loc aparte în lucrarea Arhiepiscopului Lazar Puhalo îl ocupă referinţele critice la şcolile de iconografie necanonice, dezvoltate – de la Reformă încoace - nu doar sub o puternică influenţă latină şi protestantă, ci şi sub influenţa unei gândiri şi sensibilităţi populare, lumeşti. Produsele edulcorate şi pestriţe ale acestor şcoli de pictură îl zugrăvesc „nu pe Dumnezeul-om, Iisus Hristos, ci pe liderul unui cult religios din California: un şarlatan cu mult sex appeal, o combinaţie de Robert Redford şi Charles Manson”. Aceste tablouri degenerate – foarte răspândite în mediul ortodox - reprezintă „tot ceea ce Hristos nu este şi nu reprezintă nimic din ceea ce este El. Sunt pur şi simplu reprezentări ale unui Antihrist ce se dă Iisus Hristos”. Alteori Hristos este surprins „sub forma unui actor efeminat, cu ruj pe buze şi pudră roşie acoperindu-i trăsăturile fade”. Ori părul lung, se ştie, a fost cu desăvârşire interzis de hotărârile Celui de-al Treilea Sinod Ecumenic. „Reprezentarea este cu atât mai blasfemiatoare – afrimă autorul - cu cât se vrea în mod intenţionat o icoană a lui Hristos”. Prin urmare, avem de ales între icoană şi tablou religios (care adesea e luat drept icoană şi folosit ca atare). De bună seamă că reprezentările „originale” în iconografia necanonică nu se rezumă la portretizarea „emancipată” a lui Iisus. Sfinţii şi natura sunt de asemenea prezentaţi cât mai naturalist, mai romantic, mai dulceag posibil, astfel că prezenţa unei icoane canonice, ortodoxe, printre aceste mostre de „sensibilitate populară, lumească” e de-a dreptul bizară. În mod categoric, icoana e, în acest caz, dintr-un alt „film”.
Icoana n-a fost şi nu este pictură ilustrativă pe teme religioase. Meritul excepţional al cărţii de faţă este acela de a ne reactiva – nota bene: în lumina învăţăturii scripturale şi a Tradiţiei Bisericii Ortodoxe - spiritul critic şi discernământul (sau dreapta socotinţă) atunci când ne raportăm la icoane. De dorit ar fi ca predania despre frumuseţea restauratoare a icoanei (faţă de clişeele telenovelistice de tip kitsch ale aşa-ziselor icoane) să transceadă litera cărţii de faţă şi să ne problematizeze vis à vis de imaginile pe care le cinstim. Şi poate că acum, mai mult ca niciodată, este nevoie să ne amintim şi să conştientizăm cuvintele afirmate cândva de Sf. Ioan Damaschinul: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.”

Holy Union

Răsfoiesc cartea lui Lucian Pintilie (excelentă, de altfel), Bricabrac, şi dau peste însemnările sale din 1966, când a sa opera prima, Duminică la ora 6, se plimba, răsfăţată, pe la festivaluri de film din întreaga lume. Asta în timp ce un alt film românesc terminat în acelaşi an – Meandre de Mircea Săucan – începea să stătea în cutii sub pecetea de forever banned. În cartea Iuliei Blaga despre Săucan (Fantasme şi adevăruri) regizorul Meandrelor şi al Sutei de lei relatează o discuţie cu regizorul Reconstiruirii. Scena s-a petrecut la Union („deci la Sfânta Uniune dintre Alcool, Iubire, Prietenie, Creaţie”). La o masă era Săucan cu Juja (soţia) şi cu un amic (scenaristul Mihai Creangă). La altă masă, un „demon roşcat” (Lucian Pintilie) şoşotea alături de un oarecare şi nu voia să fie ascultat. Povesteşte Săucan: „Demonul se scoală şi vine la mine. Ei, chiar demon nu era. Era un drăcuşor. Spune mă, Săucane, tu ai auzit ce am vorbit noi? Mă uit la el. Nu, n-am auzit, n-am obiceiul să trag cu urechea. Ei – spune el, adresându-se cu un anume scepticism şi parcă jignit – e adevărat că i-ai telefonat lui Dumitru Popescu şi i-ai spus că dacă nu dă drumul Reconstituirii tu faci scandal mare şi protestezi? – zise Lucian Pintilie. Da – zic eu – am telefonat. Da’ de unde ştii? Ştiu. S-a gândit puţin. Da – zise – da. Era parcă ofensat că am îndrăznit să-i spun lui Dumitru Popescu că... Sunt oameni care nu suportă şi nu se pot reţine să nu fie ei înşişi. Şi m-a întrebat aşa, frumos, clar, să audă lumea: Spune, Săucane, tu eşti jidan sau nu eşti jidan? Atunci eu i-am răspuns foarte clar şi precis (că era vorba de o confruntare cu demonul, de o confruntare cu răul), i-am spus: Mama mea e evreică, tatăl meu e român, iar tu du-te-n pizda mă-tii! Pauză. Alături, Mihai Creangă, prietenul meu – alb la faţă. Se scoală-n picioare (el era încă şi mai politicos, că era puşti): Domnule Pintilie, dar dumneavoastră sunteţi un om civilizat, cum puteţi să vorbiţi aşa? Răspunsul lui Pintilie: Ei, ăsta-i semn că-l iubesc că-i jidan.

