Monday 20 July 2009

Trei domni şi toţi trei

Într-una din serile trecute l-am vizitat pe fostul meu profesor de geografie din gimnaziu, cu care, de câţiva ani, ne întâlnim aproape de fiecare dată la concertele Filarmonicii. Ne-am adunat vreo şapte pe terasa lui in the open air şi (după o gustărică şi-o cană cu vin) am vorbit despre filme, cărţi, recenta vizită a lui Cosmin şi Crina (doi dintre cei prezenţi) în Londra, dificultatea de a-ţi găsi – duhovniceşte calea etc. La un moment dat vine vorba şi de filmul românesc 4,3,2 regizat de Cristi Mungiu şi răsfăţat de premii pe la festivaluri (inclusiv Palme d’or). Pe mine unul nu mă obsedează (decât, cel mult, în sens negativ, neplăcut) acest film. Şi nu e vorba doar de subiectul ce se vrea şocant, de secvenţa crudă a lepădării acelui fetus în ghenă. Ştiu, unii îl venerează (Monahul îi recunoaşte mai cu seamă meritul de a sugera demonizarea progresivă a omului prin minciună repetată şi participare la crimă). Alte filme (dacă e să mă refer la subiectul delicat enunţat de Mungiu) recunosc, m-au convins: Zerkalo şi Ilustrate cu flori de câmp. Să fie pentru că au alt ritm, altă substanţă, altă manieră de a povesti cinematografic (la antipodul acestui val de acum, numit „minimalism”?) Crina însă l-a apărat, iar eu, inconştient că printre noi se află şi fostul meu dascăl (în etate de 75 de ani) spun: Uite, vezi, de-aia îmi place mie să fiu înconjurat de tineri: îmi place entuziasmul lor şi răbdarea cu care înconjoară arta contemporană (inclusiv cinematografia) pe care eu n-o gust ... În clipele următoare mi-a fost greu să „bărbieresc” ce-am afirmat (fără nicio intenţie de a lovi în cei ajunşi la senectute) – eu însă raportam tinereţea prietenilor noştri de la acea masă rotundă (ce-a devenit, pentru o clipă, pătrăţoasă) exclusiv la felul meu - oarecum ursuz, enervant, previzibil, bătrânesc - de a judeca muzica, literatura şi filmele contemporane (post 1990). Flash-back 1993 (aprox.): comentez, cu un amic (IB) festivalul de filme de la Costineşti, inclusiv întâlnirea mea cu venerabilul critic de film Florian Potra (†1997). „E ramolit, nu se mai poate bucura de niciun film.” – a fost replica amicului meu. Şi mi se părea nedreaptă. Cum să nu te mai poţi bucura, chiar şi trecut de 70 de ani, „de niciun film”? Dar n-am luat în calcul producţiile momentului acela, din ce în ce mai şablonizate, la care criticul veteran se va fi gândit. Eu însă aveam în vedere bogata zestre a cinematografului din toate timpurile, aceea păstrată în arhive şi prezentată în cinemateci. Şi, slavă cerului, filme de care să te poţi bucura sunt destule! Acelaşi amic a mai profeţit ceva de care mă îndoiam la vremea aceea: „Vom fi colonizaţi de Hollywood. N-o să mai poţi vedea nimic altceva decât filme americane la cinema sau la televizor.” 15 ani mai târziu mă văd silit să recunosc: IB a fost profet în ţara lui. Iar „ţara” lui nu e nici pe de parte România, ci întreaga lume globalizată.

Mă întreb oare - şi, pe această cale, i-aş ruga pe mai tinerii mei amici cinefili (trei domni şi toţi trei: Ionuţ, Lucian şi Vincent) să mă ajute să înţeleg – ce anume se ascunde îndărătul interesului obsesiv pentru limbajul cinematografic actual? Numai accesibilitatea din ce în ce mai de tip main stream? Numai discursul expozitiv, „minimalist”, care te scuză de nefrecventarea bibliotecilor (prin ceea ce, dar şi prin felul în care îţi oferă te îndepărtează de cuvântul scris)? Şi mai ales (pe tine te vizez aici, Luci ;-) unde anume se termină „antichitatea” şi începe...ce? În ce fel să denumim era de după „antichitate”? What am I missing here? Lucruri valabile, de altfel, şi în muzică şi în celelalte arte. Câţi sunt dispuşi să îmbine armonios audiţiile de muzică etno/tradiţională (cu arii ce coboară în timp back to immemorial times), preclasică & clasică, operă, jazz, pop-rock-folk (şi subspeciile lor), sonorităţile experimentale şi cele electronice, muzica de film (care le poate combina pe toate) etc? Pentru mulţi hit-urile de vara trecută sunt deja istorie („antichitate”). Distincţia e cât se poate de tranşantă. Şi la fel se gândeşte şi în cinema.

