Mr. Funky Synthesizer

La mulţi ani, Adrian Enescu!

Mircea Veroiu - Ultima vară a tinereţii

Cartea Silviei Kerim despre regizorul Mircea Veroiu este înduioşătoare. Nici nu se putea altfel, căci volumul este scris şi plăsmuit din iubire – acel sentiment puternic, restaurator, ce „nu cade niciodată”. Autoarea evocă „cei mai frumoşi ani” şi „ultima vară a tinereţii” celui pe care l-a iubit şi alături de care a trăit zece ani. Amintirile se încheagă asemenea renăscutei „stele ce-a murit” şi dorului ce „pieri în noapte-adâncă” din cunoscutul poem eminescian. Lumina stinsului amor iradiază fiecare pagină scrisă de Silvia Kerim în memoria omului şi artistului – insuficient cunoscut, prea puţin mediatizat - Mircea Veroiu.

Mari cineaşti (Călin Ghibu, Iosif Demian, Nicolae Mărgineanu, Dan Piţa, Maria Ploae, Mircea Diaconu, Radu Boruzescu, Petre Bokor, Nicolae Cabel, Alexandru Condurache) recompun din memorie crâmpeie din întâlnirile şi discuţiile cu cel care a fost unul din cei mai iscusiţi caligrafi ai filmului românesc în anii 70-80. Cititorul află astfel o serie de amănunte inedite legate de culisele Apei ca un bivol negru, Nunţii de piatră ecranizării romanului Mara de Ioan Slavici (Dincolo de pod) ş.a., de minuţiozitatea cu care Veroiu îşi pregătea fiecare cadru din punct de vedere al scenografiei şi compoziţiei plastice. Ceea ce rezultă e mai mult decât un „portret al artistului la tinereţe”: este portretul unei generaţii „mânate de aceleaşi gânduri”. Al unor cineaşti pe care-i unea pasiunea comună pentru cinematograf: „Vorbeam film fără încetare, mâncam film pe pâine şi când pâinea se termina, doar film, pe săturate” – îi scrie Silviei Kerim operatorul Nunţii de piatră, Iosif Demian. Şi adaugă: „Ieşeau treptat la iveală caracterele noastre, veleităţile, afinităţile convingerile şi, printr-o coincidenţă fericită, absolut unică, intenţiile noastre se completau, se contopeau, de parcă deveniserăm unul şi acelaşi.”

Toată verva creaţiei este contrapunctată de penumbrele exilului autoimpus. În momentul în care, inclusiv în străinătate, avea să obţină premii după premii cu Adela, Mircea Veroiu a ales să trăiască în occident. Franţa, locul unde s-a stabilit, nu i-a oferit însă nici pe departe traiul la care visa. Câteva scrisori din exil dau la iveală un artist măcinat de singurătate şi sărăcie. Iar răul cel mare este că a rămas fără „jucărie” (adică posibilitatea de a filma), după cum i se plângea amicului său Petre Bokor într-o epistolă: „Dacă te sună [Adrian Enescu] de pe undeva din străinătate sau dacă îi scrii, spune-i din partea mea că el a avut dreptate: Jucăria nu trebuie lăsată cu nici un preţ, chiar cu niciunul. Căci e nenorocire mare, fără.” Adrian Enescu avea să scrie muzica pentru filmul său de debut: Şapte zile. Apoi a compus muzica – o muzică variată pentru tipologii variate, în care a folosit orchestră simfonică mare, muzică de cameră, experimentală, jazz, lieduri, balade, muzică electronică, uşoară etc. - la toate filmele realizate de Veroiu în anii 80 (Artista, dolarii şi ardelenii; Semnul şarpelui; Aşeptând un tren; Sfârşitul nopţii; Să mori rănit din dragoste de viaţă; Adela; Umbrele soarelui) şi la primul realizat după întoarcerea acasă, Somnul insulei. Colaborarea lor avea să fie egalată doar de (cel puţin) la fel de fructuasa colaborare dintre Enescu şi Dan Piţa.

Lăsarea „jucăriei” în schimbul iluzoriului confort ocţidental a fost urmată de subita declanşare a bolii necruţătoare. Dacă suferinţa pe care o va fi cunoscut Mircea Veroiu era dintr-aceea care destramă sau care – vorba lui Lucian Blaga - „zideşte fiinţa întru fiinţă” nu putem şti. Cert e că, pe patul de moarte, regizorul (care ajunsese „mai degrabă o fantomă”) a preferat preotului, spovedaniei şi cuminecării prezenţa exuberantă a iubitei sale din tinereţe şi compania lui Gelu Netea – „marele [prieten] nevoit să asculte”. Acestuia avea să-i spună: „Lasă-le încolo de ritualuri. Cu barba pe care o ai acum îmi poţi fi duhovnic. Ba chiar te numesc părintele Zosima. Niciunui alt părinte nu i-aş fi mărturisit mai multe decât ţi-am mărturisit ţie. Plus că e pe gratis…” Iar marele său prieten de-o viaţă i-a rămas credincios până la capăt. În dimineaţa zilei de 26 decembrie 1997, la ora 9, i-a pus mâna pe piept, i-a simţit în podul palmei ultima bătaie de inimă, i-a aprins lumânarea creştinească şi apoi a fugit spre telefon să-i dea de veste Silviei Kerim. „Despre fumul de la Crematoriu – adaugă „părintele Zosima” - nu vreau să spun nimic. N-a fost nici un fum. A fost un curcubeu ce s-a ridicat deasupra unui suflet. Sufletul prietenului meu. Ca o obsesie a Prieteniei. Temă care pe Mircea l-a obsedat toată viaţa. În toate filmele sale. În toate amintirile mele.”

În studenţie, Mircea Veroiu l-a avut ca asistent universitar pe Manole Marcus. La absolvire, după examenul de stat, a fost invitat de dascălul său (alături de alţi colegi: Dan Piţa şi Petre Bokor) la o terasă. Atunci – îşi aminteşte Bokor – „regizorul şi profesorul nostru preferat a făcut un fel de pronostic”. Lui Veroiu i-ar fi spus aşa: „O să faci nişte filme foarte elegante, foarte frumoase, de mare prestigiu, dar n-o să intre niciun câine la filmele tale”. Quod erat demonstrandum.

Silvia Kerim, Mircea Veroiu - Ultima vară a tinereţii – Editura Carminis, Piteşti, 2009.

Glossa - remix by Doru Apreotesei

Petiţiune

Psalmii lui David – ce minunat dialog cu infinitul! Ce imagine compun stihurile: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”…Şi ce hotărâtă pare vocea care caută să se îndrepteze prin rugăciune: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele…” Punct ochit, punct lovit! Nu asta căutăm toţi, începând cu incidentul din grădina grădinilor: el a pasat măgăreaţa ei, iar ea a aruncat vina pe Ka (şarpele): „Nu-s eu de vină, ci târâtoarea!”?

