Message in a bottle

Seara, cu Theodor la un concert eveniment: sub conducerea muzicală a lui Misha Katz Orchestra Filarmonicii a cântat Concertul în la minor pt. pian şi orch. op. 16 de Grieg (la pian: Alina Bercu) şi Simfonia a III-a de Saint-Saëns. Pianista avea doar 19 ani, însă dă recitaluri de zece ani în toată lumea. A fost la înăîţime. Dirijorul (după port, un fel de Cristi Minculescu), care – aflu din caietul program (şi-mi confirmă la telefon şi AE, după concert) – este şi un talentat violoncelist, a făcut una devărat show şi s-a dăruit muzicii, pe care pasional o dirija, trup şi suflet. A fost răsplătit cu aplauze aproape zece minute-n şir.

După concert, împreună cu MM l-am condus acasă pe TG, care ne-a vorbit despre the loneliness of the long distance father & grandfather. Ce să spun? I-am ascultat geamătul mut din mărturisire (ce-i trăda durerea pricinuită de strămutarea familiei fiului pe alte meleaguri, într-o altă cetate, departe, departe) şi mi-au venit în gând vorbele rostite de Moromete: „Deh, aşa e, are dreptate săracu’!” Amicul MM i-a procurat o icoană, căci an de an, TG îi dăruieşte nepoţelului de ziua lui câte o icoană ortodoxă. Zilele trecute mi-a zis că ar vrea să-i dăruiască şi una catolică. E foarte anevoios să ajungi să faci diferenţa între o icoană bizantină şi un tablou religios, când - în marea lor majoritate - bisericile ortodoxe de minune se pricep să te-ajute să crezi că icoana aparţine trecutului şi că picturile religioase sunt infinit mai „actuale”, mai „relevante”, mai catchy, mai vrednice de a le împodobi. I-am răspuns atunci că sintagma „icoană ortodoxă” e o contradicţie în termeni. Că icoana nu poate fi decât ortodoxă, celelalte reprezentări fiind tablouri religioase. Astăzi m-am corectat şi-am adăugat: icoana ortodoxă nu poate fi decât catolică (sobornicească), în înţelesul originar al cuvântului. Picturile / tablourile religioase sunt romano-catolice şi necanonice. Şi cine ştie, poate că-ntr-o zi, nepoţelul de peste mări şi ţări (sau cine s-o nimeri să fie-n preajma lor), va fi sedus de frumuseţea unică, inegalabilă a icoanelor bizantine primite-n dar – ca un message in a bottle - de la bunicul din România...

