Against all odds

La sfârşit de veac XX, Agenţia de Presă AM Press a fost dată în judecată pentru că o jurnalistă tânără din Buzău a declarat pentru agenţie că un popă dintr-un sat buzoian ar fi intrat călare pe un măgar în crâşma satului. La proces, popa s-a înfăţişat la tribunal cu un aer degajat - proaspăt ras şi fumând Kent. Era hotărât că trebuie să i se facă dreptate şi n-a vrut să accepte împăcarea cu jurnaliştii sub nicio formă. Ce se întâmplase de fapt? Eroarea de informaţie nu se referea la starea de ebrietate a popei (toată lumea ştia că le trăgea la măsea), ci – explica directorul AM Press, care a început să pledeze pro domo la proces - consta în faptul că în zonă nu există măgari, ci doar cai, iar popa (beat, desigur) intrase în crâşmă pe un cal. Astfel, judecătorii au decis că ştirea nu a fost o calomnie, pentru că măgarul – asinul – ocupa un loc important în simbolica creştină, iar preotul în cauză intrase în crâşmă ca misionar (precum Iisus odinioară) pe un cal, spre a salva sufletele celor pierduţi şi necăjiţi...
N-am mai aflat nimic despre soarta popii din satul buzoian, despre eventuala sa metanoie, însă – privind retrospectiv spre această anecdotă – nu pot să nu remarc: imaginea Ortodoxiei, a Bisericii e parcă tot mai puţin înţeleasă ca timp şi spaţiu pentru evenimentele euharistice. Ecclesia este mult prea des confundată cu structurile clericale ale Bisericii, cu „pitorescul” şi „culoarea” unor astfel de purtători de sutană. Nu puţini. Deşi, deşi ... nu puţini sunt şi cei care – aplicând politica struţului – se prefac că nu văd, că nu ştiu de neregulile despre care nu vor să ştie şi afirmă că, da, mai sunt şi uscături în pădure. Se întâmplă acum întocmai ca pe vremurile „democraţiei proletare” când canoanele realismului socialist prevedeau clar, fără drept de apel, edulcorarea, înfrumuseţarea artificală a realităţii. Vremurile trec, muşamalizarea însă râmâne. Trist e că Ortodoxia (trăirea liturgică şi cuminţenia participării la slujbele Bisericii) echivalează în ochii – vai – multora cu slăbiciunile şi „contra-exemplele” oferite „la vedere” de unii sau alţii din slujitorii lui Hristos. Sau, cum se mai întâmplă, cu grandomania de tip becalian ori cu retorica triumfalistă performată acum (eficient, s-ar putea spune) de un mim cu veleităţi de profet. Şi astfel se pierde esenţialul – „bufniţa din dărâmături” (după cum s-a exprimat Mihail Neamţu), strădaniile întru aşezarea fără zgomot a omului în Biserică, în marea familie a ostenitorilor întru îmbunătăţire de pretutindeni. Da, aceşti ostenitori există şi au existat mereu. N-au format „bisericuţe” şi nici n-au părăsit Biserica de veacuri pentru a se mântui (ori destrăma) elsewhere, pentru a medita şi filosofa individual ori pentru a cădea în nirvana.
Pe de altă parte însă, e la fel de important să te abţii de la a judeca; sminteala dacă e să vină, trebuie să-şi facă damblaua, n-ai ce-i face. Altfel spus, „ielele” - fără număr, fără număr – ce sucesc minţile atâtor oameni fără nicio rânduială trebuie să-şi facă jocul până la capăt. Energiile lor vin, oricum, din altă parte şi nu sunt în cantitate nelimitată. Cât de recuperabil mai este omul bântuit de himere şi stăpânit de sminteli după ce ele, smintelile l-au lăsat? De la caz la caz sau, cum se mai spune, fiecare cu norocul său. Şi, nu mai puţin, cu forţa donquijotescă ori sisifică de a merge până la capăt against all odds.