...Cine ştie, poate m-aş fi împotmolit şi eu în babilonia mediatică a lumii de azi dacă – următor vizionării, în 1994 la cinema Capitol, a unui controversat (şi extremely disturbing blockbuster, Natural Born Killers) – un profesor de limbi şi civilizaţii clasice de la UVT (supranumit de ucenicii săi, nu puţini, „Profesorul”) ce tocmai ieşise şi el de la film, nu ne-ar fi spus (mie şi lui Dan Voinea): „Filmul ar trebui să mărturisească asemenea unei icoane”... Prea puţine ştiam atunci despre icoane (nu făceam nicio diferenţă între icoana bizantină canonică şi reprezentările picturale religioase free-style, tributare diferitelor şcoli, curente, epoci etc.) şi despre locul şi rostul lor în Biserică. Prea puţine şi despre felul în care această „sculptură în timp” – filmul – poate să dea mărturie despre cele văzute şi despre cele nevăzute. Despre cele necesare şi, sufleteşte, folositoare omului sau (cum se întâmplă adesea) despre cele zadarnice şi pierzătoare de suflet. Şi pentru că (Luci dixit aici) lumea asta vizuală e tot mai nebună, mai pornografică şi mai superficială, a proceda întocmai ca personajul din Zapping-ul lui Mungiu (realizat în, nota bene, 2000) din motive de, o spune tot Luci, „igienizare”, mi se pare a sensible and fair solution. La urma urmei, noi ţinem în mână telecomanda şi putem apăsa pe butonul off. Atunci când, printr-o „co-producţie” cu o tainică putere - din cer, de undeva - primim ca un dar îndrăzneala salvatoare şi hotărârea de a spune factorului de poluare şi de pierzanie: Gata, pân-aici mon cher, mai departe nu-ţi permit!

16 comments:

Lucian said...

Draga Marian, interesul meu pentru cinematograful actual nu e "obsesiv". Poti sa-i zici pasiune, dar nu sub forma de "patima", adica viciu. Imi dau seama de pericolele pe care le aduce "colonizarea" de care vorbeai. Simt si eu uneori cat de usor poti fi pervertit de acest cinema nou. Pentru ca intr-adevar asta e cuvintul: un cinema "usor". E mult mai usor sa nu-ti pui probleme cand mergi/iesi de la film. E mult mai usor sa uiti de probleme. Stim amandoi, ca uzina de vise urmarea functia asta evazionista inca din perioada "antica", cum am convenit amandoi sa-i zicem. Dar, chiar si in acest val de cinema usuratic, poti gasi frumuseti. Despre asta vorbeam cand iti "reprosam" retragerea in videoteca. Profesoara mea, Emilia Ungureanu (sotia unui cinefil pe care sigur il stii) spunea ca trebuie sa fim selectivi. Nu avem timp fizic sa ne ocupam de toate numicurile. Corect. Dar ca sa pot distinge nimicurile de lucrurile de valoare, trebuie (macar pentru o vreme) sa imi ocup timpul si cu deseurile astea toxice. Vei zice ca nu trebuie. Ia-o daca vrei ca pe o revolta adolescentina. Stii ca sfaturile parintilor sunt bune, dar vrei sa te convingi singur. Si uneori te lovesti cu capul de prag. Insa poti si sa-ti gasesti singur drumul. Chiar daca exista o singura Cale, am incredere ca exista mai multe scurtaturi sau ocolisuri pentru a ajunge acolo. Sau mai pe scurt: fiecare cu drumul lui si cu calatoria sa cinematografica. Am speranta ca la un moment dat ne vom intalni amandoi pe o pajiste verde cu maci rosii, unde pasc cativa cai si vom sta intr-o caruta cu mere, alaturi de pustii din Copilaria Lui Ivan si de Nicole Kidman din Dogville.

saskiul said...