Ei, asta da aventură: să cauţi „straja” aceea nevăzută pentru gură şi „uşa de îngrădire” pentru buze...mai ales atunci când nervii şi răbdarea „strajei” s-au tocit, la fel ca balamalele „uşii de îngrădire” pe care le vei fi avut cândva, în copilărie…„Păzeşte-mă de cursa care mi-au pus mie şi de smintelile celor ce fac fărădelege” – petiţiune care se va fi citind cam aşa: „Dă-mi putere să rezist până la capăt”. Că putere de convingere faţă de Şefu’ are numai Monahul de la Rohia, atunci când – scrie el hâtru – e hotărât să trateze cu The Big Dude „ca de la jidan la jidan” pentru a-i cruţa pe ortacii lui întru filozofie care, într-un fel sau altul, „nu îndeplineau condiţiile”…

2night is 4ever

Expresul de Buftea

FD îmi trimite un text („Ne merge numele că trăim”) ce îşi propune să aducă aminte de nepriceperea omului atunci când a pornit pe drumul crucii/mântuirii. Adesea nu înţelegem ce presupune despătimirea noastră ori o amânăm (din lipsă de dispoziţie) ori ne fuşărim îndeplinirea îndatoririlor (şi lucrăm de mântuială, nu spre mântuire). Profetul din dărătul acestui text în format electronic mai spune că ne-am născut într-o lume care ne şopteşte de mici că fericirea e aici, că depinde numai de noi, că trebuie să ne asigurăm, pentru a fi fericiţi. Răstălmăcim înţelesul adevărat al comuniunii. Ne prefacem că „am trecut prin multe” şi dăm sfaturi, ne împăunăm cu citate, mimăm, ne prefacem, jucăm teatru prost. Nici nu ne pasă că nu mai ştim să plângem pentru strâmbătatea noastră, din nevoia pe care o va fi cunoscut-o şi psalmistul din vechime de a-l întâlni şi trăi pe Dumnezeul cel viu.

Ieri, paradisul a cuprins, pentru noi, timpul petrecut cu Theodor la înot, concertul de la filarmonică şi piesa de teatru urmată de ieşirea la un local cu specific grecesc, împreună cu trupa de mimi. Aşadar, educaţia fizică (ora de înot) a fost prelungită cu un ceas de educaţie muzicală (concertul). Am ascultat aseară câteva lucrări (reorchestrate de Sorin Petrescu, în majoritate) sub titlul „BaROCK, ba Clasic”. Concertul pentru două mandoline şi orchestră de Vivaldi a fost regândit pentru flaut (Ionuţ Ştefănescu), marimbă (Doru Roman) şi orchestră şi a sunat foarte bine. Introducerea şi Scherzo de Fr. Gulda pentru flaut, pian (Sorin Petrescu), percuţie şi orchestră au făcut trecerea spre sonorităţile rock. Încă un intrermezzo clasic (Rondo în la major pentru pian şi orchestră de Mozart) şi apoi remixul după Händel-Warren (Alleluia). Am stat şi la prima piesă din partea a doua a concertului (Coralul Doamne ţine-ne în paza Ta de Bach), după care am plecat – fără Theodor, căci spectacolul pe care urma să-l vedem avea nişte expresii…licenţioase şi n-am dorit să-i ascuţim curiozitatea – spre clubul unde am văzut Dragostea durează trei ani, cu actorii bucureşteni Adriana Trandafir, Gabriela şi Cristi Iacob şi Vitalie Bichir. După spectacol am rămas cu ei la un mic banchet. Cristi ne-a spus amuzat că perechile din primele rânduri au început la un moment dat să stea tot mai îmbrăţişate. Dialogurile şi „radiografia” cinică a psihologiei unui bărbat divorţat i-a făcut pe spectatorii bărbaţi să devină, brusc, tandri şi s­ă-şi asigure partenerele: „Lasă, mami, că la noi nu e aşa.” Au fost aproape două ceasuri de entertainment pe teme serioase, tratate sensibil în tuşe feministe. Iar ce a urmat a fost ca-ntr-un vis. Să stai de vorba cu mimii care s-au ostenit şi au slujit (prin rostiri, cântece, dansuri, coregrafie) pentru un public destul de numeros nu e de ici, de colo. Ne-am plimbat entuziaşti prin jumătate de secol de film românesc şi universal şi nici n-am băgat de seamă când au trecut trei ceasuri. Cristi şi Gabriela ne sunt aşa de apropiaţi, de parcă am fi crescut împreună. Am făcut câţiva paşi pe jos prin centrul urbei. I-am arătat lui Cristi cinematografele unde, cu ani în urmă, am văzut filmele în care a jucat: Eu sunt Adam, Pepe & Fifi, Priveşte înainte cu mânie. El ne-a arătat treptele Catedralei unde a filmat o secvenţă din 15, filmul Comisarului ciuruit, inspirat din evenimentele din decembrie 1989. Primul film în care-am văzut-o pe Adriana Trandafir (mai târziu, aveam s-o revăd şi pe scenă, în Arta conversaţiei, Maria Tănase şi La ţigănci) se numea Expresul de Buftea. Era un film de montaj şi se voia comic. Dar comice cu adevărat erau doar câteva din secvenţele de arhivă (cu mari actori de comedie) de acolo. I-am mulţumit Adrianei Trandafir pentru această excursie live cu … „expresul de Buftea”. (Pentru cei care n-au prins „poanta”, Buftea reprezenta cândva Hollywoodul românesc, locul unde se aflau platourile şi studiourile de filmare în România.) En fin, am vorbit şi de Monah. „Îi e bine acolo unde e, la schit.”, zice Cristi. Iar Adriana: „Lui îi e bine, nouă nu ne e bine…” Şi se referea nu doar la ei, cei patru mimi, veniţi în turneu, ci la întreg publicul cititor al enciclicei trimise de amicul meu FD în ajun. Noi suntem cei care încă ne întrebăm de ce ni s-a dat „paharul suferinţei” şi nu avem putere să spunem, din toată inima, „Facă-se voia Ta!”. Şi de aceea rămânem un fel de cadavre vii, de morţi cărora le merge numele că trăiesc.

Loto Prono

Yes

Bisericuţa unde am fost azi este în incinta unei, cândva, foarte temute instituţii, care-a ales să-şi serbeze ziua taman de Bunavestire. Care instituţie, după „Lovituţia” din 1989 şi-a clădit în ogradă – în semn de cenuşă-n cap – un locaş de cult. Şi ce locaş! Am fost toţi trei, de praznicul Buneivestiri, la singura bisericuţă din urbe unde – pe catapeteasmă, pe pereţi, pe duşumea, în cântări etc. - se păstrează, în toată splendoarea formelor şi culorilor bizantine, „Da”-ul rostit de Fecioara Maria înaintea Arhanghelului Gavril. După slujbă, merinde şi plăcinte for free în numele acelui „Da”.Fecioara Maria, cea din Scripturile canonice (nu din cele apocrife), nu spune decât „Da”. N-are altă replică.