Mama Terra

Cu mic, cu mare poporu’ se strânge prin pieţe şi grădini de vară la un film puternic mediatizat: Home. Predică – laică, ştiinţifică, populistă, ultra politically correct - despre salvarea planetei de la o posibilă catastrofă, filmul lui Yann Arthus-Bertrand se foloseşte de mijloacele cinematografice ale momentului pentru transmiterea mesajului – un fel de variaţiune pe tema: we kill the world. Stilul e, evident, foarte în ton cu ritmurile faster & faster în care se trăieşte în „lumea bună”: imagini magnifice din variate regiuni geografice (Michel Benjamin, Domnique Gentil) montate deştept (Yen Le Van), un soundtrack (Armand Amar) ce combină sound-ul etno (gen Enigma) cu sonorităţi strong electronico-simfonice, un comentariu patetic - totul sub supravegherea de producer a lui Luc Besson. Finalul up te copleşeşte cu exemple pozitive de ţări occidentale şi organizaţii care s-au angajat deja, promiţător, în felurite campanii ecologice. Asta după un cuprins plin de avertizări şi de „dovezi” la adresa existenţei vieţii pe pământ – a mineralelor şi, în ultimii 200000 de ani, a omului.

D’a capo al fine suntem bombardaţi cu o mulţime de cifre, date, informaţii de ştiinţă popularizată despre originile vieţii pe Planeta Pământ, despre evoluţia specilor, despre apariţia oraşelor, agriculturii, globalizării, efectului de seră etc. Şi, surprinzător, o singură informaţie cu iz vag religios: Insula Paştelui. Dar – cum altfel? - fără să se pomenească nimic despre semnificaţia religioasă a Paştelui. Ei bine, în această prezentare areligioasă, bazată pe o înşiruire de fapte ştiinţifice şocante, ni se lansează apelul – nouă, pământenilor – de a deveni, cât nu e prea târziu, res-pon-sa-bili. Cine să ne responsabilizeze? Nu se spune. Că doar avem conştiinţe. Ce mai contează că mass media ultimilor 50 de ani (perioadă în care s-au înregistrat scăderi dramatice ale resurselor naturale, populaţia globului a crescut fabulos, iar globalizarea a progresat în proporţii alarmante) ne spală creierii, că nouă, celor răsfăţaţi de societatea consumistă, ni se serveşte – cu asupra de măsură şi în ambalaje tot mai atrăgătoare – panem dar mai ales circem? Important e că „n-avem timp, acum, să fim pesimişti”. Trebuie – ni se spune, în repetate rânduri - să acţionăm „cu responsabilitate”. Pământul, ne dojeneşte comentariul din off, a ajuns să arate „după chipul şi asemănarea celor care l-au muls de resurse” (tulburând echilibrul ecologic) şi l-au poluat. E nevoie să-l remodelăm. Să ne remodelăm, cum ar veni, devenind „fiinţe responsabile”. Cum? Dumnezeu – cel niciodată inclus în ecuaţia acestui movie hit al verii 2009 - cu mila. Here endeth the lesson.

I've seen it all

I've seen it all, I have seen the trees,
I've seen the willow leaves dancing in the breeze
I've seen a man killed by his best friend,
And lives that were over before they were spent.
I've seen what I was - I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You haven't seen elephants, kings or Peru!
I'm happy to say I had better to do
What about China? Have you seen the Great Wall?
All walls are great, if the roof doesn't fall!

And the man you will marry?
The home you will share?
To be honest, I really don't care...

You've never been to Niagara Falls?
I have seen water, it's water, that's all...
The Eiffel Tower, the Empire State?
My pulse was as high on my very first date!
Your grandson's hand as he plays with your hair?
To be honest, I really don't care...

I've seen it all, I've seen the dark
I've seen the brightness in one little spark.
I've seen what I chose and I've seen what I need,
And that is enough, to want more would be greed.
I've seen what I was and I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You've seen it all and all you have seen
You can always review on your own little screen
The light and the dark, the big and the small
Just keep in mind - you need no more at all
You've seen what you were and know what you'll be
You've seen it all - there is no more to see!