Sexploitation

Găsesc, în varianta electronică a României libere, un comentariu la o emisiune TV. Emisiunea cu pricina este de la o vreme printre primele în cursa pentru rating din segmentul orar în care e difuzată (seara târziu). Fapt surprinzător, invitaţii obişnuiţi ai acelui talk show de tip tabloid nu sunt arhicunoscutele şi mediatizatele vedete ale momentului (care, bineînţeles, nu au ce spune lumii şi tocmai de aceea fac rating), ci – fapt neobişnuit, să recunoaştem - trei foste stele de muzică uşoară românească: Silvia Dumitrescu, Carmen Rădulescu şi Oana Sârbu. Tustrele au debutat la sfârşitul anilor 80 şi au dispărut, treptat, din peisaj. Oana Sârbu şi-a conservat look-ul – by far – cel mai bine, Silvia şi Carmen sunt mai durdulii, mai zdupeşe acum (so what?). Ei bine, trebuie să recunosc: preţ de câteva minute m-am simţit frate cu acest Dan Capatos - master of ceremonies şi host al „Showului păcătos” (aşa se numeşte emisiunea): „Am picat la treapta a doua de liceu – zice el – tot ascultând discurile Silviei Dumitrescu şi Loredanei Groza”... E vorba despre Cred în tine, Bună seara, iubito şi Un buchet de trandafiri – discuri compuse şi orchestrate (la synthesizer) de Adrian Enescu. Prezent cu două piese pe discul Silviei este şi prematur dispărutul Doru Căplescu. Silvia a cântat (mă rog, a făcut play back) Cred în tine şi, pentru câteva clipe, monitorul ce reda – prin you tube ­– emisiunea TV s-a contaminat de poezia şi ritmurile pop din acele vremuri „de altădată”. Chiar dacă Oanei Sârbu nu i-a plăcut sintagma („totuşi, nu suntem de pe vremea lui Gică Petrescu!”), sound-ul acelor piese (purtând marca Adrian Enescu, mult lăudat şi – culmea! – respectat de moderatorii emisiunii pentru...discreţia sa de o viaţă) este dintr-o altă lume. Ca să sublinieze contrastul şi mai pregnant, Capatos a pregătit un montaj audio-vizual având ca fundal hit­-ul Ani de liceu de Florin Bogardo (feat. Stela Enache). Imaginile „de dinainte” – diafane, romantice, tandre – ni-i arătau pe Oana Sârbu şi Bănică jr. în postură de liceeni îndrăgostiţi (secvenţele sunt decupate din filmul Liceenii); imaginile „de azi” – ce frizează pornografia - surprind tot nişte liceeni dansând provocator in nude şi făcând streaptease într-o discotecă. Then and now – spune moderatorul. Într-un fel are dreptate. Atâta doar că şi „înainte” se vorbea despre „şi mai înainte” în termeni nostalgici. (Era o glumă pe atunci: De ce spune Partidul „Tot înainte!”? Pentru că înainte era mai bine.) Mitul „vârstei de aur” nu s-a născut după 1990 în România, chiar dacă acum „se dă voie” la desfrâu „în toată regula” şi nebunia pare generală. În acest sens poate are dreptate Alexandru Matei, autorul comentariului din România liberă: emisiunea lui Capatos este un exemplu tipic de sexploitation, de „grosolană manipulare cu televizorul pentru că oricine ştie că elevii din anii ‘80 nu erau Mihai şi Dana din Liceenii, aşa cum nici elevele de astăzi nu sunt actriţe porno”.

A matter of perspective

Asumare – ce cuvânt minunat! Poate că în asumare stă măsura umanităţii noastre, în ce are ea mai nobil, mai înalt, mai divin. Asumarea presupune, desigur, un risc. Dar cine nu riscă pierde totul tocmai pentru că pierde şansa – unică! – de a fi credincios sieşi. N-ai cum să-i mulţumeşti pe toţi. E o eroare să crezi că aşa ceva e cu putinţă. Şi atunci intervine alegerea, triajul, selecţia. Culmea e că toţi (inclusiv neprietenii) aşteaptă de la tine chiar asta: curajul de a fi tu însuţi. E o greşeală să presupui că oamenii aşteaptă să-i linguşeşti. In the long run este apreciată demnitatea şi curajul de a spune „nu” compromisului de esenţă, cel care afectează fatal fibra cea mai tainică a omului. Dintr-o autentică şi profundă asumare s-au născut lucrările omului care, de-a lungul timpului, au punctat trecerea speciei noastre pe pământ. Astfel, asumarea (înţeleasă ca stare, ca proces) este plăsmuită din acelaşi material cu înduhovnicirea, cu desăvârşirea, cu îndumnezeirea (ca dispassion). Treaba nu-i chiar simplă, căci omul gândeşte, spune şi face lucruri trăznite şi, nu de puţine ori, amestecate. Şi sunt destule scăpări, scăderi şi greşeli pe care ni le putem asuma foarte greu sau chiar defel.

Despre acest tip de asumare radicală vorbea şi Meister Echart atunci când se referea la necesitatea împăcării cu conştiinţa noastră (pasaj citat şi în Jacob’s Ladder): „The only thing that burns in hell is the part of you that won’t let go... Your memories, your attachments; they burn them all away. They’re not punishing you, they’re freeing your soul. If you’re frightened of dying and you’re holding on, you’ll see devils tearing your life away. But if you’ve made your peace, then the devils are really angels freeing you from the Earth. It’s just a matter of how you look at it, that’s all.” ... Chestie de perspectivă, cum ar veni.