Peste aproape două mii de ani, în romanul care avea să fie supranumit Biblia modernismului (Ulysses de James Joyce), personajul principal feminin (Molly Bloom) spune, la sfârşitul monologului ei interior (the stream of consciousness) de la sfârşitul cărţii, tot „Da”. Sigur, „seismograful” etico-filosofic al lui Joyce înregistrează – cu neîntrecută vervă şi ironie sofisticată – „demitizarea” lumii contemporane, „glissarea” înspre nicăieri într-o vreme în care mii de sirene te ademenesc spunându-ţi că te duc unde nici cu gândul nu gândeşti…

Şi totuşi, în această absolută capodoperă divino-umană a omenirii îndumnezeite (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur), acel „Da” al lui Theotokos a rămas, peste veacuri, nealterat de mode ori teorii „progresiste”. La fel cum icoana – îmi mărturiseşte un artist plastic, bunul meu amic Dan Voinea - a rămas, până acum, singura formă de reprezentare plastică evergreen. Restul, fără excepţie, plătesc tribut vremii în care au fost create şi cu care nu mai pot ţine pasul, devenind invariabil desuete.

Actorii noştri

Volumul Evei Sârbu reproduce o serie de interviuri pe care autoarea le-a luat câtorva mari actori români, între 1971-1981. Interviurile (însoţite de câte o „fişă aproape personală” cuprinzând date biografice şi profesionale) au apărut lună de lună în revista Cinema, la rubrica „Actorii noştri”. În fiecare dintre ele revine, ca un leitmotiv, întrebarea despre condiţia filmului românesc şi a actorului din anii 70.

Pentru Radu Beligan „teatrul e mai mult decât o vocaţie, e intoxicaţie”. În film însă numai trei roluri l-au mulţumit – cele din Răsună valea, Castelanii şi Paşi spre lună. În momentul când a răspuns întrebărilor Evei Sârbu (februarie 1971), actorul considera că încă nu a fost „încercat ca actor de film”. Peste ani avea să mai fie distribuit în Explozia, Premiera, Singurătatea florilor, Horea, După-amiaza unui torţionar etc.

Irina Petrescu refuză să facă „cea mai mare concesie”, aceea de a da publicului „exact ce aşteaptă el de la tine”. Actriţa crede că publicul trebuie contrazis: „Cu blândeţe, dar contrazis. De multe ori îi şi place, bănuiesc…”.

Amza Pellea rememorează popularitatea de care s-a bucurat interpretarea sa din Mihai Viteazul: „Eu puteam să joc prost, e adevărat, dar scenariul îmi oferea şansa să joc bine. Scenariul conţinea acele date care dau posibilitatea unui actor să creeze un personaj”.

Liviu Ciulei motivează că a jucat atât de rar în film pentru că i-au absorbit foarte mult timp problemele teatrului. Dar şi pentru că, de multe ori, colaborarea propusă de cinematografie i s-a părut superficială: „Am jucat în film numai atunci când rolurile mi-au permis să fiu actor”. Ca argument, aminteşte de rolurile din Facerea lumii, Valurile Dunării şi Pădurea spânzuraţilor. Puţini actori români – crede Liviu Ciulei - au deprins, cu mare subtilitate, secretele filmului („controlul asupra exteriorizării mişcărilor interioare, raportarea la unghiul aparatului, la obiectivul cu care se filmează, cunoaşterea efectului produs de diferite distanţe focale, acordarea jocului în funcţie de mişcarea de aparat”) şi-i dă ca exemplu, în acest sens, pe Irina Petrescu şi Dan Nuţu. Actorul de film, afirmă în continuare Ciulei, este „responsabil de tot, chiar şi de aspectul lui, pentru că şi aspectul este o armă de convingere”. Prin comparaţie sunt aduşi în discuţie oamenii dintr-o gară: „Cât mai au de lucrat asupra înfăţişării lor şi, probabil, cât mai au de lucrat asupra interiorului, pentru ca el să se reflecte în afară, într-un tot armonios şi superior…”

Toma Caragiu deplânge mediocritatea comediilor cinematografice româneşti: „Dacă în domeniul celorlalte filme s-au făcut lucruri remarcabile, la capitolul comedie suntem clar deficitari. Şi eu cred că totul porneşte de la scenarii. Sunt foarte sărace. Sărace în inedit, în savoare comică, în diversitate tipologică, în replici de duh, în conţinut – în tot ce-i trebuie, adică, unei comedii.”

Florin Piersic recunoaşte că îi vine tot mai greu să renunţe la „inevitabilele apariţii minore”, că s-a împrăştiat: „Am făcut un rol ici, unul dincolo, şi ce bine ştiu că e păcat să fug de la teatru la film şi de acolo la televiziune şi să nu prind, cu adevărat, şi bine, niciun iepure de urechi!...” Iar „iepurii” pe care i-a „prins de urechi” sunt câteva roluri de teatru care, la mijlocul anilor 60, i-au fost încredinţate de Alexandru Finţi (Lennie din Oameni şi şoareci, Orin din Din jale s-a-ntrupat Eelectra şi Mâşkin din Idiotul), niciunul însă în film.

Margareta Pogonat invocă „o anumită simplitate – sobrietate chiar – a gestului, a mişcării” necesară actorului de film, pentru că „filmul nu suportă mişcarea amplă, aşa cum se foloseşte ea pe scenă”. Dorinţa actriţei este ca personajele sale „să le arate oamenilor adevărata lor faţă” ca să „se elibereze de complexe, de tot ce-i determină să acţioneze împotriva lor înşişi.” Crezul ei artistic: „Am căutat întotdeauna, ca om şi ca artist, să-mi păstrez nişte date iniţiale de puritate, de sensibilitate sufletească, de înţelegere faţă de oameni şi faţă de fenomenele din jur. Şi asta pentru a reuşi să îmbătrânesc frumos în viaţă şi pentru a-mi păstra o anume avere din care să înzestrez personajele pe care le joc.”

Victor Rebengiuc nu este dornic să dea interviuri şi consideră că nu are nimic de spus: „Eu sunt actor. Meseria mea e să joc, nu să vorbesc. De altfel, drept să vă spun, nu am descoperit până la vârsta asta nimic care să nu fie gata descoperit.” Actorul – care, până la consemnarea acestor gânduri (aprilie 1973), fusese consacrat prin filme ca: Omul de lângă tine; A fost prietenul meu; Darclée; Pădurea spânzuraţilor; Castelul condamnaţilor; Zestrea - crede că tot ce a avut de spus în legătură cu un anumit rol, a spus jucându-l. Şi adaugă: „Sunt un om normal, viaţa mea particulară este de asemenea normală, nu are nimic extravagant, senzaţional în ea. Nici n-ai spune că e o viaţă de actor. Deci, nu văd cum ar putea stârni interesul spectatorilor mei pe care, sincer vorbind, eu îi doresc interesaţi mai degrabă de rezultatul muncii mele şi nu de lucruri care mă privesc numai şi numai pe mine.” Care sunt relaţiile cu publicul ale actorului Victor Rebengiuc? „Publicul în stal, eu pe scenă. Sau pe ecran.” Neinteresat să facă vreo concesie pentru a câştiga simpatia publicului, actorul spune: „Tot ce pot face este să-mi susţin, cu conştiinciozitate şi corectitudine, partitura.” Cinstea, adevărul, relaţiile dintre oameni „lipsite de…cum se numeşte asta? da, de gânduri ascunse”, partenerii buni, artiştii „conştiincioşi şi probi” (între care îi pomeneşte, în primul rând, pe Clody Berthola, Leopoldina Bălănuţă, Ileana Predescu, George Constantin, Liviu Ciulei, Petre Gheorghiu) sunt tot atâtea prilejuri vrednice de stimă pentru Victor Rebengiuc.