Written by Björk, Sjón Sigurdsson & Lars von Trier
Performed by Björk, Thom Yorke
Arranged by Björk, Vincent Mendoza & Guy Sigsworth
Choir Arranged by Björk
Orchestrated & Conducted by Vincent Mendoza
Produced by Björk & Mark Bell
Mixed by Mark Stent (as Mark "Spike" Stent)

This is an excerpt from Lars von Trier's movie Dancer in the Dark

see video here

A friendly chat

Seara de luni printre amici. Am fost la ziua lui GM - am jucat ping-pong (după câţiva ani în care n-am pus mâna pe paletă) şi am stat la poveşti pe terasa din curtea lor. L-am întâlnit pe Florin – un simpatic matematician cinefil şi meloman cu studii acasă, în occidentul apropiat şi în cel îndepărtat. Am început să vorbim despre Tarkovski, iar virajul brusc spre Tarantino s-a dovedit periculos. Totuşi, nu fatal. Pentru că i-am promis, la despărţire, că-l voi căuta negreşit când voi ieşi la pensie pentru ca să-mi explice taina filmelor lui Tarantino - acea metanoie prin care, spune el, trec personajele sale care „nu rămân la fel, ci se transformă”. Atunci, am glumit eu, voi fi un moş cool pentru că voi savura at last subtilităţile şi ironia limbajului cinematografic propus de Tarantino. Când am schimbat subiectul şi-am dat-o pe muzică electronică (cu aplicaţie la Vangelis), vehemenţa cu care a descalificat-o (chiar dacă a recunoscut că nu are urechi pentru ea şi deci nu a s-a expus decât la foarte puţine audiţii de electronic music) mi-a amintit de Inginerul care, cu vreo 25 de ani în urmă, avea să-mi dechidă ochii spre literatura universală şi muzica simfonică. S-a alăturat discuţiei Csabo, pe care-l ştiu de la proiecţiile cu filme de la Humanitas şi apoi de la concertele simfonice şi jazz de la Capitol. Intervenţia lui mi s-a părut de bun simţ, iar argumentaţia bine articulată. Pr. RN a pus punctul pe I: Dacă ar trăi acum, Bach şi-ar scoate pălăria în faţa lui Vangelis. Apoi am trecut în revistă cu Florin momentele memorabile (pentru noi) din cinematograful american. Puţin înainte de midnight Gabu şi FD ne-au condus la maşină. Cele trei ore au trecut ca şi cum ar fi fost trei minute.

Fiecare cinematografie cu Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei

Prin 1986, regizorul Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela) mărturisea, în cadrul unei retrospective organizate de Casa Tineretului din Timişoara cu câteva din filmele sale, că grandomania lui Sergiu Nicolaescu e fără leac, dar „să-l ţină Dumnezeu aşa cum e, fiindcă nu se va schimba niciodată; dacă n-ar fi el, niciunul dintre noi n-ar putea să facă filme în România”. Sergiu Nicolaescu a rămas un mit. Un mai tânăr amic cinefil mi-a povestit recent că, după ce a scris atât de rău despre ultimele sale filme (şi considera că încă a fost blând), a primit ameninţări cu bătaia de la admiratorii lui Sergiu. Până una-alta, triumfalistele lui filme istorice, poliţiste şi populiste continuă să producă manii. Şi - mai puţin ca înainte, ce-i drept - money-money.

Dacă ar fi să aleg doar un titlu din filmografia sa de regizor (ce numără 50+ titluri), după ce i-am văzut mai toate lung-metrajele de dinainte de 1989 (şi câteva de după), memoria mea afectivă se opreşte la drama psihologică Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971). Pentru tema sacrificiului (inutil) şi a laşităţii (autorul scenariului: Titus Popovici, după nuvela sa, Moartea lui Ipu), pentru imaginea stranie (Alexandru David) ce te făcea să simţi arşiţa soarelui sau mirosul prafului de puşcă sau trecerea timpului sau parcurgerea unui spaţiu, pentru decoruri (Hortensia Georgescu) şi interpreţii principali (Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Ioana Bulcă şi copilul Cristian Şofron). Peste cinci ani, între alte două filme de aventuri (unele realizate în co-producţie cu studiouri din Europa de Est & Vest), Nicolaescu mai încearcă o dramă: Osânda (1976), ecranizare după romanul Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa. O parte din excelenta echipă de la Ipu se regăseşte şi aici: Amza Pellea, Gheorghe Dinică, directorul de imagine (Alexandru David) şi compozitorul (Tiberiu Olah).