Positif

O întâlnire – however informal – cu un preot sau cu un monah este menită să ţintească spre „dincolo”, să privească înspre cele veşnice. Într-un anumit sens, aceste întâlniri şi convorbiri duc la o mai bună cunoaştere între … penitent şi cel care – printr-o extrem de sensibilă desfăşurare de întâmplări - i-ar putea deveni părinte duhovnicesc. Îmi amintesc de nemuritorul film al lui Kurosawa, Shichinin no samurai. Acolo, unul din samurai avea ceva apăsător pe suflet: nevasta îi fusese răpită de nişte bandiţi şi a ajuns gheişă. Un altul, altruist şi dornic să asculte, se oferă să primească spovedania (mărturisirea) tovarăşului său posac şi foarte preocupat de ale sale. Dar o mărturisire nu se poate smulge cu forţa. Aşa că generosul samurai cedează şi-l lasă pe nefericit în plata sa ... Care să fie plata unui om care – în urma unor neînţelegeri, a unor lucruri nelămurite - a pus sub obroc un capitol însemnat din viaţa sa şi vrea să mai pomenească de el ca şi cum n-ar exista? Scrâşnire de dinţi şi fierbere în suc propriu – vezi personajul Scriitorului din Stalker. Şi, ca soluţie de compromis, surogatul unor evadări în lumea iluziilor ...
Scopul unei discuţii duhovniceşti nu poate fi decât pozitiv şi anti-bergmanian (dacă ne gândim la Nattvardsgästerna, filmul regizorului suedez în care un pastor lutheran îşi sminteşte un enoriaş deprimat şi – mărturisindu-şi propria-i lipsă de credinţă, propria-i goliciune sufletească - îl împinge indirect să se sinucidă): „impregnarea” cu un mesaj nesperat, nevisat. Iar mesagerul nu e altul decât preotul înduhovnicit care – cu o putere primită din cer, de undeva – îndrăzneşte să-ţi ceară: Mai lasă-ncolo vrobele deşarte! Reculege-te! Adună-te! Cercetează-te! Şi alungă de la tine gândurile aducătoare de sminteală şi tulburare. Şi grija cea lumească.
Supărările, necazurile, certurile, despărţirile sunt încercări care nu ocolesc pe nimeni. De aici încolo începe însă distracţia: Cum ne raportăm la ele? Câtă amărăciune lăsăm să ni se strecoare în suflet atunci când intrăm în hora gălcevii? Şi mai ales până când, căci la urmă tot amărăciunea şi acreala din noi – halal afacere! - ne vor fi judecători, nu personajele care şi-au spus un rol (şi ce rol!) în teatrul vieţii pe care, oricum, nu-l putem evita. Da, da, da, e nevoie se acea tărie de caracter numită răbdare şi tenacitate şi smerenie pentru ca toate aceste încercări să nu scoată la iveală ce e rău în fiinţa noastră. Atâta doar că uneori se rupe aţa şi parcă devenim, de la un moment dat, alţii: ursuzi, puţin răbdători, neiubitori de semeni, mizantropi şi trufaşi. A înţelege toate acestea poate echivala cu sfârşitul nopţii şi crispării în care orbecăim ... De la înţelegere până la asumare distanţa nu e chiar aşa de lungă; străbaterea e însă esenţială.