Our turn

Zi destul de plină pentru Theodor (care săptămâna trecută ne spunea că ţine primăvara-n palme): trei ore la şcoală, prânzul la Buni, un concert-lecţie susţinut la Liceul Waldorf (de pianistul Sorin Petrescu şi de flautistul Vlad Colar) în faţa câtorva zeci de copii – de vârsta lui şi un pic mai amri - puţin cam gălăgioşi (s-a cântat un fragment dintr-o sonată mozartiană, Hora Staccato de Grigoraş Dinicu, un vals din Lacul lebedelor, un cântec cântec de Claude Debussy, aria „Habanera” din Carmen de Bizet etc.), lecţia de pian cu MJ, somnul de după-amiază, recapitularea pentru şcoală şi o treime din Stabat Mater de Haydn (la Domul friguros din Piaţa Unirii), „completată” la întoarcerea acasă de Vecernia Sf. Andrei în interpretarea corului „Psalmodia”.

Noi lecturi din cartea lui G. Ardeleanu despre Steinhardt. Parcurgerea relatărilor despre torturile la care a fost supus îmi dă frisoane. Ce departe suntem noi, cei de azi, să dorim (cel puţin) să înţelegem prin ce au trecut sfinţii închisorilor. Citesc, încă o dată, despre felul în care în România, puşcăriile deveniseră – în obsedantul deceniu – altare şi academii. În vreme ce academiile au ajuns să fie conduse de impostori, de oportunişti, de nulităţi. Prizonierii din închisorile comuniste însă (asta scrie şi Steinhardt, şi Constantin Noica în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru) ţineau expuneri pentru confraţii lor, asemenea personajelor din Ray Bradbury (451 Fahrenheit). Intrai prost (oricum, puţin informat) şi ieşeai doldora de cunoştinţe, privind spre nebănuite orizonturi. Unora ca Steinhardt chinurile închisorilor le-au întreţinut bucuria lecturii. Iar episcopul care l-a botezat i-a încurajat setea de lectură şi râvna de a scrie. Şi monahul de la Rohia a scris şi-a rescris Jurnalul fericirii, izbutind să netezească pentru mulţi în jurul lui (dar şi pentru mulţi dintre cei care aveau să vină din urmă) calea spre Biserică, spre desăvârşire, spre frumuseţea Ortodoxiei (în vremuri potrivnice mai ales), spre cultura care „când este adevărată, este un imn de laudă adus vieţii; nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi” şi care „prin însăşi firea ei nu poate fi simplistă, monistă, intolerantă, bicisnică, arţăgoasă, exclusivistă, îndărătnică, brută ori trufaşă; ci dimpotrivă: pluralistă, tolerantă, graţioasă, modestă (smerită mai bine zis), deschisă, ştiind să admire şi să respecte măreţia şi frumosul, să păstreze contactul cu Misterul, să se înfioare în prezenţa Spectacolului” (Primejdia mărturisirii). A aruncat, cum s-ar spune, mingea în terenul nostru, al cititorilor săi. De noi depinde să intrăm în joc...

A star less

S-a dus la cele veşnice şi actriţa Marga Barbu…În ultimii 20+ de ani am zărit-o o singură dată. Era prin 2002 când Colonescu (vorba lui Mircea Daneliuc în cartea sa, Pisica ruptă) a organizat un fel de Oscar made in Romania şi a premiat actori, regizori (dar nu şi pe Mircea Săucan şi Mircea Daneliuc!), scenarişti, directori de imagine, compozitori români care au însemnat ceva pentru filmul românesc. Atunci Margăi Barbu i s-a înmânat un premiu pentru întreaga carieră. Era foarte îmbătrânită şi-mi amintea de rolul ei din Bietul Ioanide (1979), unde o juca pe Madamme Valsamaky-Farfara atât la vârsta ei de glorie, cât şi la bâtrâneţe, când tăvălugul istoriei (naţionalizarea, sovietizarea) avea s-o deposedeze de ceea ce poate nici nu îi erau de strictă necesitate: farduri, fumuri, haine chic, mofuri, gossip. Primise în schimb durerea, care-i conferea o nebănuită dimensiune tragică. Secvenţe rapel: talciocul şi scena din podul imens unde se strâng foştii aristocraţi, protipendada burgheză ajunsă-n mizerie prin politica de exterminare impusă de „ciuma roşie”. Mi-a mai plăcut într-un singur film: Domnişoara Aurica (1985). Rolurile de femeiuşcă năbădăioasă care au consacrat-o (din serialul cu haiduci regizat de Iulian Mihu, Doru Năstase et co. – şi acestea, pe scenariul sinistrului Eugen Barbu, consortul divei) mi s-au şters din memorie şi nu simt deloc nevoia unui refresh nici în privinţa apariţiilor ei, nici a filmelor respective ... Pe de altă parte, tocmai aceste roluri i-au asigurat statutul de vedetă naţională.