@ Lucian:
Cinematograful nu e patima abia atunci cand te duce "spre Zona". Cinematograful actual este - at best - usor. Asa cum, pe vremuri, o anumita muzica era considerata usoara. In raport, desigur, cu muzica de alte dimensiuni, mult mai ample.
Exact, cinematograful este evazionist inca de la inceputuri, dar tot pe la inceputuri s-au realizat si filme ca INTOLERANCE, GREED, SUNRISE, BROKEN BLOSSOMS, THE CROWD si inca altele care numai evazioniste si usoare (ori usurele) nu sunt. Si nici antichitati (-;)
Eu insa inclin sa-i dau dreptate fostei tale profesoare de romana din liceu. O apreciez si eu pentru rigurozitate.
Ca sa poti distinge nimicurile de lucrurile de valoare? Hmmmm. Da, se poate si bifand "toate nimicurile", ocupandu-te cu "deseurile toxice". In ultima instanta se salveaza fiecare cum poate. Traim un "timp al cernerii". Intotdeauna a fost asa.
Frumuseti gasim, nu-i vorba, important e sa gasim si Frumusetea Aceea mantuitoare, altfel n-o vom recunoaste si o vom rastagni. Si mai ales sa-i rezistam. Dar si pentru asta e nevoie de pregatire. ma indoiesc ca "deseurile toxice" ajuta.
Drumul il gasesti nu singur, ci cu ajutorul Mangaietorului, Lucian. Numai de-am fi noi vrednici sa-i intindem mana, in loc sa-l ocolim.
In legatura cu adolescenta, asa e. Nu ne nastem toti la aceeasi varsta.
In privinta scurtaturilor, cred ca e o inselare. Mare. Daca altundeva se poate, aici nu e loc pentru ele. Remember STALKER si tentativa Scriitorului si a Profesorului de a urma shortcuts. Aminteste-ti acel: STAI! venit de nicaieri (din cer? din adancurile constiintei?) Exista O randuiala, O cale, O calauza. Sa le cautam si sa nu ne amagim.

P.S. O fi Nicole o "dama buna", dar n-as pune-o alaturi de Tarkovski never ever. Exemplul tau e foarte bun, foarte reprezentativ pentru stadiul in care a ajuns cinematograful intelectualist, cool si "cult" (dar fara Dumnezeu) al lui Trier et co.: DOGVILLE, ANTICHRIST etc.etc.

Lucian said...

De acord cu tine, Marian. Doar ca nu sunt neaparat adeptul scurtaturilor. Mai degraba al ocolisurilor :) Dar spune-mi, de ce nu il pot gasi pe Mangaietor chiar si intr-un film interectualist, cool si cult ca Dogville? Sincer, l-am gasit si acolo. Intr-un mod bizar, ce-i drept, dar l-am gasit. Incurcate sunt caile Sale...

saskiul said...

@ Lucian:
Dincolo de shortcuts and detours, sa incercam sa lamurim problema cu DOGVILLE.
De de ce nu il poti gasi pe Mangaietor „chiar si intr-un film interectualist, cool si cult ca Dogville”? Eu nu stiu acum pe care Mangaietor spui tu in continuare ca l-ai gasit „si acolo, intr-un mod bizar, ce-i drept”. Am mari indoieli ca L-ai gasit pe El. Ca Il poti vreodata gasi pe El „intr-un mod bizar”. Intr-un mod tainic (nu misterios!) da. Mai degraba as spune ca l-ai intalnit / gasit pe duhul domnului Lucifer. Caci nu de altundeva s-a hranit personajul lui tanti Kidman atunci cand si-a facut singura dreptate si-a descarcat mitralierele in totii „raii” care au profitat de ea (vezi Natural Born Killers). Lectia asta parca ne-o preda el, Lucifer. Mangaietorul, Duhul Adevarului „care de la Tata purcede si care impreuna cu Tatal si Fiul este inchinat si slavit” ne invata altminteri: sa ne asumam crucea, sa deprindem indelunga rabdare, sa nu fugim de suferinta, sa binecuvantam pe cei ce ne prigonesc. In care Scripturi scrie sa impusacam si sa schingium pe cei ce ne pangaresc? Nu vezi tu oare ca e duhul caruia Trier – cu la fel de mare nerusinare – i-a inchinat chiar un film (cool, bineinteles, si intelectual si cult): Antichristul? Sa nu ne amagim, domnu’ Lucian. Ca filmele si gaselnitele intelectualiste, cool si cult mangaie orgoliul intelighentei n-am nimic a zice contra, insa mangaierea asta nu vine de la Mangaietor. Mai multe nu am a-ti spune, iar daca tu crezi in continuare altcum e dreptul tau sa cercetezi pana unde crezi ca poti duce. Insa, iarta-ma, dar nu pot merge cu tine in acea calatorie.

