Regele Pescar

Există în viaţă o vârstă a inocenţei în care ai un singur crez: nimic rău (dăunător, violent, fatal) nu ţi se poate întâmpla. Te simţi atunci buricul Pământului, crezi că toată lumea este a ta. Orice durere, orice nenorocire îţi par exterioare şi nu te poate afecta nicio boală, nicio catastrofă. Infernul sunt ceilalţi şi numai lor li se poate întâmpla ceva cumplit. Doar ei pot fi pescuiţi la-ntâmplare (oare?) de El, Regele Pescar.

Vine apoi o zi când ajungi, fără să-ţi dai seama, la o bifurcaţie. Lucrurile încep să se complice, tot ce ai crezut îţi fuge de sub picioare. Deodată, autostrada cu un singur sens pe care goneai – şi care până atunci părea netedă şi dreaptă, păstrată parcă numai pentru tine - se transformă într-un drum forestier şerpuit, abrupt, plin de gropi şi primejdii, care nu mai ştii unde duce. Te trezeşti pe nepusă masă într-un fel de pădure deasă şi chiar viaţa începe să se desfăşoare după legea junglei. Simţi că nu mai eşti chiar aşa de protejat de aura în care, orbeşte, ai crezut. O pui treptat între paranteze.

Iată, răsfoieşti presa electronică, şi dai peste o mie de ştiri de senzaţie. Randomly: "Poliţia din Barcelona informează că o femeie în vârstă de 45 de ani s-a sinucis aruncându-se de la etajul al optulea al imobilului în care locuia. În cădere, a omorât un pieton în vârstă de 50 de ani." Şi imediat îţi vine să te uiţi în sus, chiar dacă nu te afli în preajma unui bloc cu zece etaje....

Dacă, după zilnica bombardare cu astfel de ştiri-trăznet, nu înnebuneşti, te laşi resemnat în voia proniei cereşti. Încerci să te împrieteneşti cu ea sau, eventual, să te-ntorci în genunchi la ea, cerându-i iertare. Dacă reuşeşti să restaurezi această legătură fără surle şi trâmbiţe, fără să ajungi un fanfaron, eşti un fericit. Dar nu strică nici să înţelegi că nu e nimic de înţeles în afară de acest joc de-a şoarecele şi pisica - exact ca-n Ivan Turbincă (de Ion Creangă) sau A şaptea pecete (de Ingmar Bergman).