Caut informaţii despre Marga Barbu pe imdb: debutează în film în 1953, iar din 1965 până în 1989 (exact cât se întinde „Epoca de Aur”) joacă acelaşi tip de personaj cu nume diferite în nu mai puţin de 18 lung-metraje şi seriale TV cu haiduci sau cu ilegalişti, scrise de Eugen Barbu. Excepţii? Cele două roluri de contre emploi pomenite mai sus, din Bietul Ioanide şi Domnişoara Aurica.

P.S. Găsesc, pe un site de ştiri, numeroase mesaje de tip necrolog, care de care mai adulatoare (ca în cazul morţii lui Ion Dolănescu şi al atâtor idoli populari). Printre ele, rara avis, şi aceste rânduri de bun simţ: „Monstru sacru? Hai să nu exagerăm, a jucat în câteva filme de kkt, ajutată de soţul ei, Eugen Barbu. Dacă ea e sacră Rebengiuc cum e? Sau Caragiu? Nu toţi actorii români care mor devin automat luceferi. A fost o actriţă mediocră, dar asta nu înseamnă că ne pare bine că s-a dus.”

Vietnamul interior

Prin 1993 aveam să descopăr – în sala de cinema, pe care încă n-o abandonasem - unul din cele mai stranii (şi, în final, luminoase) filme pe care le-am văzut, ever: Jacob’s Ladder. Jacob Singer (Tim Robbins), un ofiţer combatant în războiul din Vietnam, este rănit foarte grav şi-şi dă duhul nu peste multă vreme, în urma unei operaţii chirurgicale desfăşurate în infirmeria dintr-un cort militar. Moare, însă împăcat cu sine, după ce organismu-i robust s-a luptat zdravăn să mai amâne c-un ceas „clipa cea repede”. Nicolae Steinhardt (şi, implicit Meister Echart, la care se face referire în film) ar fi fost mândru să asiste la această bătaie cinematografică pe viaţă şi pe moarte. Nu spunea el – referindu-se la adevăratul curaj – Un că avem, ca oameni, o „datorie sfântă”: de e să cădem, aceasta să fie în zori, după o noapte de aprigă rezistenţă (asemenea caprei din nuvela lui Alphonse Daudet, care - cu dârzenie - s-a luptat cu lupul o noapte întreagă înainte de a fi mâncată de el)?
Filmul regizorului Adrian Lyne (foarte atipic printre titlurile operei sale presărate cu sexy dramas & thrillers gen 9 ½ Weeks, Fatal Attraction, Indecent Proposal, Lolita, Unfaithful) este un caleidoscop surreal de halucinaţii, stări delirante, flash back-uri, flash forward-uri şi şcene de coşmar ce se petrec nestăvilit în conştiinţa personajului (imaginea: Jeffrey Kimball; montaj: Tom Rolf) – nota bene! – înainte de „urcarea la ceruri” a personajului titular. De fapt titlul ascunde un joc de cuvinte, căci „Jacob’s Ladder” nu este numai scara – imaginară – pe care, cu ultima suflare, urcă el dus de mână de către fiul său mult iubit (care murise într-un violent accident de maşină înainte de venirea sa în Vietnam), ci şi o armă chimică născocită de un dependent de droguri căruia autorităţile americane i-au oferit clemenţă în schimbul serviciilor lui, în calitate de chimist, pentru ţară şi armată.
Toate momentele principale ale naraţiunii cinematografice din Jacob’s Ladder - suprapunerea imaginii soţiei credincioase (Patricia Kalember) cu cea a femeii fatale (senzuala Elizabeth Peña) pe care Jacob a râvnit-o, dar n-a avut-o cu adevărat niciodată; prietenia restauratoare cu medicul Louis (Danny Aiello); imaginea luminoasă a fiului, Gabe (Macaulay Culkin, distribuit aici cu foarte puţin timp înainte de a deveni star, cu seria Home Alone); „coborârea la iad” în acel barbar spital medieval ş.a. - sunt punctate de încă un personaj a cărui importanţă e covârşitoare în „arcada” filmului: muzica lui Maurice Jarre. Consacrat în lumea muzicii de film mai ales datorită compoziţiilor sale pentru block busters ca: Laurence of Arabia, Doctor Jivago, Jesus of Nazareth, Shogun (dar şi pentru Die Blechtrommel), Jarre scrie pentru Jacob’s Ladder o compleşitoare muzică electronică de atmosferă. Sunt sonorităţi grave şi solare totodată (vezi şi, mai ales, ascultă finalul apoteotic) ce ne transportă în lumea zeilor muzicii electronice: Vangelis, Isao Tomita sau chiar a fiului său, Jean Michel Jarre. Maurice Jarre – odihnească-se în pace - s-a stins de curând din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă.