George Constantin este sceptic în privinţa publicului de film pe care – până în momentul interviului (august, 1973) – admite că îl cunoaşte mai puţin. Actorul – consacrat de rolul principal din Reconstituirea - crede că „filmul are un altfel de public”, care e „mai puţin preocupat de noi, mai legat de ceea ce se întâmplă acolo, pe pânză. Nu neapărat şi de cum se întâmplă.” Publicul de film poate să remarce jocul unui actor, dar „punctul de interes rămâne acţiunea”. I se pare că generaţia 50 (Silvia Popovici, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Draga Olteanu, Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu) nu seamănă deloc cu cei care i-au urmat: „Nu semănăm cu generaţia Motoi, de exemplu, şi cu atât mai puţin cu cea tânără. Am impresia că suntem, cât de cât, o generaţie mai matură nu numai sub aspectul vârstei. Privim lucrurile mai în profunzime. Poate de asta am şi reuşit să lăsăm câte ceva care ne seamănă … Poate că cei care vin acum după noi vor mai puţin. Poate nivelul pretenţiilor a scăzut.” De aceea, crede, n-a mai apărut un Penciulescu, Giurchescu, Esrig, Pintilie în condiţiile în care „teatrul e din ce în ce mai greu de făcut” şi „devine un fel de lux de care oamenii nu mai au timp”.

Ştefan Iordache recunoaşte că este tentat de film „când e vorba de un scenariu bun, de un regizor bun, de un rol bun”. În mai 1977 Ştefan Iordache avea să spună: „Poate că încă nu e nevoie de mine. Poate mai târziu…” Avea dreptate. Anii care aveau să vină i-au adus cu prisosinţă bucurii în filme ca: Doctorul Poenaru; Bietul Ioanide; Bună seara, Irina; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Întoarce-te şi mai priveşte o dată; De ce trag clopotele, Mitică?; Înghiţitorul de săbii; Concurs; Glissando; Noiembrie, ultimul bal; Cei care plătesc cu viaţa; Hotel de lux etc.

Mariana Mihuţ povesteşte mai cu seamă despre experienţa ei teatrală. În film însă dădea probe pe care nu le lua: „Pot să vă spun şi de ce. Odată mi-a lipsit un dinte, altădată eram „prea plinuţă”, altă dată n-am fost fotogenică…” În Profetul, aurul şi ardelenii (la care lucrează în momentul luării interviului) joacă „un personaj colectiv”, una din cel 15 neveste ale profetului: „Un fel de Armata Salvării. Am şi o tobiţă…Cred că pentru tobiţa asta fac eu rolul…”

Hâtrul Ernest Maftei consideră că filmele contemporane (din anii 70) sunt prea superficiale şi artificiale: „Uite, noi construim socialismul. Construim noi aşa uşor ca-n filmele noastre? Da’ de unde. Şi urmaşii? Ce-au să zică urmaşii. Păi, uite ce uşor le-a mers ălora! A mers de la sine. Oare? Nu. E cu sângele şi viaţa noastră. E cu greutăţi, cu oameni de toate felurile, şi cu optimişti, şi cu pesimişti, şi cu tari, şi cu slabi şi toţi ăştia trebuie să se oglindească în filmele noastre.”

Leopoldina Bălănuţă este mulţumită de calitatea rolurilor ei din filme: „Socotesc că ceea ce am făcut am făcut bine şi decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun.” Şi aminteşte de Subteranul, unde apare alături de Toma Caragiu şi Emil Botta, de Fefeleaga, unde s-a întâlnit cu regizorul Mircea Veroiu, de Bietul Ioanide, unde a colaborat cu Dan Piţa. Actriţa recunoaşte: „E drept, am jucat tot timpul acelaşi tip uman, acelaşi personaj marcat de suferinţă, de durere…” Dar asta pentru că „etapa de azi a filmului românesc aparţine emploi-ului. Un actor cu o faţă tragică într-un rol tragic, unul cu ochii strălucitori într-o comedie. Şi am foarte multe argumente să cred că emploi-ul este o prejudecată.” Apoi, potrivit credinţei sale că „un lucru numit este pe jumătate rezolvat”, actriţa spune că „dacă am numi vulgaritatea – vulgaritate, nedreptatea – nedreptate, meschinăria - meschinărie le-ar pieri din putere”. Dar, adaugă ea, „pentru asta trebuie să le atingi, să le spui pe nume”. În absenţa „numirii” – vulgarităţii, nedreptăţii, meschinăriei – nu se poate vorbi cu adevărat despre o „şcoală de film românesc”. Iar „timpul acela este încă departe şi va rămâne departe, câtă vreme nu vom înţelege că şi arta este o minunată „marfă de export”, pentru că ea pune în circulaţie gândirea şi talentul unui popor”. Deşi „trăim o epocă dramatică şi facem tot ce se poate ca să avem o perspectivă a momentului”, ne ferim să arătăm acest „moment dramatic” în filmele noastre. Astfel, „problema de fond este absenţa din filmele noastre exact a problemelor de fond ale realităţii noastre”. Ne mulţumim, crede actriţa, „să scurmăm la suprafaţa realităţii, nu forăm în adâncul ei”, „să oglindim nişte imagini ale vieţii” în vreme ce „arta nu este oglinda realităţii, ci interpretare a ei”, iar creatorul de artă este „creatorul unei realităţi care pe urmă se cere interpretată”. În încheierea confesiunii sale Leopoldina Bălănuţă povesteşte o întâmplare care a făcut-o fericită. Un regizor tehnic din teatru i-a spus cândva: „Domnule, în viaţă omul nu dă doi bani pe dumneata! Dar când te urci pe scenă…”. După aceea şi-a cerut scuze, dar – adaugă actriţa - n-avea de ce, pentru că: „A fost cel mai frumos compliment care mi se putea face.” Prin meseria sa, Leopoldina Bălănuţă încerca să ofere oamenilor puterea să spere. Arta aşteptării cu care îşi dorea să-i deprindă pe oameni nu era însă o „aşteptare pasivă”, ci „o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple”, fiindcă până şi „acel ultim lucru care i se mai poate întâmpla omului are nevoie de pregătire”. Crezul actriţei: „Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai”, căci „cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da.”