Celelalte filme sunt tributare unui gen sau altul – superproducţia istorică din „epopeea naţional㔺i filme „de aventuri” (Dacii, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Pentru Patrie, Capcana mercenarilor, Întâlnirea, Ringul, Ziua Z, Mircea, Noi, cei din linia întâi, Coroana de foc, Punctul zero, Oglinda, Triunghiul morţii, 15, Carol), policier-ul (Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Accident, Duelul, Revanşa, Viraj periculos, Supravieţuitorul), plonjări într-un timp retro (Ultima noapte de dragoste, Mihail, câine de circ, Ciuleandra, Orient Express) şi – ocazional – în lumea comediei (block buster-ul local, Nea Mărin miliardar) sau a şantierelor muncitoreşti (Zile fierbinţi). Majoritatea au fost, la vremea lor, best sellers şi, în lipsa modelelor occidentale (importul de filme comerciale din Apus era limitat, iar dupa 1983 drastic redus), constituiau singurele repere din zona producţiilor „bărbăteşti”, „de acţiune”, „cu bătăi, împuşcături” şi multă pirotehnie. Întotdeauna însă personajul numit Muzică îşi „făcea temele” ireproşabil. Fie că e pusă pe note şi orchestrată de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Nicu Covaci & Phoenix, Radu Goldiş, Adrian Enescu, Vasile Şirli sau Anton Şuteu, muzica evergreen din filmele lui Sergiu Nicolaescu (de factură simfonică sau jazz, pop-rock-folk sau electronică) trăieşte şi în afara imaginii. Păcat că în România nu se promovează muzica de film prin disc sau radio şi cinefilii melomani care îndrăgesc muzicile din filmele româneşti sunt nevoiţi, cu foarte puţine excepţii, să o asculte „la pachet” cu imaginea.

Pentru milioane de spectatori filmele regizate de Nicolaescu ­ante-1990 deveniseră un brand de neegalat. Unii s-au dezis de el, alţii îl mai frecventează şi azi. În ciuda implicării sale politice în evenimentele din decembrie 1989, sau poate tocmai de aceea. După 1990, filmele lui Nicolaescu au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce – observă Iulia Blaga – „adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă; mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie”.

În anul zero al mileniului trei, obsesia „nemuritorului” Sergiu este tratată cu fină ironie de Cristian Mungiu în scurt-metrajul Zapping. Îl vedem aici pe Sergiu Nicolaescu în câteva mici fragmente din al său Mircea (1989), în timp ce personajul (un dependent de televizor) zappează plictisit şi obosit pe telecomandă, căutând să vadă „ce mai e”. Îi auzim mai întâi vocea metalizată („Îmbătrânesc şi simt povara răspunderilor. Şi-am visat şi-o apă neagră”), apoi – după o plimbare pe alte canale – îl regăsim într-un scurt dialog în care nepotul Voievodului (raisonneur al tinerei generaţii de regizori români talentaţi, însă faultaţi când vine vorba să apuce dă facă film?) îl întreabă pe Mircea-Sergiu cel Mare: „Bunule, tu eşti nemuritor?”. Iar „Bunul” răspunde sec: „De ce-ntrebi?”. La finalul partidei de zapping, încă un cadru scurt cu armate de călăreţi, decupat din generic, în care apare numele „nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelaşi Mircea. Toate conotaţii locale, româneşti, dar - nu-i aşa? - fiecare cinematografie îşi are Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei.