Heat wave

După câteva săptămâni friguroase, ieri am avut parte de un heat wave. Temperatura a urcat brusc până la 24 de grade. Apoi a plouat. Azi a fost mai răcoare, dar cel puţin n-a fost frig. Iarna îşi dă duhul. Încă o dată – a câta oară şi până când? – primăvara iese biruitoare. Sevele plantelor şi copacilor ne dau lecţii de viaţă, de bucurie, de tinereţe. Natura însăşi este un curs practic de fericire gratuită şi spontană. Trebuie doar s-o privim, să îndrăznim s-o privim faţă către faţă, pentru a lăsa să se întâmple acest necesar şi miraculos transfer de personalitate.

Citesc, în cartea lui George Ardeleanu (N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii), despre starea învăţământului românesc interbelic, despre rata promovabilităţii – considerabil mai mică decât în vremurile actuale, când peste 90 % din elevi promovează, când se copiază ca-n codru la bacalaureat, când notele nu mai înseamnă nimic. Despre rigoarea şi seriozitatea şcolii româneşti ante-1945 mi-a vorbit, laudativ, şi VL, cu vreo 25 de ani în urmă. ... Îmi privesc elevii: drogaţi cu imagini (televizor, internet), cu muzici care-i ademenesc prin limbajul dur, frust (ori prin sentimentalism şi dulcegărie), răsfăţaţi adesea de profesori cu note umflate, dezamăgiţi – prematur - adesea de mizerie şi de corupţie. În aceste condiţii şcoala este ucenicia lor pentru o viaţă trăită-n minciună şi înşelăciune, în mişmaşuri şi ilegalităţi. Şi totuşi, chiar în situaţia asta jalnică în care – şi datorită altori factori: familie, şcoală, anturaj etc. - se află, îmi sunt dragi. Se poate – vezi filmul lui Gus van Sant, Elephant - şi mai rău. Mult mai rău...

Seara, mergem la părinţii Graţielei, unde ne întâlnim cu Cornel, cu Florin (fratele Graţielei). Ieşirea s-a dovedit fastă: am făcut o brumă de mişcare vreme de-un ceas în jurul mesei de ping-pong, prilej cu care-am mai schimbat câteva vorbe între noi despre our daily routine. ... Printre picioarele noastre se plimbau cei trei câini superbi ai lor: Neil, Benny şi Nero. Şi, alături de ei, un special guest: mielul de câteva zile născut pe care tatăl Graţielei l-a găsit pe câmpul viran din faţa casei lor. L-am urmărit cum dădea din coadă ca un căţel când sugea lapte din biberon.

Sunt întrebat de TG dacă ştiu pe cineva care pictează icoane pe sticlă. (Chiar în seara asta i-am mărturisit lui Cornel că nu mă dau în vânt după icoanele pe sticlă. Că singurul link pe care această sintagmă îl generează mă duce spre sceneta cu Toma Caragiu şi Octavian Cotescu de prin 1972, intitulată chiar aşa: Icoane pe sticlă) Apoi îmi spune că ar dori să-i picteze cineva icoane catolice. I-am spus că – după ştiinţa mea - nu există aşa ceva. Acelea sunt lucrări de pictură religioasă (tributare modelor, stilurilor, ideologiilor etc.), nu icoane. Icoană-Scriptură-Liturghie. Iată o trinitate ce încă ţine piept vânturilor, valurilor. Pe mine unul, această metodă mă uluieşte, chiar dacă deocamdată o tatonez (şi numai în mică măsură o aplic). Însă aici doar – în icoană, în Biserica aceea care a dat Scriptura şi Liturghia - simt că sălăşluieşte vocea care-i porunceşte cu putere Scriitorului din Stalker să stea şi nu se apropie – trufaş - pe shortcut, să păstreze distanţa cuvenită. Fost-a o voce reală (a cui?), fost-a închipuire, fost-a şarlatanie?

