Thursday 4 June 2009

A room of one's own

Am găsit, în biblioteca finilor noştri, cartea de confesiuni a Monicăi Ferno, Talita Kurni - Înviind pe drumul Damascului. Am răsfoit-o şi am descoperit – printre descrieri ale escapadelor ei amoroase (abreviate, desigur) – câteva referiri la Pr. Ilarion Argatu de la Cernica. Am vorbit cu Monahul despre asta (la urma urmei, actuala monahie l-a văzut de sute de ori în montarea Karamazovilor de la Nottara, în care Monahul îl juca pe Alioşa) şi mi-a amintit de o discuţie pe care el a avut-o cu Părintele. Erau vremurile acelea tulburi din 1990 şi Monahul (pe atunci actor pe drumul Damascului) căuta soluţii politice pentru mântuirea neamului românesc...Puternică sintagmă, într-adevăr! Sub o formă sau alta e mereu prezentă şi - invariabil triumfalist - pusă-n vitrina actualităţii. Răspunsul Părintelui a fost cât se poate de ferm: „Nu există soluţii politice!” A repetat asta de câteva ori, tare şi răspicat: „Nu înţelegi că nu există nicio soluţie de ordin politic?” – un fel de remix al înţelepciunii patristice: „Dobândeşte tu pacea lăuntrică şi mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău!” ... Frumos spus, dar totuşi, trăim în cetate, nu în pustie. Suntem, mai mult sau mai puţin, virusaţi de modernitate (tendinţa spre confort, spre gadget-uri tehnologice de ultimă generaţie etc.). Este din ce în ce mai greu (dar nu imposibil) de găsit ceea ce Virginia Woolf numea a room of one’s own. Şi totuşi aici e scăparea: în felul în care reuşim să trăim (vorba lui Franky Schaeffer) starea de dacing alone. Şi să ne bucurăm de acel somn liniştit pentru care, cu jumătate de veac în urmă, Nicolae Steinhardt a ales să spună anchetatorilor verde-n faţă: NU! atunci când i-au cerut să depună mărturie mincinoasă. Ştiind bine că acest răspuns îl va plăti cu ani grei de temniţă, ceea ce s-a şi întâmplat.

Scrie Monica Ferno despre reacţia celor din jur (familie, colegi de teatru etc.) faţă de convertirea ei: femeia, descoperind ea (prin anii 80) cărarea spre Biserică, s-a smerit şi (asemenea faptelor de căinţă ale lui Tobei, samuraiul „răspopit” din Ugetsu Monogatari, care a plătit scump visul său nebun de glorie şi mărire) s-a dedat la „munca de jos” - fără nicio nuanţă peiorativă. Tobei, aruncându-şi într-o apă zalele şi suliţa de samurai, se apucă – pentru întâia oară în viaţă - să lucreze pământul; râvnitor, nu conteneşte să sape-n brazdă, ca şi cum ar vrea – prin obosirea trupului – să se pedepsească pentru nerozia de a-şi fi părăsit nevasta (ce devine gheişă, după ce a fost violată de nişte soldaţi) ca să ajungă, prin fraudă şi crimă, samurai in chief. Monica Fermo face şmotru în biserică, înţelegând că prin aceasta (lucrul mâinilor, cum ar spune Părinţii Bisericii) începe să-şi răscumpere uşurinţa cu care se dedase la cele mai voluptoase plăceri trupeşti. Cei care au întâlnit-o, în primele zile de după Botez (ea fiind evreică), au crezut c-a luat-o pe arătură zdravăn. Când de fapt ea tocmai a început să se trezească, să-şi vină în fire, să fie făptură nouă în Hristos. ... Va fi trăit şi ea, ca fiecare om apăsat de povara păcatelor, nevoia de izbăvire a sufletului din temniţa în care, cu mintea rătăcită l-a împins. Se va fi rugat şi ea precum psalmistul David:

Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat.

Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune.

Când lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele.

În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie.

Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască.

Pierit-a fuga de la mine şi nu este cel ce caută sufletul meu.

Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am:

„Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”.

Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte.

Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că s-au întărit mai mult decât mine.

Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne.

Pe mine mă aşteaptă drepţii, până ce-mi vei răsplăti mie.”

Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am:

„Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”.


4 comments:

oikonomou said...

Permite-mi sa-ti reiau cuvintele, spre a le sublinia importanta:

<< „Nu există soluţii politice!” A repetat asta de câteva ori, tare şi răspicat: „Nu înţelegi că nu există nicio soluţie de ordin politic?” – un fel de remix al înţelepciunii patristice: „Dobândeşte tu pacea lăuntrică şi mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău!” ... Frumos spus, dar totuşi, trăim în cetate, nu în pustie. >>

Iar acum permite-mi un scurt comentariu: mi se pare ca in dialogul asta este radiografiata sharp-cristal-clear esenta prostiei (post)moderne (prostia aceea pe care Steinhardt o considera a fi de numarat printre pacatele capitale, esenta piedicii pe care singuri ne-o punem in calea singurei pocainte viabile, autentice si intru adevar eficiente. Deloc intamplator, dupa ce a depasit, peratologic, pragul acestei prostiri de buna voie, Actorul a devenit Monah. Pocainta, chiar daca este predicata in pustia acestei lumi, nu se lucreaza nici amanare, nici prin ascunzis dupa degete. Cu prin implinirea cuvantului Parintelui.

saskiul said...

Hmmm...Ce simplu ar fi sa existe o carte cu un numar fix de REGULI de tipul "asa da, asa nu" pentru TOATE problemele vietii. De fapt chiar exista, in fiecare religie traditionala. E chiar o competieie intre DO'S & DON'TS. In realitate insa, ca in medicina si-n duhovnicie: nu exista boli, ci bolnavi. Prin urmare, acel Parinte la care faci referinta nu poate spune nici NU, nici DA. Poate insa prezenta cum vede el lucrurile, poate preveni, poate propune contextul problemei etc. insa in ultima instanta ultimul sau cuvant e intotdeauna: Fa cum simti, cum iti spune inima. Si nici nu se poate altfel, avem O SINGURA VIATA si singuri trebuie sa luam deciziile, singuri trebuie sa facem alegerile. Parintele, atunci cand s-a sudat relatia duhovnic-fiu duhovnicesc, poate sfatui, poate atrage atentia, in niciun caz interzice. Pentru ca, in ultima instanta, "ce e rau si ce e bine te intreaba si socoate".
Steinhardt, la care te referi, e exceptia (fericita) - una dintre putinele - in duhovnicia rasariteana. E un teren alunecos oarecum. Nu putini sunt cei care se pierd cu totul in scrierile lui (adica nu pricep nimic, le scapa conotatiile, trimiterile culturale sau le considera de-a dreptul straine, chipurile, de duhul ortodox), si asta pentru ca le lipseste cu desavarsire (ori isi inchipuie ca au depasit "faza") curiozitatea intelectuala si dragostea fata de cultura, in care vad un moft (occidental sau extrem oriental etc.), un lux nefolositor pentru suflet ori chiar o pricina mare de sminteala...

mihai said...

Marian am si eu o intrebare ,,monahul de care vorbesti este un fost actor care sa calugarit ? daca e asa imi reamintesti te rog numele lui si in ce fil a jucat?
mersi

saskiul said...

http://saskiul.blogspot.com/2008/11/cu-moartea-pe-moarte-clcnd.html