Lucian said...

Stiu ca deocamdata nu mergem impreuna. Dar ne vom intalni. At some point..."Zona" e destul de mare pentru toti.

saskiul said...

Zona este destul de mare pentru toti, nu asta-i problema, numai ca multi (toti - all sorts) chemati, putini alesi (the chosen few), iar noi mai trebuie si sa ne straduim putin ca sa ne numaram printre acestia din urma...
Remember STALKER, totul depinde de noi, nu de Zona. Scriitorul si Profesorul (amandoi vrajiti de duhul falsului mangaietor si al impaunarii luciferice) n-au intrat in Camera Dorintelor. Au preferat sa se intoarca in "garsoniera lor imputita" si sa se "alcoolizeze" decat sa cada in genunchi si sa se roage pentru invierea lor din morti. Duhovniceste vorbind, desigur.
At some point ne si intalnim deja...pana in momentul in care tot el, falsul mangaietor (Marele Inselator, daca vrei) intervine si-si cere plata lui. Tu crezi ca n-are si el de dat socoteala la Marele Carcotas? :)

Florin said...

Batrane, de unde aceasta interpretare political correct asupra lui Dogville? :)
Scuze ca intervin...
insa pierzi din vedere cartea apocalipsei. In cele din urma, scrie acolo, cei rai vor plati cu varf si indesat.
Nu ti se pare ca filmul este si o viziune asupra acestui grand final?
Tu vezi personajul principal ca pe o persoana (care isi face singura dreptate - cu forta), eu as zice ca este mai mult vorba despre intruchipare a binelui, si frumosului, fata de care "porcii lumii" :) se comporta asa cum zice si in poezia lui avramescu postata de tine, si care in cele din urma va birui.

saskiul said...

@ Florin:
Nu inteleg de unde pana unde "politically correct". Details, please.
Lasa-ma te rog sa am mari rezerve fata de acest film si fata de autorul sau in general. Dar e loc pentru fiecare sub soare, asa ca ai libertatea sa te bucuri de DOGVILLE si nu-mi propun sa ti-o rapesc. Bon apetit!

Florin said...

Asa cum ziceam, e vb de interpretare. Daca nu ii dai nici macar o sansa, nu stiu ce sa zic... Poate ai motivele tale.
Insa daca vrei sa interpretezi in cheia good and bad ca si concepte care traiesc simultan pe aceasta lume, iar la final ele vor fi despartite, atunci la acel final nu mai este vorba despre iertare si cruce, ci despre judecata si rasplata.
Iar negarea unui astfel de final poate fi pus pe seama unei interpretari "politically correct".
Cheers,
Florin.

saskiul said...

O, da, cum de n-am observat. Pedeapsa de la final era pedeapsa divina. Oastea Domnului a recuperat-o pe Frumoasa din Padurea Adormita (intre timp mega-siluita) si a plecat la Templu, in cautare de noi amatori de pedepse capitale. Multumesc, domnu' filmolog-teolog pentru cheia oferita, political incorrect. Dar totusi nu servesc.
Cum zic, fiecare cu placinta lui.

Florin said...

Scuze, n-am vrut sa te supar...
Chestia e ca mie mi se pare veridic filmu'. Nu sunt amator de exectii totusi, daca despre asta e vb...

saskiul said...

Mda, conteaza, iata, cu ce criterii operam. Veridic este atunci si NATURAL BORN KILLERS si infinit mai bine facut, mai viu si mai sclipitor, mai sofisticat si mai cool ca limbaj cinematografic decat "minimalistul" DOGVILLE. Nu despre o astfel de veridicitate e vorba, cred.
Tie chiar ti se pare ca acest film este in Duhul Parintilor? Lasa tu Apocalipsa, ca asa dam la pumni si la palme la orcine se nimereste in preajma noastra mai mult de o zi (nici nu e nevoie de saptamani, luni, azi ca sa ne supere). Se cheama ca suntem din Oastea Domnului si-i aducem nefericitului care si-a batut joc de noi ditamai apocalipsa pulverizandu-l, nimicindu-l?
Judeca si tu. Daca vrei Duhul Parintilor intr-un film de Trier, poftim, vizioneaza segmentul "I've seen it all" din DANCER IN THE DARK, in mod miracolus strecurat in acel film. Acolo, da, sunt gata sa dau sansa si chiar mai mult. Sa sapun ca acel segment de film (pentru care e vinovat nu doar regizorul, ci si Bjork si echipa de muzicieni/sunetisti etc.) are o dimensiune patristica, profetica, duhovniceasca...