Om bun

De dimineaţă, Sfânta Liturghie la mănăstirea de la Cebza. Din nou psalmodierea maicilor s-a îmbinat cu trilurile păsărilor din câmpul verde pe care-l puteam zări prin uşa deschisă de la paraclisul unde s-a ţinut slujba. Rapelul evanghelic la Maria şi Marta mi-a amintit ceea ce spunea Pr. Rafail Noica despre Răsărit/Apus. Astfel, „partea cea bună care nu i se va lua” am găsi-o în tezaurul de rugăciune ortodoxă, în vreme ce treburile cele multe şi ostenitoare s-ar afla în spiritul pragmatic al spiritualităţii apusene. O maică ne-a litografiat – spre bucuria noastră - două din cele mai frumoase icoane de la Cebza (Învierea şi Schimbarea la Faţă).

După-amiaza, peste un ceas am vorbit cu Monahul. Ciudat, acum când mă gândesc mai bine, el şi nu altcineva mi-a modelat în toţi aceşti ani (uneori-adeseori chiar împotriva judecăţii mele slăbănoage) sentimentul identităţii duhovniceşti. Aveam să descopăr că în anii 80 amândoi ne hrăneam cu frumuseţea imaginilor/sunetelor tarkovskiene din Stalker şi amândoi (ca atâţia alţii) revedeam acel film on and on fără să pricepem nimic din el. Ca apoi să înţelegem că acel film este de fapt o Chemare, unică şi irepetabilă, ce întemeiază şi zideşte. Mai departe, fiecare după vrednicia sa de a restaura vremea şi de a rămâne la înălţimea Chemării. De la el din chilie, Monahul ne-a vorbit iar despre cuminţenia pisicii sale care acum hrăneşte trei pui şi de la care, spune el, simte că are atâtea de învăţat în ce priveşte folosirea timpului şi primirea celor cu adevărat necesare pentru suflet.

Seara am petrecut-o cu fam. Pr. RN. Am depănat amintiri, încă vii, din tabăra de la Semenic şi, la despărţire, am cântat (printre altele) Amintire cu haiduci, Cântecul bufonului şi Bine c-a-nfrunzit pădurea.

P.S. Dintr-un cotidian românesc de mare tiraj, aflu că Dan Andrei Aldea (chitaristul teribil din anii 70, autorul soundtrack-ului de neuitat de la filmele Nunta de piatră şi Duhul aurului, solist poliinstrumentist al trupei rock Sfinx) acordă, spune el, ultimul interviu şi anunţă că este hotărât (după aproape 30 de ani de activitate în Germania) să-şi retragă cetăţenia română. Fair enough, doar că la întrebarea jurnalistului „Crezi că România are artiştii pe care-i merită, iar tu aici, în Germania, ai publicul pe care îl meriţi?” răspunde evaziv: „Grea întrebare!”. Cum ar veni, e greu să rămâi acolo unde nu te apreciază nimeni, e greu să şi trăieşti în pribegie, acolo unde – material – îţi este răsplătită munca. Drama nostalghiei (=dorului) unui alt Andrei – Andrei Tarkovski (şi el s-a hotărât - tot în acelaşi an, 1982 - să întoarcă spatele patriei sale nerecunoscătoare ce n-a avut nevoie de arta sa) - e dusă mai departe de acest muzician de la care au rămas câteva albume evergreen şi melodii aflate acum pe buzele multora (Om bun, An după an, Şir de cocori, Într-un cer violet).

Dan Andrei Aldea îşi încheie acest interviu-surpriză cu o profeţie: „Eu zic că la ora actuală România este pe cel mai bun drum înspre a-şi pierde însăşi esenţa poporului care o locuieşte. Ceea ce nu s-a întâmplat nici sub unguri, nici sub turci, sub ruşi, sub comunism... Acum, îşi pierde identitatea.”... Care să fi fost oare identitatea românilor sub comunism (în condiţii de sporită presiune ideologică, poliţienească etc.), mai pronunţată şi mai vie, în opinia sa, decât acum când există posibilitatea îmbrăţişării uneia sau alteia dintre ideologii, religii, cetăţenii etc.? Situaţia în România nu e pe roze, de bună seamă, însă parcă e puţin derutantă această capitulare. Dar poate că aşa înţelege el să meargă înainte chiar de drumu-i greu, să nu mai privească înapoi peste umăr. Poate că acesta e drumul său, aşa cum cânta (premonitoriu?) în România anilor 70 (songul Secolul vitezei) şi atunci nimeni n-are dreptul să i se opună. Să se fi referit el oare la pierderea acelei identităţi care a fost însăşi raţiunea de a fi a celor ce – de veacuri - se încăpăţânează încă să stingă ultimii lumina aici, la porţile Orientului? Să nu existe decât două căi, anume: ratarea prin rămânerea în patria care-şi pierde identitatea, respectiv împlinirea prin fuga înspre un pământ al făgăduinţei (şi asumarea implicită a ruperii cu trecutul, inclusiv prin renunţarea la cetăţenie)?

