Self-righteousness

Citeam într-un volum recent apărut, un interviu cu avva Dionisie de la Athos. Printre altele, mult respectatul părinte afirmă acolo că un monah/preot ortodox care şi-a făcut studiile teologice într-o ţară ce nu e nominal (predominant) ortodoxă din, să zicem, Europa Occidentală sau – horrible dictu - America, nu merită creditat (dar un occidental care se botează ortodox la maturitate, după o viaţă petrecută printre „heterodocşi”, „eretici” şi „atei” poate fi creditat?). Cum ar veni, ce-a căutat acolo, ce, în Grecia sau Rusia ori România nu putea să-şi facă doctoratul, dacă tot a vrut să desluşească tainele teologhisirii?...Mă întreb ce crede despre această fobie faţă de tot ce nu poartă numaidecât ştampila pravoslavnică (asemenea icoanelor pe care scrie: SFINŢITĂ) un, să zicem, diplomat ortodox ce îşi reprezintă oficial Biserica dreptmăritoare într-o ţară apuseană. La Vatican, bunăoară. Desigur, o astfel de poziţie extremistă ce taxează cu suspiciune tot ce e occidental este emisă de un om care şi-a petrecut cincizeci de ani de viaţă nu doar într-o ţară nominal ortodoxă, ci chiar la Athos. Într-un fel, nici n-ar putea să vadă decât şi numai aşa.

Şi totuşi, fobia lui antioccidentală (dar parcă numai a lui?) îmi aminteşte, involuntar, de fobia lui Stalin faţă de oştile sale care au luptat în spaţiul extra-sovietic. Se ştie că pe armatele URSS întoarse de pe frontul de vest în patria-mamă le-a aşteptat – indiferent de rangul militar al soldaiţlor – gulagul şi exterminarea în masă. Pentru simplul fapt că au văzut – păcat de neiertat - cum arată occidentul. Sau orientul. Nimeni nu avea voie să aducă impresii de călătorie, să compare cum se trăieşte elsewhere cu life in the USSR. E şi asta o ortodoxie, la urma urmei…

Şi tot ortodoxă va fi fiind şi purtarea de grijă a unei femei mai în vârstă, azi după Liturghie. A venit spre mine şi m-a privit fix, patetic de compătimitor. (În ce hal a ajuns cuvântul acesta, compătimire…) „Pot să vă întreb ceva?” – zice. „Depinde ce”, îi răspund. Theodor, pe care-l ţineam de mână, ştiind deja ce-o să urmeze, spune anticipativ: „E bolnav?” (Începe să se obişnuiască…) Zice femeia: „E din naştere sau e bolnav?” … S-a oferit să-mi dea un bilet de tren gratuit să ajung cu Theodor la mănăstirea Muereasca din Vâlcea, că „e acolo o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului…” Şi doar atât să-i spun: da sau ba. Iar după aia o să văd minunea care-o să se-ntâmple…Ce să mai zic? Zic aşa: omul cât trăieşte învaţă cum să se poarte în momente nedorite, nechemate, cu persoane nedorite şi nechemate. Practic oamenii cicălitori şi firoscoşi sunt asemenea nedoritelor, enervantelor programe TV pe care le poţi reduce la tăcere prin simpla apăsare a butonului on / off de la telecomandă. Dar, slavă cerului, Ortodoxia – Grădina Domnului - e mare şi are destulă splendoare şi frumuseţe restauratoare – ea e minunea! Chiar dacă, inevitabil, e plină de tot felul de specimene, de ciudaţi, de puritani atoatecunoscători şi de predicatori ai acelei self-fulfilling prophecy care-l irita pe Bill Maher în Religulous. A-i exclude pe zeloşi, pe guralivi, pe clarvăzătorii atât de siguri pe sine nu e cu putinţă. Au încercat Reformatorii cu mult timp înainte şi au ajuns să plămădească această brave new world în care trăim acum.