Lucifer

Scriitorul, dramaturgul şi, ulterior, scenaristul Horia Lovinescu (de al cărui nume se leagă, mai cu seamă datorită regizorului Mircea Săucan, două bijuterii – încă inedite – ale cinematografului românesc, Meandre şi 100 lei, dar şi o serie de montări de excepţie ale Teatrului Nottara din Bucureşti, Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă, Karamazovii, Cum vă place etc.) afirma pe un ton nietzschean-luciferic următoarele, într-un număr al revistei Contemporanul din 15 octombrie 1965: „Anumite teme noi le ocolim în mod deliberat, ca şi cum n-ar exista. Mă refeream mai înainte la antinomia bine-rău, dar nu numai în societatea socialistă, ci în întreaga lume se petrece un fenomen care o să caracterizeze timpul nostru, privit retrospectiv peste mii de ani, ca o epocă de mare zguduire a omului: dispariţia lui dumnezeu. Civilizaţii întregi au fost construite pe acest pivot. E un fapt incontestabil că ideea de dumnezeu este pe cale de dispariţie. (…) Noi descriem o societate în care noţiunea de dumnezeu a dispărut, pentru că aceasta este societatea noastră. Dar implicaţiile complexe şi subtile ale fenomenului n-au fost abordate niciodată.” …Îmi amintesc, involuntar, biserica din Meandre transformată în club şi discotecă (vezi clip aici). Chiar aşa să fie? Reputatul om de cultură se referea, oarecum profetic, la o perspectivă diacronică asupra sfârşitului de veac XX. Altfel spus, „peste mii de ani” veacul nostru va părea omului din anul 3000, 4000 sau 5000 (ce ameţitoare viziune!) unul profund desacralizat.

De altfel, nici viziunea lui Andrei Tarkovski nu e prea diferită. Deopotrivă omul răsăritean şi cel apusean - afirma el în anii 80 - nu mai are nici un ideal. Biserica – singura instanţă care dădea omului un ideal – s-a prăbuşit. Ori fără un ideal, omul nu poate supravieţui. Şi totuşi, în filmele sale acest om poartă cu el - şi în spaţiul extraterestru din Solyaris şi în misterioasa Zonă din Stalker (unde se spune că, atunci când pătrunzi cu inima curată, ţi se îndeplineşte orice dorinţă) - nevoia lui de ideal, de mântuire, de nemurire. Să fie oare strigătul de neputinţă al Călăuzei, după fiecare dezamăgire provocată de vizitatorii Zonei, un semnal de alarmă la adresa „implicaţiilor complexe şi subtile” pe care le presupune „pierderea credinţei” - profeţită de Lovinescu - în vremurile prezente şi viitoare? Dar chiar şi aşa, câtă vreme soarele mai străluceşte şi va fi viaţă pe pământ omul va renaşte – dacă e nevoie - from scratch. În sensul acesta poate s-ar cuveni desluşite şi cuvintele mântuitorului: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” Chiar şi atunci când – supt vremi fiind – omul îşi pierde nădejdea şi uită să-L mărturisească pe Hristos, cel mereu „în mijlocul nostru”.