Tora Vasilescu răspunde întrebărilor adresate de Eva Sârbu într-o perioadă în care – cu o „iuţeală ameţitoare” - devenise dintr-o „dulce speranţă”, o „indiscutabilă certitudine”. O consacraseră personajele interpretate în Cursa, Gloria nu cântă, Casa dintre câmpuri, Cine mă strigă, Proba de microfon. După succesul fulminant de la debut a urmat, mărturiseşte actriţa, îngâmfarea: „Da, da, şi poţi să scrii. Au mai păţit-o şi alţii, aşa că nu mi-e ruşine.” Hop-ul cel mai greu de trecut a fost primul rol care i-a „ieşit” bine şi care, culmea, s-a întâmplat să fie şi debutul. „Pentru că ţi se pare că eşti „unicat”. Ca tine nu mai e nimeni. Numai anii în care stai pe tuşă şi vezi că-s mulţi care vin din urmă, şi toţi au aceeaşi senzaţie şi pretenţie de unicat, când înţelegi că oricine poate fi înlocuit cu oricine, şi dacă oricine înseamnă că şi tu, anii în care aduni amar peste amar te lecuiesc de ideea asta…”

Mai la urmă, Dorel Vişan crede că filmul este „o artă a tăcerilor semnificative, care să dea greutate vorbelor şi întâmplărilor”. Dar în filmul românesc dialogurile nu sunt, aşa cum ar trebui, „scurte şi cuprinzătoare” pentru că „la noi, dialogul îl face toată lumea şi tot timpul: înainte de filmare, la filmare, după filmare…Îl face Casa de filme, îl face producătorul-delegat, îl face toată lumea, numai cine trebuie, nu. Asta-i cu scenariile. În rest, totul e bine” – glumeşte actorul, după care se referă la subiectele filmelor româneşti, care sunt „liniare, schematice, nu dau nici actorului, nici spectatorului posibilitatea de a gândi. Multe personaje – unele pe care le-am făcut şi eu – sunt false. Şi falsul, în artă, dărâmă tot.”

Eva Sârbu, Actorii noştri. Interviuri uitate – Editura Ara, Bucureşti, 1995, 272 pag. Cuvânt înainte de Radu Cosaşu.

Scoica

C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine
şi inima
îmi prind în mână. Tremurând
îmi strâng comoara la ureche şi ascult.

Îmi pare
că ţin în mâni o scoică,
în care
prelung şi neînţeles
răsună zvonul unei mări necunoscute.

O, voi ajunge, voi ajunge
vreodat’ pe malul acelei mări,
pe care azi
o simt,
dar nu o văd ?

(Lucian Blaga)

Equinox

Azi, echinocţiul de primăvară. Abia acum se pare că iarna începe să fluture steguleţul alb. Bisericuţa de la Cebza a fost, iar, plină de lume. Pr. Serafim a citit din Evanghelie (şi) despre femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Filmul a redat, cred, o singură dată, această scenă. În Rubliov – însă Tarkovski (şi secundul său scenarist, Koncealovski) a lucrat inteligent, evitând capcana „ecranizării”. Rezultatul: un film unic, singurul care – cu un limbaj cinematografic pur-sânge – recreează pe ecran ceea ce va fi fost atunci.

La plecarea de la mănăstire am răsfoit un volum dedicat Sf. Siluan Athonitul. M-am oprit la un pasaj în care se povesteşte o întâmplare din viaţa sa timpurie. Trăia, înainte de a se călugări, în Rusia. Părinţii erau oameni simpli de la ţară şi aveau mai mulţi copii. Într-o zi, băiatului îi vine rândul la pregătit merindele pentru întreaga familie. A gătit porc, deşi era vineri şi rânduiala ortodoxă prevede abstinenţă de la produsele animale. Tatăl său (capul familiei) nu a spus nimic şi a mâncat. La fel au procedat şi ceilalţi. După vreo şase luni, tatăl îi aminteşte fiului ziua aceea de vineri în care gătise porc pentru familie. Fiul zice: „Pentru ce nu m-ai mustrat atunci, tată?” Iar tatăl, înţelept, spune: „Ca să nu te smintesc, fiule. Dar să ştii că am mâncat acea carne ca pe un stârv.” Trec peste restricţiile impuse de post în ritul ortodox, pentru că tâlcul acestei istorisiri (atât de frumoasă, încât nici n-ar mai avea nevoie să fie adevărată) are, cred, o bătaie mult mai lungă. Este, de fapt, vorba despre cuminţenia celui care ascunde greşeala aproapelui din dorinţa de a nu-l sminti. Din credinţa că, procedând astfel, va găsi la momentul potrivit cuvântul care să dojenească fără să pârjolească, fără să rănească. (Aşa s-a purtat şi unul din samuraii în vârstă, din uluitorul opus al lui Kurosawa, cu cel mai tânăr dintre ei, când l-a surprins că-şi cedează porţia de orez fetei de ţăran de care era îndrăgostit. Tăcerea seniorului îl va ruşina pe mezin mult mai tare decât ar fi făcut-o darea în vileag a „trădării” lui.) Nu ştiu ce mă face să cred că sănătatea psihică, precum şi dreapta socotinţă a celui care a devenit Siluan Athonitul a fost hrănită cu asupra de măsură de tactul şi înţelepciunea tatălui său cumpătat şi, deopotrivă, de smerenia şi bunătatea mamei sale…

Play cool

Mă gândesc la strungarul Vasile (Gheorghe Visu) din Faleze de nisip. Copilărie fericită n-a prea avut el – mama a fugit cu altu’, iar taică-su’ era beţiv şi-l snopea în bătăi. Dar a terminat o şcoală profesională, s-a angajat la un atelier de strungărie, era strângător, cumpătat, solitar, n-avea „gaşcă”. După lucru se plimba pe faleză (locuia aproape de malul mării), mai dădea de mâncare la Câine-câine, mai îi făcea ochi dulci tătăroaicei pline de nuri (Oana Pellea) de pe plajă. Până-ntr-o zi când piaza rea îl alege drept victimă a unei confuzii (o eroare judiciară). Este anchetat, arestat şi, în cele din urmă eliberat, după ce un avocat pledase – dezinteresat - pentru nevinovăţia lui. Oricum, nu existau probe. Se întoarce la mătuşă-sa, unde spală cu unghiile duşumeaua. Ştie c-a rămas fără serviciu, iar acasă nu mai voia să se întoarcă.

Ce e de învăţat de la Vasile, de la stoicismul său? Că atunci când viaţa te pune la încercare cu multe, merită măcar să-ţi verşi năduful pe mizeria sau neorânduiala din jur. Măcar faci ordine şi curăţenie în jur, dacă în tine sunt doar lumini şi, mai ales, umbre. Dar pentru asta poate nu e de ajuns să poţi să te abţii de la patimi („Nu bei, nu fumezi…Eşti sectant?” îl întreabă căpitanul de Miliţie care-l anchetează. „Ştii ce-i aia?” „Ăia care nu cred în Dumnezeu” – răspunde el. „Şi tu în ce crezi?” în iscodeşte miliţianul. „În mine.” – zice Vasile cât mai cool cu putinţă). Trebuie să ai, ca el, încredere în forţele proprii. Nu e puţin lucru, câta vreme - asemenea lui Vasile – crezi că menirea ta este să spui adevărul şi să te porţi cu smerenie şi cu frică de Dumnezeu.

