Hocus-pocus

Biblia, Patericul, Evangheliile apocrife etc. sunt pline de situaţii ce par bizare, fantastice, surreal însă - în contextul ecleziastic – tot ceea ce pare supranatural şi ireal este, nu-i aşa?, cât se poate de natural, de real. Are dreptate Dostoievski: realitatea are obligatoriu o componentă paradoxală, stranie, fantastică. Realul e fantastic, iar fantasticul e real.

Azi, cuvântul de învăţătură rostit de sacerdot ne-a trimis spre o istorioară ai cărei protagonişti sunt nişte păgâni ce trăiau în vremurile de demult, dintre aceia care l-au schingiuit şi batjocorit pe Hristos în timpul Patimilor. Astfel, unul dintre ei se zice că ar fi cumpărat o casă în care ar fi rămas, rătăcită (oare?), o icoană cu Mântuitorul. După ce a fost aflată de proprietarul necredincios (şi iconoclast – apropo şi de tema liturgică de azi: Sinodul Ecumenic al VII-lea, care a stabilit, o dată pentru totdeauna, rolul icoanelor Bisericii în mântuirea omului), acesta a prezentat-o tovarăşilor săi necredincioşi. Au hotărât să o scuipe, aşa cum şi-au amintit că procedaseră cu Însuşi Hristos strămoşii lor. Apoi au bătut cuie-n ea şi au împuns-o cu suliţa şi au continuat s-o pângărească cu un burete îmbibat în oţet. Dar – stupoare! – au văzut cum icoana a început nu doar să „plângă”, ci şi să „verse sânge”, drept care au chemat ologii şi orbii şi pe alţi neputincioşi să verifice dacă sângele ţâşnit în chip miraculos din icoana răstignită îi va tămădui. Dacă îi va vindeca, au spus ei, se vor converti şi vor crede. Legenda are – cum altfel? - happy end şi, printr-un fel de efect abracadabrant gen deus ex machina, sângele („care a fost colectat într-un vas încăpător”, zice povestea) s-a dovedit a fi un hocus-pocus blood şi acei bad guys au devenit, aşa cum au promis, good guys.

Restul (cum şi-au continuat & desăvârşit viaţa, deopotrivă neofiţii şi vindecaţii, după miracolul produs) e … tăcere. Sau o serie fără număr, fără număr, de alte legende şi povestiri miraculoase.