Un dar de la zeii Olimpului

Rândurile de mai jos reprezintă varianta în limba română a articolului „Un dar de la zeii Olimpului”, scris de ziaristul Oliver Zsilko pentru Banater Zeitung din 18.03.2009:

Înainte ca tatăl său sa-i întinda prima linguriţă, Theodor rosteşte o rugăciune pentru masa de prânz. Îşi face cruce şi deschide gura. Nerăbdător, începe să mestece tocăniţa de legume. Prinvind în întuneric, mestecă alimentele şi, din când în când, cere nişte pâine. După două-trei linguri, ia cate o înghiţitură din paharul de apă pe care tatăl său i-l întinde. Pentru fiecare bucată mulţumeşte şi cere o altă linguriţă. Când se simte neglijat de tatăl său, Theodor devine agitat şi îl cheamă: „Tata, vreau să mănânc!” Dorind să calmeze situaţia, tatăl îşi întreabă fiul: „Theodor, ce-ai vrea să facem vineri?”

Theodor Alexandru Rădulescu este orb şi de curând a împlinit şapte ani. Este în clasa I la Liceul „Iris” din Timişoara, o şcoală pentru copii cu deficienţe de vedere, şi îşi însoţeste părinţii la concertele organizate de Filarmonica „Banatul”. Theodor ştie deja să scrie şi să citească în Braille şi merge de două ori pe săptămână la un curs de înot. Pasiunea lui rămâne totuşi pianul.

„Pentru că Theodor s-a născut prematur la numai şase luni şi cântărea doar 960 de grame, a trebuit sa stea două luni sub supraveghere în incubator. Mai târziu, aducandu-l acasă, i-am făcut cunoştiinţă cu sunete şi ritmuri încă din prima zi”, spune Marian Rădulescu, tatăl lui Theodor. La vârsta de 4 ani, Theodor - însoţit de părinţii lui – a mers pentru întâia oară la Filarmonică. Apoi, la sugestia cunoscutului compozitor român, Adrian Enescu, prieten apropiat familiei, Theodor a început să ia ore de pian. La început, muzica a fost gândită doar ca terapie, iar profesorul său de pian (Mihai Jereb, trompetist în orchestra Operei din Timişoara) îl delecta cu sunete produse la diferite instrumente (cu corzi, de pecuţie şi suflat).

În vacanţa de vară a anului 2006, părinţii au descoperit talentul pentru pian al fiului lor când, într-una din seri, Theodor a cântat la un pian de jucărie „Odă bucuriei”, după ce un prieten de familie i-o fredonase cu o zi în urmă. Dupa vacanţă, părinţii lui Theodor i-au relatat cele întâmplate la Moneasa profesorului de pian. „Am avut, de-a lungul anilor, foarte mulţi copii, dar nici unul nu a avut aşa o ureche muzicală“, spune profesorul Jereb. Theodor recunoaste acum nu numai note individuale, ci chiar trei-patru sunete produse prin apăsarea simultană a clapelor de pian. Acum, repertoriul lui Theodor – alcătuit de profesorul său de pian – cuprinde peste 30 de melodii: colinde de Crăciun, muzică clasică, populară, uşoară, polci, cântece de copii.

În decembrie 2007 Theodor a urcat pentru întâia oară pe o scenă profesionistă, interpretând câteva melodii (între care şi propriul său studiu, Tramvaiul) într-un spectacol organizat de Mitropolia Banatului, în care a cântat şi Grigore Leşe. Un an mai târziu, Theodor a urcat din nou pe scena Operei din Timişoara ca special guest în Concertul de Crăciun (spectacol organizat în parteneriat de Opera şi Teatrul Naţional din Timişoara), unde a concertat alături de soprana Daniela Vladescu. Theodor a participat cu cu două colinde: Dom’-Dom’ să-nălţăm şi Florile dalbe. Şi încă ceva: în toamna anului 2008 părinţii lui Theodor au observat că fiul lor poate să spună cu exactitate în ce zi a săptămânii cade orice dată din an.