Mizerabilism

Mi-am luat revista Orizont nr.2/2010 pentru un articol pe care mi-l semnalase zilele trecute amicul meu cinefil Ionuţ Mareş. Sub titlul „Noi pagini marocane”, Vasile Popovici scrie despre noua şcoală românească de film: „Caut în mine şi nu găsesc o urmă măcar de fior estetic, salvator. Nimic, nicio juisare de "al doilea nivel", doar acest mizerabilism facil, de nesuportat, fără distanţă între cameră şi realitatea plină de gropi, praf, năclăială şi mizerie umană: pe scurt: noua şcoală de film românească. Nu-ţi vine să râzi, nu-ţi vine să plângi, te uiţi doar, copleşit de zoaie.” A avut dreptate Ionuţ: m-am bucurat să citesc aceste rânduri critice. Mă uit numaidecât în dicţionar să mă familiarizez cu semnificaţia termenului „zoaie” şi găsesc: apă (cu săpun şi cu leşie) rămasă de la spălatul rufelor, al vaselor etc.; apă murdară, lături, scursori. Subscriu. Şi adaug (pentru mine): lipsa „celui de-al doilea nivel” şi a „fiorului estetic, salvator” o regăsesc nu numai în filmele „greilor”, post-1990: Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Dan Piţa, Stere Gulea etc. Chiar şi „noul cinema” post-2000 (432 şi Amintiri din Epoca de Aur – episodul 2 de Mungiu, Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu de Puiu, A fost sau n-a fost şi Poliţist, adjectiv de Porumboiu) care – în ciuda mediilor investigate - a ştiut să ocolească inteligent capcana întinsă de … zoaie mi se pare încă „fără distanţă între cameră şi realitatea plină de gropi, praf, năclăială şi mizerie umană”. Amicul FD (şi nu numai el) găseşte poezie şi aici, pe motiv că letargia şi „muzica concretă” sunt şi ele un manifest estetic tot atât de valabil precum fazele anterioare înregistrare de clasici. Cum ar veni, şi natura statică din Solyaris ori „lungimile” tarkovskiene (sau din filmele lui Nikita Mihalkov) şi atmosfera filmelor lui Ozu, Mizoguchi sau Kurosawa e la fel de plină de sens ca secvenţele „neorealiste” din filmele de azi, tributare „mizerabilismului facil, de nesuportat”. Aşa o fi. Până la urmă frumuseţea e tot în ochiul privitorului. Care ochi este, desigur, deprins a privi nu numai lucruri ziditoare, ci şi multe deşertăciuni...

AMR

Zi însorită, cu soare fără dinţi şi doar câteva adieri de vânt, în care temperaturile au „sărit” de la 7 la 14ºC. Am fost, cu Raluca, în Piaţa Unirii, la un sandwich luat de la un snack bar proaspăt deschis. L-am savurat înconjuraţi de zeci de porumbei, dintre care unii erau umflaţi în pene (la propriu) şi făceau pe curtezanii cu porumbiţele lor. Apoi am mai rămas, la o terasă în aer liber, să bem cafea + hot chocolate. Şi să numărăm împreună AMR-ul până la mult aşteptatul getting out. Care, ne-am spus, nu e altceva decât un transfer de la o colivie mai mică la o colivie mai mare. Sub ochii noştri nu doar golumbii îşi făceau curte. Doi copii – nu mai mari de 7-8 ani – se jucau, bucuroşi de prima zi mai puţin friguroasă din această iarnă prelungită. La un moment dat, băiatul îi spune fetei, în timp ce-o prinde de mână şi arată spre Dom: Hai în biserică, uşile-s deschise şi acum nu e nicio chestie de-aia catolică…

Life assurance

Ieri am fost la oratoriul Matthäuspassion de J.S. Bach. Public destul de numeros, deşi nu era vineri - ziua rezervată „orchestrei mari”. … Şi când te gândeşti că au fost ani în care astfel de lucrări („mistice”, „burgheze”, „reacţionare” etc.) erau total interzise în repertorii… Abia „vântul schimbării” din iarna lui 1989 a readus, în filarmonicile şi sălile de concert din România, muzica religioasă. Mă rog, muzica de inspiraţie religioasă (creştină, stricto sensu), care acum este o voce într-o polifonie de sirene. Încă şi încă o dată mi-am spus că sunt prieten cu barocul din muzică, fără să îndrăgesc îngeraşii din pictura religioasă de inspiraţie barocă, romantică, naturalistă etc.

Găsesc, în Psalmi, această voce care strigă: „Lipitu-sa de pământ sufletul meu; viază-mă după cuvântul Tău. (…) Fă să înţeleg calea îndreptărilor Tale şi voi cugeta la minunile Tale. Istovitu-s-a sufletul meu de supărare; întăreşte-mă întru cuvintele Tale. (…) Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea; în calea Ta viază-mă. (…) Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale. (…) Judecă pricina mea şi mă izbăveşte; după cuvântul Tău, fă-mă viu.” Şi încă: „Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac.” Atâta doar că această „asigurare de viaţă” se uită adesea. Poate pentru că ochii ne sunt îndreptaţi spre deşertăciuni? Oricum, este în Psalmi o voce foarte asemănătoare cu acel „Stai!” rostit de o prezenţă nevăzută în Stalker, atunci când omul se grăbeşte şi vrea să ajungă în „camera dorinţelor” pe scurtătură, „de capul său” şi fără o călăuză. Care călăuză, da, este şi ea conectată – prin smerenie, prin rugăciune – la Responsabilul cu intrarea şi ieşirea noastră în/din lume.

Lipitu-sa de pământ sufletul meu; viază-mă după cuvântul Tău.

Fata morgana

Descopăr, în nelimitata arhivă you tube, întreg filmul Fata morgana. N-am uitat sălile pline pe care acest film le-a făcut, la premiera din 1981. Am dorit să-l văd la cinema Dacia, însă n-au mai fost bilete şi am mers la cinema Constructorul, unde a trebuit să mă mulţumesc cu Moara cu noroc. Câteva săptămâni mai târziu l-am revăzut (la Studio), tot într-o sală plină. Reîntâlnirea cu el, după ani şi ani (vreo 25), nu mi-a mai adus nicio bucurie. Sigur, m-a emoţionat hit-ul cântat de Marina Traian (cu o orchestraţie electronică bine conservată de vreme şi nişte versuri sentimentale pe care, chiar dacă nu-ţi plac, nu le poţi uita) şi i-am privit cu nostalgie pe Dinu Manolache, Diana Lupescu, Marioara Sterian şi Mihai Pălădescu (pe care, în 1990 aveam să-l descopăr în rolul vieţii lui, cel din Meandre). Apoi m-am gândit ce uşor se manipulează en masse când ai la dispoziţie câţiva actori populari, un şlagăr de succes şi o poveste despre „marea iubire”. Şi, printre altele, câteva cadre cu şantiere sau instrucţii militare (pentru că, în subtext, una din tezele filmului este „armata te face om”). Altfel, montajul e total aiurea, iar ce se vede (şi se aude) oscilează între banal şi artificial - dar cine treabă are? Şablonul (plus cei doi-trei actori sexy) contează. Ah, da, încă ceva: Fata morgana este primul film în care l-am văzut pe Claudiu Bleonţ – Concurs a apărut cu un an mai târziu. La fel ca seria B.D.-urilor, a Haiducilor, a Comisarilor, la fel ca Nea Mărin miliardar şi filmele cu voievozi, la fel ca producţiile de divertisment ieftin de azi, Fata morgana continuă să aibă publicul său. Care public, atunci când nu are ce pune în loc (altceva decât telenovele sau filme de acţiune sau „romantice” fără nuanţe, fără subtilitate, croite după reţeta binecunoscută), poate nici nu trebuie criticat prea aspru. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Dar parcă alţii, peste ocean, îşi dau întreaga măsură a talentului lor chiar şi atunci când fac divertisment. Mă gândesc la Tootsie, la The Good-bye Girl, la A Little Romance – filme din perioada aceea, care sunt variaţii pe tema „marii iubiri”. Dar ce actori! Dar ce text! Dar ce punere în scenă inteligentă! Ei au demonstrat că divertismentul – atunci când e făcut cu profesionalism - nu exclude arta. La noi – nota bene: Fata morgana nu e un film realizat de amatori! - merge şi-aşa…