Şah-mat

În Meandre, Anda (Margareta Pogonat) îl caută pe fostul ei iubit, arhitectul ratat Petru (Mihai Pălădescu) undeva la o mănăstire, unde începuse nişte lucrări de restaurare. „Ai venit să te mărturiseşti?” o întreabă el ironic. Cumva, iubirea lor avea şi ea nevoie de restaurare, căci se cam destrămase. Privind frescele de pe pereţi, Anda exclamă cu mirare: „Femeia asta are trei mâini!?”

Citesc, în Mount Athos. Renewal in Paradise by Graham Speake, despre legenda icoanei Maicii Domnului cu trei mâini. Se crede că a aparţinut lui Ioan Damaschinul, căruia califul din vremea aceea i-a tăiat o mână, bănuindu-l de un complot. Dar el s-a rugat Maicii Domnului, care i-a pus mâna înapoi, aşa cum – în povestea lui Ion Creangă – capul lui Harap Alb cel retezat de Spân a fost lipit la loc. ... Plin de legende este Athosul (şi nu numai). Niciodată n-am înţeles care e antonimul legendei. Da, ştiu, e vorba de fiction vs. fact. Dar unde se termină ficţiunea şi care e criteriul de măsurare a adevărului din fapte? Răspunsul e, şi el, deja cunoscut: prin credinţă (that reads: right faith). Şah-mat.

Pregnancy

Azi, în mod convenţional, se prăznuieşte Bunavestire - începutul lucrării de ascultare a celei care poartă numele de Theotokos, adică Născătoarea de Dumnezeu cea „plină de har”, model desăvârşit de ascultare dumnezeiască. Se spune chiar că dacă ar fi existat măcar două mame creştine, altfel ar arăta acum omenirea. Dar – stricto sensu - n-a existat decât una. Cea care a primit de veste de la un arhanghel că va zămisli – ce grozăvie! – pe Fiul omului. ... Theotokos, tatăl fiului risipitor etc. etc. – figuri „în alb”, figuri de lumină fără umbre. Şi poate că lumina lor ar trebui să-l orbească pe cititor/ascultător, oricum să-i topească luciditatea cu care trufaş îndrăzneşte să creadă că pe lume există o infinitate de nuanţe, că noţiunea de bine absolut este o abstracţie ce nu o dată a dus la dictatură şi totalitarism. ... În ceea ce mă priveşte, îmi topesc – vreme de câteva minute – luciditatea şi „erezia” privind imaginea ce-o am în faţă, în spatele monitorului pe care-mi aştern gândurile: o reproducere a icoanei Maicii Domnului din Vladimir. Asemenea icoanelor despre care Tarkovski spunea că sunt o frumuseţe uitată şi iremediabil pierdută, această capodoperă a iconografiei bizantine inspiră linişte şi pace într-un chip în care nimic din agitata lume modernă nu ar izbuti.