A contesta gestul lui Aldea (oricât de scandalos li s-ar părea el unora) echivalează cu a contesta existenţa Apusului şi a Lumii Noi, formate tocmai din personalităţi puternice care au rezistat nostalghiei şi au supravieţuit (cum, cu ce preţ e altă poveste). La urma urmei, unui om care îşi concepe moartea „în Italia, într-un orăşel la malul mării, cu faţa la mare” şi care (nu e puţin lucru) îşi permite să-şi vadă visul cu ochii (materialiceşte vorbind), nu-i poţi spune decât: Umblă sănătos, om bun. Facă-se voia ta!

Into the wild

Am fost toţi trei în tabără (pentru Theodor). Patru zile am petrecut into the wild. Mă rog, atât de wild pe cât ne putem permite, ca oameni ai cetăţii, dependenţi full time de electricitate şi confort occidental.

Am dormit trei nopţi în cort şi ne-am bucurat de soare (şi mai puţin de ploaia care ne-a scurtat şederea cu vreo două zile), de o drumeţie („explorare”, ne-a explicat Baloo aka Dragoş) până pe o creastă de munte plină de afine. Am retrăit, în parte, atmosfera cazonă de acum 20 de ani, din armată. Doar că atunci nu eram „pe tuşă”, ci primeam ordine de la caporali până la colonei „pe bune”. Mâncarea, raţional drămuită avea parcă alt gust, ştiind că e gătită în ceaunul sub care am aşezat lemnele pe care eu însumi le-am spart. Şi ce-mi mai plăcea să privesc ore-n şir jarul din vatra cu lemne-nroşite!...

În ultima zi, unul dintre seniori (Cristi) le-a ţinut copiilor o predică despre ascultare, pornind de la povestea Facerii. Le-a spus, în încheiere, să asculte de părinţi, de preoţi, de profesori etc. Şi m-am gândit că da, e de minune să împlineşti cuvântul acesta. Cu o precizare: atunci când părinţii, preoţii-duhovnici, profesorii etc. sunt „pe aceeaşi lungime de undă”. Ce te faci însă când, în familie, unul o ia în cea, altu-n hăis; când cei care ţi-au dat un nume se urăsc de moarte şi această ură le consumă toată dragostea pe care ar trebui s-o investească-n tine, odrasla lor? Când profesorii n-au niciun interes să-şi ţină orele cum ar trebui şi mesajul lor trece pe lângă tine, nereuşind să te implice şi pe tine în procesul învăţării? Când preoţii sunt împărţiţi în tabere (iată, în ortodoxie: „ecumenişti” vs. „tradiţionalişti”), cu toate parti-pris-urile ce decurg de aici? În cine, atunci, să crezi; pe cine să asculţi? Şi câtă vreme? Până la prima divergenţă de opinii? Să asculţi orbeşte, necondiţionat şi nelimitat?

La final de tabără, în careul festiv, unii participanţi (pici cu vârstele între şase şi 12 ani) au primit o cravată de wee wolf. La sfârşit de tot, au mimat cu mic cu mare predarea, din mână-n mână, a unei bombe imaginare şi comédia lor mi-a amintit involuntar de ultima secvenţă din Blow Up-ul lui Antonioni. Raluca a condus smoothly pe un drum plin de serpentine (şi ceaţă), avându-l pe Pr. RN drept călăuză şi la dus şi la întors. Când am zărit arhitectura urbei noastre, am tresărit. Pentru că sweet home înseamnă – asta e, suntem domesticiţi, suntem civilizaţi – pereţii apartamentului nostru din oraş. Acolo ne e căminul şi vatra. Mama natură e doar o legătură pasageră.

