Monday 1 February 2010

Cu mască, fără mască

Formidabilă înţelepciunea populară! Cum s-au gândit străbunii noştri bănăţeni să-i numească măşcioni pe înlocuitorii de părinţi…Oarecum implicit, sensul acestei denumiri pare a fi acesta: doar părintele natural se poartă firesc, fără mască; doar lui îi pasă de soarta copilului / copiilor săi, de soarta soţului / soţiei, de familie. Aşa ar trebui să se întâmple. Însă dacă ar fi fost / ar fi aşa, n-am mai fi avut artă, n-am mai fi avut muzică, n-am mai fi avut rânduiala care ne învaţă să deprindem a ne mărturisi şi a ne întâlni – în chip tainic, nevăzut (cu „ochii trupeşti”) cu „părintele luminilor”. Cel / cea care ţine locul unui părinte poartă adesea o mască (sau un număr necunoscut de măşti). Sigur, intervine oboseala, nervii se tocesc, toleranţa (îngăduinţa, de fapt) scade vertiginos. Sfatul duhovnicilor de a nu-i dispreţui / urî pe măşcioni (dacă este – şi este – cu neputinţă, omeneşte, a-i îngădui aşa cum sunt: mascaţi) e cât se poate de folositor. Biserica oferă de veacuri un instrumentar adesea ignorat: pomenirea lor (mai ales a lor) în rugăciune.

Într-unul din, poate, cele mai reuşite comedii (ca de obicei, pe teme grave) scrise, regizate şi jucate de Woody Allen (Deconstructing Harry, un remix pe teme din Fragii sălbatici de Ingmar Bergman), celebrul personaj comentează ironic zelul evreilor practicanţi şi se întreabă retoric: „Wouldn't it be a better world if not every group thought they had a direct line to God?”. Apoi adaugă: „They're clubs. They're exclusionary. They foster the concept of the other so you know who to hate...” Ce frumos sună - revoluţionar, progresist, post-modern!... La cine se referă, cine sunt ei? După mintea lui, ei („the other”) reprezintă oricine se proclamă altcum decât liber cugetător, oricine îndrăzneşte s­ă-şi revendice o tradiţie – coruptă şi mincinoasă, fiindcă „tradiţia este iluzia veşniciei”. Dar dacă Allen şi allenienii pierd din vedere lucrul cel mai important? Dacă ei, cei care sunt diferiţi („clubarii”, „nefârtaţii”, cei care ne pun răbdarea la încercare etc.), sunt tocmai cei pe care se cuvine să-i îngăduim, nicidecum să-i urâm? Dacă afirmarea identităţii lor este necesară tocmai în vederea stabilirii cât mai exacte a „obiectivului” nostru? Iar „obiectivul” este cel formulat în ritmuri pop şi de un rebel ca John Lennon (care a spus cu mândrie că trupa lui, The Beatles, a ajuns mai celebră ca Iisus Hristos): All you need is love. Se va fi referit el oare la dragostea şi respectul în sens paulin, la „iubirea ziditoare”, nu semeaţă şi care „caută la ale sale”?

Existenţa măşcionilor nu e o achiziţie a ultimilor ani. Dar dacă mai există o variantă în afara dispreţului, cu asupra de măsură îndreptat faţă de ipocriţi, faţă de trădători, faţă de Cainii de ieri şi de azi? Poate că ei există (pe pământ şi chiar în vieţile noastre) tocmai ca să deprindem noi îngăduinţa şi dragostea, ca să biruim noi întunericul iubirii de sine şi să ajungem la iubirea din Epistola paulină către Corinteni, aceea care „îndelung rabdă” şi „este binevoitoare”, care „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte”, „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul”, „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”, care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” şi „nu cade niciodată”.



2 comments:

Anonymous said...

Sunt deseori intilnite cazurile in care parintii adoptivi(mascihonii)isi indeplinesc indatoririle mai bine decit parintii naturali.Dureros,dar adevarat.Ar fi multe lucruri de discutat pe marginea acestui subiect si asupra a ceea ce dvs numiti"mastile mascionilor".

saskiul said...

Corect. Se intampla si asta. Sigur, ar fi multe de discutat...