În primele zile ale lui 1990, în chiar primele ore de – spuneam pe atunci, electrizaţi, exuberanţi – libertate, au început să se înfiltreze printre mulţimea dezlănţuită de revoluţionari şi câţiva purtători de sutană. Era un debut, căci – la TVR - fereastra televizorului găzduia pentru întâia oară de la apariţia televiziunii preoţi în veşminte. Am trăit desprinderea de „l’ancien régime” într-o unitate militară, alături de alţi brothers in arms. Unul dintre ofiţeri – atipic, fiindcă nu făcea excese de zel şi nu se împăuna cu gradele sale – îmi amintesc c-a fost destul de sceptic în privinţa introducerii religiei în şcoli, după 40 de ani de ateism legalizat. În general, prietenii mei ofiţerii (the chosen few), se arătau cam sceptici şi faţă de noua conducere şi faţă de ritmul schimbărilor ce aveau să se arate, speram eu, în ţărişoara noastră. În legătură cu introducerea în programa şcolară obligatorie a religiei scepticismul lor era motivat de tradiţia câtorva generaţii de oameni care şi-au aprins lampa nu de la stele, ci de la nimbul filozofiei iluministe ori marxist-leniniste. Theodor, azi, în timp ce ne întorceam acasă: „Tata, ce-nseamnă cei chemaţi?” Se referea la sintagma din Liturghia lui Ioan Gură de Aur prin care „cei chemaţi” sunt trimişi afară din biserică, înainte de a începe „liturghia credincioşilor”. Nu întotdeauna sunt in the mood să mă supun rechizitoriului său pe teme teologice, însă insistenţa lui mă încolţeşte şi, sooner or later, trebuie să-i dau un răspuns. (Azi am asistat la o parte din ora lui de religie. Nu o dată m-am întrebat cum aş fi suportat eu ora de religie...)

Astăzi, pe holul şcolii, am stat de vorbă cu unul din elevii mei cei mai nonconformişti şi mai dezgheţaţi. I-am reproşat însă uşurinţa cu care, împreună cu cei mai mulţi din generaţia sa, acceptă – mult prea devreme – blazarea şi se resemnează înaintea valurilor de corupţie, de minciună şi urâţenie ce ameninţă să-i înece mai ales pe aceia care nu au o pavăză bună, care cred că tot ce zboară se mănâncă. „Da, spune el, dar noi suntem prima generaţie care n-avem nici în clin nici în mânecă cu comunismul. Noi vom face diferenţa!” Un calcul sumar îmi arată că, într-adevăr, elevul meu este prima generaţie de după 1990. Are exact anii regimului post-ceauşist. Vor fi fiind ei prima generaţie „primenită” de gudronul totalitarist, dar cât sunt de pregătiţi aceşti tineri pentru a fi, aşa cum se cuvine, la locul lor? Pentru a nu fi – heaven forbid! – încă o generaţie crescută sub semnul imposturii. Cu ce se hrănesc ei, aceşti frumoşi adolescenţi care n-au apucat să fie îndoctrinaţi nici măcar un ceas cu ideologia totalitară? Ce vor mai păstra ei, în conştiinţele lor, atunci când vor uita totul? Căci – nu-i aşa? – abia atunci ne vom putea măsura cultura: când am uitat totul. Cel puţin aşa ne asigură, folosindu-se de-o butadă – scriitorul francez Édouard Herriot.

Iezi & idoli

Duminică p.m. am trecut de la ieduţi şi căpriţe domesticite (acasă la părinţii Tatianei) la „lupişori” sau junior boyscouts (în Parcul Botanic). Trebuia să vedem – ca-n povestea lui Creangă – o capră cu trei iezi, însă am aflat că în dimineaţa aceleiaşi zile unul dintre ei a murit (complotul caprei-mame, care nu l-a prea iubit), aşa că am văzut doar doi iezi mititei şi vreo trei capre. A fost, pentru mine, reactualizarea unui „şoc cultural” (ca-n Solyaris, atunci când băieţelul de vreo 7 anişori al lui Berton se întâlneşte – poate pentru întâia oară în viaţă – cu un cal şi se fereşte, înspăimântat, de el ca de un monstru).