Filiaţia dostoievskiană a filmelor lui Andrei Tarkovski

„O mare importanţă au pentru mine – scria Andrei Tarkovski în Sculpting in Time - acele tradiţii din cultura rusă ce pleacă de la opera lui Dostoievski. Dezvoltarea lor în Rusia modernă este fragmentară, insuficientă; de fapt, ele sunt mai degrabă considerate desuete sau ignorate cu desăvârşire. Şi aceasta datorită incompatibilităţii lor totale cu materialismul. În plus, criza spirituală prin care trec toate personajele dostoievskiene (însăşi inspiraţia operei sale şi a celor care i-au urmat) este şi ea văzută cu mari rezerve. De ce această teamă faţă starea de „criză spirituală” în Rusia contemporană?”

Există, la Dostoievski, ideea - centrală - că suferinţa este indispensabilă mântuirii omului. Raskolnikov, Mâşkin, Alioşa, Dimitri Karamazov & co. traveresează acea „criză spirituală” din care iese biruitoare, în ei, „făptura cea nouă”. Criza” (grecescul etimon krisis vine de la krinein, „a hotărî”, „a judeca”, „a discerne”) este deci un bun prilej de a ne activa şi folosi discernământul (sau „dreapta socotinţă”) în încercările prin care trecem, spre a ieşi biruitori. „Este – scrie Tarkovski – o încercare de a ne regăsi, de a dobândi o nouă credinţă. Şi cum ar putea fi altfel, când sufletul tânjeşte după armonie, iar viaţa este plină de dispute?” În filmografia tarkovskiană, Andrei şi Borişka (din Andrei Rubliov), Kris (din Solyaris), naratorul din Zerkalo / Oglinda, Călăuza din Stalker, Andrei din Nostalghia şi Alexander din Offret / Sacrificiul trec prin momente de disperare atunci când credinţa le e zdruncinată, dar de fiecare dată îşi înţeleg mai bine menirea ce le-a fost hărăzită: aceea de a sluji, de a se pune în slujba celor ce şi-au pierdut nădejdea.

Nimic mai străin ca asumarea „crizei spirituale” în our modern times când, ademeniţi de materialism „ca muştele de miere”, acceptăm cu greu filiaţia dostoievskiană a operei lui Tarkovski. Fireşte, suntem gata să identificăm referinţele stilistice şi atmosfera filtrată din Dovjenko, Eisenstein sau Kurosawa, din Dreyer, Bergman sau Bresson; să ne delectăm cu citatele muzicale din Bach, Wagner, Verdi, Mozart, Purcell sau cu prelucrările electronice inovatoare ale sunetului, datorate lui Eduard Artemiev; să admirăm citatele plastice din Dürer, Rembrandt, Breughel, din Piero della Francesca ori Leonardo. Savurăm ecourile cehoviene din trama Sacrificiului însă ne poticnim de cuminţenia sa patristică - „inima” şi „crucea” acestui ultim opus şi totodată esenţa fiecărui film regizat de Tarkovski.

Istorisirea din Pateric - Viaţa şi învăţăturile monahilor (un fel de testament lăsat de Alexander fiului său, tot aşa cum Sacrificiul se vrea un testament lăsat, aflăm din genericul final, „cu încredere” de Andrei Tarkovski fiului său) nu spune nimic spectatorilor care şi-au pierdut simţul mirării cosmice. „Anticilor – afirmă un personaj din Solyaris - le era încă accesibil, ei n-ar fi întrebat niciodată De ce? şi Pentru ce?” Ori gestul băiatului din final (opintindu-se să care două găleţi cu apă pentru a uda - aşa cum îl povăţuise tatăl său - copacul fără viaţă, până acesta va produce frunze noi) este receptat astăzi ca desuet. Şi totuşi, după ce face ascultare de părintele său, puştiul se odihneşte la orizontală sub acel copac (eternul copac al vieţii din care se decupează de-a pururi crucea lui Hristos-Cuvântul) privind încrezător spre ramurile lui – încă - goale. Pentru întâia oară în film băieţelul vorbeşte: „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?”. Aceste ultime cuvinte reprezintă însă nu o contestare teribilistă a unei întregi tradiţii cultice şi culturale centrate pe Cuvântul răstâgnit, ci mai degrabă voinţa sinceră de a o desluşi, de a şi-o asuma.

