Trei domni şi toţi trei

Într-una din serile trecute l-am vizitat pe fostul meu profesor de geografie din gimnaziu, cu care, de câţiva ani, ne întâlnim aproape de fiecare dată la concertele Filarmonicii. Ne-am adunat vreo şapte pe terasa lui in the open air şi (după o gustărică şi-o cană cu vin) am vorbit despre filme, cărţi, recenta vizită a lui Cosmin şi Crina (doi dintre cei prezenţi) în Londra, dificultatea de a-ţi găsi – duhovniceşte calea etc. La un moment dat vine vorba şi de filmul românesc 4,3,2 regizat de Cristi Mungiu şi răsfăţat de premii pe la festivaluri (inclusiv Palme d’or). Pe mine unul nu mă obsedează (decât, cel mult, în sens negativ, neplăcut) acest film. Şi nu e vorba doar de subiectul ce se vrea şocant, de secvenţa crudă a lepădării acelui fetus în ghenă. Ştiu, unii îl venerează (Monahul îi recunoaşte mai cu seamă meritul de a sugera demonizarea progresivă a omului prin minciună repetată şi participare la crimă). Alte filme (dacă e să mă refer la subiectul delicat enunţat de Mungiu) recunosc, m-au convins: Zerkalo şi Ilustrate cu flori de câmp. Să fie pentru că au alt ritm, altă substanţă, altă manieră de a povesti cinematografic (la antipodul acestui val de acum, numit „minimalism”?) Crina însă l-a apărat, iar eu, inconştient că printre noi se află şi fostul meu dascăl (în etate de 75 de ani) spun: Uite, vezi, de-aia îmi place mie să fiu înconjurat de tineri: îmi place entuziasmul lor şi răbdarea cu care înconjoară arta contemporană (inclusiv cinematografia) pe care eu n-o gust ... În clipele următoare mi-a fost greu să „bărbieresc” ce-am afirmat (fără nicio intenţie de a lovi în cei ajunşi la senectute) – eu însă raportam tinereţea prietenilor noştri de la acea masă rotundă (ce-a devenit, pentru o clipă, pătrăţoasă) exclusiv la felul meu - oarecum ursuz, enervant, previzibil, „bătrânesc” - de a judeca muzica, literatura şi filmele contemporane (post 1990). Flash-back 1993 (aprox.): comentez, cu un amic (IB) festivalul de filme de la Costineşti, inclusiv întâlnirea mea cu venerabilul critic de film Florian Potra (†1997). „E ramolit, nu se mai poate bucura de niciun film.” – a fost replica amicului meu. Şi mi se părea nedreaptă. Cum să nu te mai poţi bucura, chiar şi trecut de 70 de ani, „de niciun film”? Dar n-am luat în calcul producţiile momentului acela, din ce în ce mai şablonizate, la care criticul veteran se va fi gândit. Eu însă aveam în vedere bogata zestre a cinematografului din toate timpurile, aceea păstrată în arhive şi prezentată în cinemateci. Şi, slavă cerului, filme de care să te poţi bucura sunt destule! Acelaşi amic a mai profeţit ceva de care mă îndoiam la vremea aceea: „Vom fi colonizaţi de Hollywood. N-o să mai poţi vedea nimic altceva decât filme americane la cinema sau la televizor.” 15 ani mai târziu mă văd silit să recunosc: IB a fost profet în ţara lui. Iar „ţara” lui nu e nici pe de parte România, ci întreaga lume globalizată.

Mă întreb oare - şi, pe această cale, i-aş ruga pe mai tinerii mei amici cinefili (trei domni şi toţi trei: Ionuţ, Lucian şi Vincent) să mă ajute să înţeleg – ce anume se ascunde îndărătul interesului obsesiv pentru limbajul cinematografic actual? Numai accesibilitatea din ce în ce mai de tip main stream? Numai discursul expozitiv, „minimalist”, care te scuză de nefrecventarea bibliotecilor (prin ceea ce, dar şi prin felul în care îţi oferă te îndepărtează de cuvântul scris)? Şi mai ales (pe tine te vizez aici, Luci ;-) unde anume se termină „antichitatea” şi începe...ce? În ce fel să denumim era de după „antichitate”? What am I missing here? Lucruri valabile, de altfel, şi în muzică şi în celelalte arte. Câţi sunt dispuşi să îmbine armonios audiţiile de muzică etno/tradiţională (cu arii ce coboară în timp back to immemorial times), preclasică & clasică, operă, jazz, pop-rock-folk (şi subspeciile lor), sonorităţile experimentale şi cele electronice, muzica de film (care le poate combina pe toate) etc? Pentru mulţi hit-urile de vara trecută sunt deja istorie („antichitate”). Distincţia e cât se poate de tranşantă. Şi la fel se gândeşte şi în cinema.

...Cine ştie, poate m-aş fi împotmolit şi eu în babilonia mediatică a lumii de azi dacă – următor vizionării, în 1994 la cinema Capitol, a unui controversat (şi extremely disturbing blockbuster, Natural Born Killers) – un profesor de limbi şi civilizaţii clasice de la UVT (supranumit de ucenicii săi, nu puţini, „Profesorul”) ce tocmai ieşise şi el de la film, nu ne-ar fi spus (mie şi lui Dan Voinea): „Filmul ar trebui să mărturisească asemenea unei icoane”... Prea puţine ştiam atunci despre icoane (nu făceam nicio diferenţă între icoana bizantină canonică şi reprezentările picturale religioase free-style, tributare diferitelor şcoli, curente, epoci etc.) şi despre locul şi rostul lor în Biserică. Prea puţine şi despre felul în care această „sculptură în timp” – filmul – poate să dea mărturie despre cele văzute şi despre cele nevăzute. Despre cele necesare şi, sufleteşte, folositoare omului sau (cum se întâmplă adesea) despre cele zadarnice şi pierzătoare de suflet. Şi pentru că (Luci dixit aici) „lumea asta vizuală e tot mai nebună, mai pornografică şi mai superficială”, a proceda întocmai ca personajul din Zapping-ul lui Mungiu (realizat în, nota bene, 2000) din motive de, o spune tot Luci, „igienizare”, mi se pare a sensible and fair solution. La urma urmei, noi ţinem în mână telecomanda şi putem apăsa pe butonul off. Atunci când, printr-o „co-producţie” cu o tainică putere - din cer, de undeva - primim ca un dar îndrăzneala salvatoare şi hotărârea de a spune factorului de poluare şi de pierzanie: Gata, pân-aici mon cher, mai departe nu-ţi permit!