Florin said...

Nu stiu, nu am vazut NBK.
Apocalipsa insa n-o poti lasa la o parte. Face parte din biblie. Asta e. Si e bine ca nu e dupa noi cand va fi.
Insa nu stiu cum sa pun aceste cuvinte ca sa nu fiu luat drept oastea domnului... Ma rog....
Totusi, zona teologica ma intereseaza, si din aceasta cauza interpretarile sunt asa cum sunt. Se pare ca si pe tine de asemenea. Dar joci un dans pe care greu il pot intelege. E vina mea.

Florin said...

Apropo, apocalipsa nu prea pare a fi in acord cu duhul parintilor...
Si totusi ea e acolo.
Mi se pare normal in acest caz un demers artistic de reprezentare a ei.
Tie, nu? ;)
Si pe biserici este pictata: oameni care ard in foc, cad in gura unui balaur, etc.
Punctual ceea ce nu inteleg este: de ce Requiem for a dream (sau NBK) dar nu si Dogville.
Incearca Tiers prea mult? Isi baga nasu unde nu-i fierbe oala?

saskiul said...

@ Florin:
Apocalipsa este o IMAGINE. Nu "litera de lege". Abordarea ta mi se pare predominant legalista, juridica. Natura pacatului, crimei, are insa si o dimensiune fiintiala, sa nu uitam. Zona teologica nu e una. Una e, eventual abodarea ta. Nu intelegi pentru ca e normal sa nu intelegi. Nea Florine, suntem doi oameni diferiti, avem lecturi diferite, asteptari diferite. Nu e normal sa fie asa?
Nu exita nici macar o singura Apocalipsa. Exista una inclusa in canonul biblic. Care e altceva. Dar mai sunt alte n necanonice (apocrife), la fel ca evangheliile. Exista, e drept reprezentari ale Judecatii de Apoi, dar unde e Hristos, domnu' teolog-filmolog in finalul din DOGVILLE? E cumva intrupat in gangsterii aia si n-am priceput eu?
De ce REQUIEM si NATURAL BORN KILLERS si nu, pentru mine, DOGVILLE? Simplu. Pentru mine (repet) cele doua sunt cinema pur-sange. Prefer, totusi REQUIEM pt ca descompunerea omului, automutilarea sa (sufleteasca si fizica) este asumat exprimata filmic. E limbaj cinematografic de zile mari acolo.
In DOGVILLE e un limbaj asa-zis minimalist si, pe de-asupra, mesajul mi se pare prolix. N-am inteles bine cui sjujeste domnul Trier. (Sau ma tem c-am inteles.) La REQUIEM e clar: personajele, toate 4, se viseaza ca pruncii. In raport cu ceea ce puteau fi s-au ratat. Asta inseamna missing the mark (ratarea, pacatul). Nu legalist (cu rafale de gloante), ci fiintial. As putea vorbi on and on.
La NBK prapastia intre forma si fond mi se pare mult prea mare.

Un cocalar cu ghiul si cu amnar said...

@ Lucian

... pajiste verde ... maci rosii ... caruta cu mere ... cai pascand ... Se cam incruca anotimpurile, domnu' Lucian ... Ivan si copilaria lui... Kidman a lu' Nicole ... gugulan cu car cu mere in toata legea ... Merele ajung in targ cam batute, lumea nu le prea cumpara, gugulanul se intoarce acasa cam incurcat in socoteli. E cam trista cantarea asta, domnu' Lucian ...

Ideea este nu sunt incurcate defel caile Domnului, ci noi singuri ne incurcam in propria noastra stiinta si apoi punem incurcatura asta in carca Lui. Caile Domnului sunt drepte, domnu' Lucian, foarte drepte, iar unde-i vorba dreptatea lui Dumnezeu nu-i loc de tocmeala omeneasca, ci numai de indreptare a omului, pentru a putea sta de vorba asa cum se cade cu Domnul, adica fata catre fata. Asa cum cauta Stalker.

Mere, cai, pajisti, maci rosii se gasesc puzderie in lumea asta incurcata si in lumea de apoi a Gladiatorului - dar filmul ala parca era cam chiciurist, nu-i asa ?