Seara am ajuns la un concert simfonic susţinut de studenţi ai Conservatorului din Timişoara. Din cei trei interpreţi am reţunt-o pe Adelina Suvergel care a cântat la pian Concertul în do major pt. pian & orchestră de Mozart şi, ca bonus, din suita lui Musorgski Tablouri dintr-o expoziţie, a bisat Baletul puilor care ies din găoace. Am mai auzit, tot de Mozart, şi Concertul în la major pt. pian & orchestră.
La şcoală, azi elevii mei de clasa a XI-a au tăbărât iar pe mine cu idolul lor imbatabil (deocamdată). Insistă să urmăresc şi eu măcar una din emisiunile acestei vedete media. Ce admiră in corpore la el? Faptul că „le zice bine” şi „nu iartă pe nimeni”. Că e printre puţinii care, vezi Doamne, „au curajul de a spune adevărul”. ... Revăd un clip de-al Cârcotaşilor despre VCT, leader-ul PRM, producţie 2004. Unul dintre comentatori scrie: „Într-o ţară murdară v-aţi obişnuit cu jegul coditian, cu venitul cât să vă ajungă de o pâine şi nimic altceva, cu delăsarea, nepotismul şi lentoarea autohtonă, normal că schimbarea şi adevărul au gust amar. Ţară fără aspiraţii, tineri fără viitor, bătrâni muritori de foame. Iar o ţară întreagă doarme, hipnotizată de mass-media dirijată tot de cei care vă subjugă zi de zi. Iar când adevarul vă este pus în faţă daţi cu râtul. Vai de zilele voastre împreună cu generaţia schizofrenică şi submediocră de azi”. ... Schimbarea (am crezut, unii dintre noi) s-a produs, atunci când Bombonel a fost bătut în turul doi de Marinar (aceeaşi Mărie, altă pălărie), iar „adevărul” schimbării îşi face simţit gustul amar pe zi ce trece. Elevii mei parcă nici nu-i mai simt gustul. Pentru ei „gust” au doar divertismentul ochestrat la miezul nopţii de un one man show care decupează clişee din presa românească şi „improvizează” penibil fără nicio urmă de bun simţ şi decenţă. Tânăra generaţie - mai rebelă, mai uşor influenţabilă şi impresionabilă – nu ezită să recunoască în acest tip de impostură modelul uman şi „portavocea” adevărului. Când de fapt el, adevărul şi firescul, poezia şi cultura se află în cu totul altă parte decât în cutia televizorului sau a radioului

Good-bye, Natasha!

Cu vreo 25 de ani în urmă m-am întâlnit prima dată – la cinemateca timişoreană de la Casa Tineretului - cu unul din filmele de referinţă ale curentului free cinema britanic: Look Back in Anger de Tony Richardson. Mult mai târziu aveam să aflu că acest gen de filme - la modă în anii 60 – ce cultivau aşa-numitul social realism fuseseră botezate kitchen sink drama. Adică o dramă ce se consumă între personaje din working class, într-un apartament foarte mic (ale cărui repere sunt termenii kitchen şi sink), spre deosebire de clasicele drame aristocrate, cu personaje din high class. De-a lungul anilor, din filmografia lui Richardson, am mai văzut A Taste of Honey, The Loneliness of the Long-Distance Runner, Tom Jones şi The Hotel New Hampsire – producţii „furioase”, bizare, şocante.
Tony Richardson (†1991) şi distinsa actriţă Vanessa Redgrave (pe care-o ştiu din: Blowup, The Devils, Yanks, Howard’s End) au avut, până alaltăieri, o fiică – Natasha Richardson - care, după fizionomie, îmi pare leit maică-sa. Nu mi-aş fi amintit de existenţa Natashei Richardson – pe care, mărturisesc, n-am văzut-o în niciun film până acum – dacă n-ar fi ajuns în breaking news în urma accidentului fatal survenit pe o pârtie de ski. Descrierea agoniei ei (la început, după căzătură, a crezut că nu e nimic grav, însă a început să aibe dureri cumplite de cap şi a intrat în moarte cerebrală) mi-a amintit de finalul personajului care-l joacă pe Hristos în Jesus of Montreal. După teribilul accident este dus şi el la urgenţe, unde îşi revine, însă după o foarte scurtă însănătoşire (câteva minute), recade şi în cele din urmă moare.
Moartea Natashei (în vârstă de 45 de ani) cauzată de o hemoragie cerebrală în urma loviturii survenite în timpul unei lecţii de ski (pe „pârtia idioţilor”) e răvăşitoare. Parcă aud tic-tac-ul acela – declanşat dintru începuturi – care, în ziua morţii ei, a intrat galopant în faza de final countdown, numărându-i orele, minutele, secundele rămase. Întristător.
Pe meleagurile dâmboviţene, lăutarii îl plâng pe Ion Dolănescu ... Cam asta e diferenţa între Londra (sau New York) şi Bucureşti.