Monsters inc.

Copii fiind, cutreierăm prin – credem noi – nesfârşite păduri de gând imaculat, avem o anume „nebunie” inconştientă ce nu ştie şi nu vrea să ştie de moarte, de duhurile aducătoare de moarte, de violenţă şi crimă ... Înaintarea în timp (aka ageing) aduce cu sine circumspecţia şi sporeşte luciditatea. Oamenii devin mai ursuzi, mai crispaţi, mai puţin luminoşi. De la – convenţional vorbind – crima lui Cain (descrisă în Scripturi), istoria omenirii este un şir nesfârşit de fărădelegi. O mare parte din Vechiul Testament este consacrat violenţelor fără număr săvârşite de om asupra omului, animalelor, naturii. Noul Testament la rându-i, s-a născut dintr-o crimă.

Piartă de hotar în istoria cinematografului contemporan (mă rog, al ultimului deceniu din secolul XX) este, cred, filmul lui Oliver Stone, Natural Born Killers. Într-un anumit sens, acel film iconoclast, extremely disturbing şi – ca multe altele, desigur - cu un uriaş potenţial vătămător n-a făcut decât să consfinţească omuciderea: criminalul în serie (jucat de Woody Harrelson) declară în exclusivitate, într-un interviu amplu mediatizat de canalele TV (ce doboară orice rating), că este „născut asasin”. Altfel spus, responsabilitatea sa e minimă, căci ucide oarecum „din reflex”, aşa cum unii moştenesc reflexul unei neputinţe pe cale genetică. Mai mult: devine idol pentru o omenire manipulată şi tembelizată. Stone ridiculizează acolo – cu un profund cinism – mass media actuală din USA care face negoţ (căutând, în disperare, un rating cât mai profitabil) cu ştiri despre criminali. Dar nu orice tip de criminali, ci mass murders. Şi filmul (inspirat din viaţă), viaţă se făcu. Zilnic agenţiile de ştiri anunţă fapte oribile săvârşite de inşi care n-au ajuns la nicio înţelegere cu frustrările lor. Există – şi în România - buletine de ştiri TV la ore fixe, specizlizate pe acest tip de news. Mame care-şi ucid pruncii în leagăn, violatori, criminali de toate speţele, monştri care-şi siluiesc fiicele de mici şi trăiesc în incest etc. sunt personaje nelipsite din telejurnalele autohtone cu acest profil. Cu o înfiorătoare periodicitate aflăm că un psihopat a mai făcut curăţenie pe străzi, prin amfiteatre sau şcoli. Cei care se nimeresc să fie în acel loc şi la acea oră cad - precum muştele - seceraţi de gloanţe. Elephant de Gus van Sant este cronica unei astfel de situaţii macabre.

De curând, un tânăr de 23 de ani din Boston, USA, a fost împuşcat mortal de către un poliţist în timp ce îşi decapita sora, asta după ce şi-a vătămat grav încă o soră. Cea de-a treia a apucat să cheme poliţia. Locuiau toţi patru împreună cu părinţii şi o bunică. Ucigaşul, ni se spune, avea probleme cu autorităţile pentru port ilegal de armă şi era arţăgos ... În aceste împrejurări, dilemele lui Jonas (jucat de Max von Sidow) din filmul lui Bergman Nattvardsgästerna sunt mai actuale, mai pertinente ca oricând. Şi, nu mai puţin, ale pastorului Tomas, care nu pare să înţeleagă mare lucru din suferinţa omului şi nici din existenţa răului în lume. Dar, ca să nu degenereze în nebunie incontrolabilă (ducând la sinucidere şi chiar omucidere), este nevoie de restauratoarea nebunie în Hristos. Este nevoie de împăcarea cu sine, de ieşirea dintr-un sistem infernal instaurat de neguţătorii de imagini - televiziune, cinematograf, internet etc. Avea dreptate cinicul Oliver Stone, atunci când - printr-un fel de fantă de lumină verde - a fluturat pe piepturile personajelor sale demente din NBK cuvintele TOO MUCH TV. Dar în lumea de azi e cool să fii dement, monstru, infractor. Nici măcar copiii nu mai sunt ce erau, ne naştem acum cu părul gata căzut, cu junghiuri în entuziasm şi în fluierul claviculei. Nimic nu mai sperie pe nimeni. Macabrul a devenit loc comun, a căzut în derizoriu. În goana nebună după senzaţional şi după senzaţii extreme se caută – ca-n Monsters inc. – noi actori care să sperie o omenire blazată, indiferentă şi îmbătrânită înainte de vreme.