AVATAR după decernarea Premiilor "Oscar"

Primesc, de la DB, această parodie la Avatar – unul din ultimele mega hit-uri ale „uzinei de vise”, ce-mi aminteşte de o altă … „demitizare”. Prin 1979-1980 la TVR au pregătit, pentru noaptea de Revelion, o scenetă intitulată Alan-Dallas. Stela Popescu făcea acolo mişto de toate încurcăturile, de toată intriga încâlcită şi „trasă de păr”. Pentru mine era o insultă. Celebrul serial devenise un fel de „viţel de aur”. Aşa cum, tot în acei ani, o super-comedie ca Nea Mărin miliardar avea să hipnotizeze un întreg popor mai ceva ca la o şedinţă de bioenergie. Citeam ieri că unul îşi dădea cu părerea şi scria, categoric: un film prost şi nici actorul nu face cine ştie ce rol… Au sărit toţi la el de parcă ar fi fost înjuraţi de mamă. Cum, nu înţelegea nătărăul că Nea Mărin e „tezaur naţional”, că acel film e mai presus de orice bănuială?

În amintirea ţăranului zugrav

Am ascultat, întâia oară, poezia lui Lucian Blaga În amintirea ţăranului zugrav recitată cu dăruire de actriţa Maria Ploae. Versurile recitate atunci de această atât de specială actriţă de teatru şi film au înnobilat şi înseninat atmosfera spectacolului folk-pop în care a fost invitată să participe.

Azi trăieşti în legenda ta
cum ai trăit în câmpuri şi în sat.
Mi-aduc aşa de bine aminte
de mânile tale grele ca tăvălugul
cu care pecetluiau sămânţa-n arătură.
Mi-aduc aminte de ochii tăi verzi ca mura necoaptă
şi de meşteşugul blând cu care zugrăveai
sfinţi atât de fragezi
parcă veneau de-a dreptul din lună.
Erai prieten cu toate minunile.

O fată ţi-a venit în ogradă să-ţi zică :
Spune-mi, spune-mi, cum s-a născut
pruncul Isus fără tată ?
Intr-o icoană-nchipuită de tine
i-ai arătat în aur şi-n albastru ceresc :

Astfel stat-a Maria-n genunchi,
cu ciocul întins peste ea
o pasăre, plutind, a scuturat o floare.
Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis.
Din pulberea de floare
cernută peste tânărul ei trup
fecioara Maria
a legat rod ca un pom.
Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta ?

Erai numai om, şi totuşi când ai murit
s-a adunat mult norod în pragul tău,
crezând că fără veste te vei ridica la cer
şi vei înălţa cu tine satul şi pământul.

We like Chopin

Prima seară de week-end am petrecut-o în trei, ascultând muzică de Chopin (Vals în la minor, op. 34, arr.: Sorin Petrescu; Poloneza în la bemol major, op. 53 pentru pian şi orchestră, arr.: Sorin Petrescu; Andante spianato şi Marea Poloneză pentru pian şi orchestră, op. 22; Poloneza în do minor op. 40 nr. 2, orchestraţie: J. F. Diethe; Nocturna în mi bemol major op. 9 nr. 2, arr.: Radu Popa şi Glazunov (Suita „Chopiniana”, op. 46). Sala, aproape plină. Pianistul Sorin Petrescu, de obicei îmbrăcat gen smart casual, era la frac. De fiecare dată mă bucur când aud muzică live – ceva din spiritul compozitorilor care nu mai sunt e, iată, viu. O orchestră întreagă se nevoieşte să aducă la viaţă visul pus pe note de un compozitor, cu două sute de ani în urmă.

Puţin înainte de începerea concertului ne-am plimbat pe corso. E plin zilele astea de gherete care comercializează tot felul de obiecte decorative (multe din ele religioase - predominant creştine, totuşi). Care de care mai kitsch-oase, dar cui îi pasă? Mă uitam la Hristoşii ţipători, la Fecioarele în culori de papagal, cu raze în rogvaiv emanându-le din inimi, la poleiala aurie (necanonică) din reprezentările iconografice înecate în eresuri. Câteva minute mai târziu aveam să întâlnesc, în sala de concert, un amic de la care aflu un adevăr reciclat: nu importă reprezentările religioase dintr-o biserică. Doar nu te duci la muzeu, ci să te rogi…

Filmul & celelalte arte

Almanahul Cinema 1982 are ca temă principală relaţia dintre film şi celelalte arte. După uvertura dedicată politicii antirăzboinice a PCR sub Nicolae Ceauşescu, activităţii cinecluburilor şi premierelor româneşti din „vară până în iarnă”, volumul coordonat de Alice Mănoiu (redactor responsabil) şi Ioana Statie (prezentarea grafică) se ocupă de relaţia dintre film şi televiziune. Cronici de la câteva festivaluri de film din 1981 (Cannes, Pesaro, Moscova etc.) şi despre Arhiva Naţională de Filme, precum şi un grupaj sub titlul „Copiii vedetelor – Născuţi pentru a pierde?” întregesc conţinutul almanahului.

Premierele româneşti din perioada iulie-decembrie 1981, comentează Alice Mănoiu, cu greu se pot raporta - „nu atât numeric, cât calitativ” - la premierele anului anterior, ce „ridicaseră ştacheta prin titluri de referinţă”: Lumina palidă a durerii, O lacrimă de fată, Stop-cadru la masă, Croaziera, Vânătoare de vulpi. Astfel, se reţin doar două titluri: o biografie a unui mare artist (Ştefan Luchian de Nicolae Mărgineanu) şi un „eseu psihologic despre glorie şi eşec, plecând de la lumea sportului, dar extinzând observaţia” cu mijloacele unui „realism de şoc, uneori crud, potrivit mediului, fără exagerări caricaturale” (Învingătorul de Tudor Mărăscu). Ambele sunt „etape însemnate în drumul nostru către cristalizarea unui stil, a unor particularităţi de şcoală cinematografică naţională”.

