Fair play is far away

Am fost, sâmbătă, la o cununie. La un an de la nunta lui Tatiana & Claudiu (prilej cu care, fini şi naşi ne-am întâlnit la Casa Altringen pentru un Sunday lunch mai special) şi-au apus pirostriile Marius & Alexandra. So, welcome to the club, guys! ;-) Ambianţa a fost plăcută, mâncarea gustoasă, muzica agreabilă. M-am reîntâlnit, între alţii, cu ces (& fetele lui) şi cu amicul Ovidiu (& his wife) pe care nu l-am mai văzut de câţiva ani. Am schimbat păreri, am vorbit discuţii, deci n-am rămas – cum spune proverbul - filosof.

Azi, bucurie mare: Jurnalul naţional a difuzat un CD cu piese de Florin Bogardo, cu un supliment de imagini şi mărturii. Ascultând muzica lui (atât de puţin cunoscută, în fond, în ciuda faptului că aparţine genului „uşor”, „popular”) îţi dai seama că exilul său autoimpus (a trăit „în lume”, în Bucureşti, însă – în ultimii douăzeci de ani de viaţă – a ales calea ascezei, departe de limelight şi lumea înnebunitoare, de can-can-urile presei etc.) a meritat. Cotidianul pestriţ din România acestui început de mileniu e tocmai la antipodul universului său în care încape loc de poezie, de visare, de frumos…

Găsesc, pe net, montajul audio-video alcătuit (şi produs) de Răzvan Bucuroiu pentru emisiunea Universul credinţei de la TVR. O emisiune pe care am urmărit-o accidental, când aveam TV. Ştiu însă că transmitea informaţii atât despre ortodocşi, cât şi despre greco-catolici, romano-catolici etc. Deunăzi, aceeaşi emisiune oferea un reportaj despre colocviul dedicat Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei, la care am participat şi noi. Unul dintre vorbitori sublinia rolul „bisericii ortodoxe” în definirea identităţii românilor. Şi, ca să fie mai bine înţeles, a mai adăugat: „Tăiaţi rădăcinile unei plante şi veţi vedea ce se întâmplă…” Interesantă teză, într-o ţară atât de neomogenă (evident, fără să aibă parte de multiculturalismul şi de mentalitatea cosmopolită in extremis din America), cum e România. Astă-seară, când m-am întors acasă, am călătorit într-un autobuz sofisticat şi într-un tramvai destul de confortabil (scaune căptuşite, climă, aparatură electronică de taxat bilete etc.) – fabricate nu în România. Pe străzi, maşini care mai de care mai moderne, foarte multe fabricate elsewhere, dar nu în România. Pe stâlpi, ce-i drept, afişele prezidenţiabililor (peste vreo două săptămâni sunt alegeri) – care de care mai „bun român” – te cheamă să-i votezi. Şi toţi se jură că nu fură, toţi sunt „buni patrioţi”. Întâlnesc în jur şi multă lehamite (faţă de România, de tot ce e românesc), dar şi multă împăunare naţionalist-ortodoxist-rasistă. Foarte rar (în cantităţi neglijabile) câte o viziune cumpătată, neinflamată de patimi (politice, religioase, etnice etc.). România bunului simţ şi a comportamentului fair play e încă departe…

P.S. De la doar câţiva km distanţă, un amic îmi trimite pe mess citate învăluitoare despre iertare şi rămânere în iubire (versus neiertare şi mutare în împărăţia urii), mai cu seamă atunci când eşti – crezi tu – nedreptăţit, judecat (fără dragoste), marginalizat, persecutat. Şi apoi conchide: „sfinţii noştri aur poartă”. Se referea, desigur, la tezaurul de duhovnicie a sfinţilor din sinaxarele „bisericii neamului”…Eh, predicile noastre – ca orice predică - nu urmăresc atât să acuze un minus de bibliografie ori vreo lectură obligatorie nefrecventată, cât să înmulţească iubirea în lume, să proclame (o dată mai mult) lecţia smereniei, a crucii etc. Dar cu fiece zi care trece mă întreb dacă nu cumva această metanoie nu ar trebui să înceapă în inima noastră, dacă nu ar trebui - noi, predicatorii – să mai luăm o pauză de auto-reflectare şi rezolvăm ce se mai poate rezolva cu aceia pe care nu îi (mai) iubim din varii motive. Cu riscul de a-mi aprinde alte paie-n cap, aleg totuşi să rămân la versurile nemuritoare ale acestui text necanonic de (sorry) „muzică uşoară” din alte timpuri:

orice om pe care nu pot să-l iubesc

este pentru mine un prilej de adâncă tristeţe

orice om pe care l-am iubit şi nu-l mai pot iubi

înseamnă pentru mine un pas spre moarte

când n-am să mai pot iubi pe nimeni

când n-am să mai pot iubi am să mor

voi, care ştiţi că meritaţi dragostea mea

aveţi grijă, aveţi grijă

să nu mă ucideţi

să nu mă ucideţi…