Daddy cool

De dimineaţă, Theodor - înainte de liturghia duminicală - voia să ştie dacă azi va asculta „doar Tatăl nostru simplu sau împreună cu Cred într-Unul Dumnezeu ....”. Asta pentru că vineri am fost amândoi (şi cu mama, care a stat peste noapte la noi) a.m. la „Liturghia darurilor înainte sfinţite” (a lui Grigore Teologul), în care – Theodor a fost pe fază – nu s-a rostit simbolul credinţei. Mesajul pericopei evanghelice de azi (vindecarea tânărului demonizat) e fresher than ever. Antidotul la asaltul demonilor: fast & prayer. Vorba unui personaj din Offret (ce dă glas uneia din convingerile regizorului): „Orice s-ar spune, adevărul e în metodă, e chiar metoda”. După sermon ne-a aşteptat o mică agapă. Raluca şi Oana şi-au lăsat icoanele acolo unde le este, de fapt, locul: la capelă. Vreme de o săptămână – cât va dura înduhovnicirea noilor „ferestre spre absolut” - capela noastră s-a îmbogăţit cu doi Hrişti.

Am început să citesc cartea lui George Ardeleanu despre Steinhardt. Copleşitoare referinţele la Oscar Steinhardt – tatăl celui care avea să se călească în infernul temniţelor comuniste. Câtă dârzenie, cât umor, cât relativism faţă de naţionalismul celor de un neam cu ei... A avut zile şi – aşa cum promisese – şi-a aşteptat fiul să iasă din puşcărie. Împreună aveau să mai petreacă trei ani când – în 1967 – bătrânul industriaş avea să se mute la cele veşnice. Nu înainte de a se fi realizat semnificativul transfer de personalitate de la tată la fiu. Când, la ieşirea din închisoare, Nicolae Steinhardt îi spune tatălui său că s-a convertit la creştinism în celulă, acesta îi spune doar atât: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Daddy cool, indeed.

A man for all seasons

Vineri seara am fost cu Theodor la un concert vocal-simfonic (în două părţi) de excepţie: Alexander’s Feast de Haendel. La pauză Theodor a vrut iniţial să mergem acasă de foame, însă când am ieşit de la filarmonică s-a răzgândit şi mi-a cerut să ne întoarcem. Aşa că am rămas până la sfârşit.

Zilele acestea se împlinesc 20 de ani de la trecerea lui Nicolae Steinhardt la cele veşnice. Cu acest prilej, Editura Humanitas a pregătit o apariţie editorială de excepţie: cartea lui George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică. De la acest om dârz şi dintr-o bucată am învăţat despre importanţa dreptei socotinţe via Hristos: „creştinismul îndeamnă pe oameni să fie treji în toate, să nu fie copii la minte, ci la răutate să fie copii, iar la minte să fie oameni mari. Altfel se cuibăreşte prostia, care e un păcat (de slăbiciune, de lene, de nefolosire a talentului)”. Tot prostie şi păcat este – ne atrage el atenţia – şi plictiseala: „Plictiseală? Nepăsare? Înseamnă să te opreşti din drum. Creştinul nu se opreşte.” El mi-a amintit că oamenii civilizaţi, nu masele acceptă libertatea, că „numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea”. Şi tot el mi-a desluşit taina din Stalker: „Fiecare tot ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşt cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor”, adică importanţa luptei: „Împrejurările nu sunt o scuză decât pentru rataţi ... Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt ...Pe capra dlui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori”, căci „este mult mai interesant faptul că omul e imperfect decât acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu.”