După o serie de interviuri cu critici literari, de film şi teatru, regizori şi producători pe tema „De la carte la ecran”, studiul asupra legăturilor dintre film şi celelalte arte continuă cu articolul „De la Giotto la Rubliov”. Aici, referindu-se la „iluzia celei de-a treia dimensiuni” descoperite de Giotto, Dan Stoica arată că „într-un sens, cinematograful este consecinţa logică a invenţiei lui Giotto în domeniul picturii”. Şi, referindu-se apoi la filmul lui Andrei Tarkovski, observă că „în Rubliov, întoarcerea privirii nu e un simplu accent plastic, ea contribuie la crearea impresiei că personajul este prin tot ce spune, ce face, ce este (deci şi prin siluetă) o continuă întrebare adresată existenţei”. Grupajul „Pictura şi filmul” mai conţine o serie de portrete ale unor directori de imagine binecunoscuţi: Iosif Demian, Anghel Deca, Nicolae Mărgineanu, Doru Mitran, Nic Stan, Valentin Ducaru. Cu toţii au recunoscut că s-au străduit să povestească mai puţin prin cuvinte şi mai mult prin plastică – imaginea de film fiind situată, spun ei, „între cuvânt şi tablou, datorită montajului”. Un alt articol prezintă viziunea unor arhitecţi asupra raporturilor ce se creează între film şi arhitectură. Prof. univ., arh. Cezar Lăzărescu remarcă valorile reale ale imaginii şi decorului din unele filme româneşti - în special la Mircea Veroiu, „unde aspectul plastic este mai evident”, dar şi în Bietul Ioanide (decorurile: arh. Virgil Moise), unde a descoperit „nu atât atmosfera Bucureştiului cu specificul său urbanistic, cât atmosfera unei epoci”. Arh. Sandu Mihăilescu numeşte filmul, arhitectura şi muzica „arte înrudite” şi afirmă: „Cadrul scenografic trebuie să funcţioneze ca personaj dramatic”, referindu-se cu precădere la „ambianţa emoţională” – ca nou personaj – din filmele lui Andrei Tarkovski Andrei Rubliov, Solyaris şi Călăuza. Explorarea cadrului scenic al imaginii de film este continuată de scenografi: Ştefan Antonescu, Marcel Bogoş, Nicolae Drăgan, Dan Jitianu, Virgil Moise, Adriana Păun, Vasile Rotaru.

Iosif Sava prefaţează dezbaterea „Ce vă spune muzica de film?” cu un articol-îndemn: „Cineaşti, nu-l uitaţi pe Enescu…” Câţiva compozitori emblematici pentru muzica de film a acelor ani îi ăspund. Dumitru Capoianu susţine că „un regizor nu trebuie să ştie muzică; el trebuie să ştie să asculte muzică”. Cornelia Tăutu crede că „se pot lucra filme fără muzică” şi citează Proba de microfon, care i-a plăcut foarte mult. Muzica lui Tiberiu Olah pentru Osânda o consideră exemplară: „vine de nicăieri şi de oriunde, de nicicând şi din totdeauna, o muzică de naştere de lume, de expunere de lume”. La rândul său, Tiberiu Olah îşi aminteşte cu plăcere de partitura pe care a scris-o pentru Meandre - „un film foarte modern şi azi”, unde a avut o libertate ce i-a lăsat câmp deschis fanteziei. Muzica de film, afirmă el, „are o existenţă reală alături de operă, operetă, muzică de cameră, simfonică, show muzical, cabaret, estradă, spectacol de sunet şi lumină”. Compozitorul şi-a extras, regrupat şi reorchestrat teme din muzicile sale pentru film (Răscoala, Mihai Viteazul), sub forma unor suite care i-au fost cântate în filarmonici. Pentru Adrian Enescu marele avantaj al muzicii de film este că „poţi merge până la o infinitate de suprapuneri de teme, de structuri: o structură urmăreşte mişcarea aparatului în cadru, apoi se pot suprapune structura personajului principal, structura luminii, a altui personaj ş.a.m.d. Prin această suprapunere de structuri se creează ambianţa cadrului şi a secvenţei.” Enescu reproşează inginerilor de sunet din Buftea că „au mania zgomotelor”, că „nu vor să înţeleagă că în momentul în care se întâmplă o acţiune pe ecran, zgomotele se intuiesc, pentru că sunt foarte cotidiene, familiare. Este mult mai bine să te lase pe tine, ca spectator, să intuieşti un zgomot sau să-ţi creezi o atmosferă a ta, cu muzică sau chiar cu linişte…Noi oricum trăim într-un mediu foarte sonor (chiar poluat sonor). Noi nu mai venim din natură. N-am dreptate?...” Care filme le socoteşte importante din punctul de vedere al concepţiei coloanei sonore? „Filmele lui Tarkovski mi se par cruciale. Ale lui Nikita Mihalkov şi Andrei Mihalkov-Koncealovski emană viaţă şi dorinţa de a trăi. Coppola în Apocalipsul, acum aproape că nu pune zgomote, în mod paradoxal – fiind un film de război. Este făcut cu muzică electronică (muzică progresivă pe sintetizatoare). Iar în secvenţa decolării escadrilei de elicoptere, zgomotul elicei este mixat pe ritmul corzilor din aria lui Wagner de pe magnetofonul acelui ofiţer dement. În Filiera franceză era o „pânză” - absolut tot timpul – o „pânză” de corzi, de note ţinute supermonotone şi, pe deasupra, improvizaţie liberă la trompetă. N-am să uit niciodată urmăririle de maşini: venea maşina în plină forţă – „duduit” – şi de la un moment dat nu se mai auzea decât „pânza” de corzi (termenul muzical este cluster). Deci, ţi-a dat ideea, tema de zgomot – două maşini pe şosea – şi apoi fila zgomotul şi nu rămânea decât pânza de corzi şi, în fundal, trompeta cu surdină.” Ceea ce afirma Adrian Enescu despre muzica de film în 1982 este valabil şi astăzi: „a face muzică de film nu e afacere. A face muzică adevărată de film înseamnă a te restrânge la foarte puţine contacte muzicale. La noi nu se popularizează muzica de film prin disc sau prin radio – încă. Eu cred că a scrie muzică de film este o meserie cu totul aparte. Există nişte teorii şi nişte practicieni care susţin că o muzică de film nu poate să fie valabilă decât în contextul filmului. Eu nu cred aşa: o muzică de film ori este muzică ori nu este nimic.”

Virgil Toma lansează o dezbatere pe tema „Gest, mişcare, sens” în cinema. Tendinţa de operetizare a existenţei a fost încercată de un Minnelli, Kelly, Demy, însă atinge punctul maxim în opera regizorală a unui coregraf: Bob Fosse. Cabaret reuşea să surprindă un echilibru desăvârşit între „localul sordid şi acţiunile personajelor”. Coregrafia îşi lua „partea leului”, adunând în „secvenţe forte” metafora şi chiar umorul filmului. În filmele sale „metoda îşi atinge organicitatea tocmai pentru că artificialitatea convenţiei, după care actorii cântă şi dansează în momentele-cheie, este făcută firesc şi nu printr-o virtuozitate de circmstanţă, prin însuşi punctul de plecare a expresiei subiectului. În All That Jazz „un ping-pong de vase comunicante se realizează în coşmarul coregrafului muribund care îşi joacă viaţa până acolo unde confundă paşii de dans cu cei naturali şi universul contrafăcut al scenei cu cel nu mai puţin amorf şi impersonal al vieţii înconjurătoare”.

Volumul mai cuprinde şi câteva „confesiuni poetice” ale actorilor Ernest Maftei, Emanoil Petruţ, Adela Mărculescu şi Ioana Crăciunescu ş.a.. Iată o Irosire semnată Amza Pellea:

„Azi noapte am rămas

Singur, eu

Fără dumnezeu.

Atât am aşteptat;

M-am şi aplecat

Spre lăuntru, în mine,

Să văd cât se poate mai bine

Ca-ntr-un puţ, stele,

Comorile mele.

n-am desluşit nimic.

Doar un clipocit

Beznă şi umezeală.

Păcat de-osteneală.”