Ruşinea va salva omenirea

„Solyaris (1972) – afirma Andrei Tarkovski – exprimă incapacitatea omului de a se concentra asupra lui însuşi, evidenţiind conflictul dintre viaţa spirituală şi achiziţia obiectivă a cunoaşterii. Este drama spirituală a omului atunci când el se simte neputincios în a-şi rezolva problemele sufleteşti, fiind acaparat de tehnologie.”

Undeva, în cosmos, pe o navă spaţială înconjurată de un „ocean gânditor”, cele mai adânci fantasme (tentaţii, dorinţe şi vini înnăbuşite care chinuie mintea omului) devin realitate, se materializează, se „întrupează”. Savantul Gibarian este chinuit de ciudate „vedenii” (o femeie tânără ce apare şi dispare) cărora nu le poate rezista, hotărăşte că e propriul său judecător şi-şi pune capăt zilelor. Îi lasă psihologului Kelvin (noul vizitator al navei, încă sceptic faţă de pretinsele puteri miraculoase ale „oceanului gânditor”) o înregistrare video (ca un fel de testament) în care vorbeşte despre „acest lucru de nedescris, ce se poate întâmpla oricui” şi care „e doar începutul”. Îi spune în încheiere: „Să nu crezi că am înnebunit, Kris. Cât de mult mi-am dorit să ajungi mai repede!...”

Gestul lui Gibarian a fost precipitat de neputinţa de a se obişnui, de a se împrieteni cu propria-i persoană, cu propria-i conştiinţă. A sperat să-l reîntâlnească pe Kris (pe care-l considera un adevărat amic, un „suflet-pereche”), însă nu îndeajuns. Ceilalţi doi savanţi de pe navă (Sartorius şi Snaut, „vizitaţi” şi ei de creaturi ciudate) voiau să-l ajute, dar nu s-au priceput să vorbească „pe limba lui”. Şi câtă nevoie avea Gibarian de cineva care să-i înţeleagă disperarea, deznădejdea, spleen-ul... Sartorius califică gestul sinucigaş al colegului său astfel: „A fost un laş.” Cuvintele lui Snaut - mai profunde, mai înţelegătoare - ne ajută să desluşim misterul „solaristicii”: „Nu dorim să cucerim spaţiul, ci doar să extindem Pământul la infinit. Nu avem nevoie de alte lumi, ci de o oglindă. Căutăm să stabilim un contact şi nu-l vom atinge nicicând. Ne aflăm în situaţia stupidă a unui om ce se îndreaptă spre o ţintă de care se teme şi pe care nu şi-o doreşte. Omul are nevoie de om!”

Kris ajunge, însă prea târziu. Pe Gibarian nu-l mai poate salva, dar va înţelege că el n-a murit de teamă, ci de ruşine. Exlamă atunci, parafrazându-l pe Dostoievski: „Ruşinea e sentimentul ce va salva omenirea!” (autorul Idiotului spunea că „frumuseţea va salva omenirea”). Dintre toţi, numai Kris va descoperi „drumul înapoi” spre Pământ, însă abia după ce se va fi împăcat cu propriile-i fantasme - „întrupările”, „învierile” fiinţei pe care a iubit-o (şi a trădat-o) cel mai mult: soţia sa, Hari. Procesul complicat al luptei cu amintirile personale, cu ciudatele întâlniri de pe navă, este orientat de Kris printr-un gest crucial, ce foarte uşor poate scăpa neobservat: rugăciunea (reculegerea, comuniunea cu cele „mai presus de fire”) în faţa icoanei Sfintei Treimi a Sf. Andrei Rubliov. Acest „vector” izbăvitor îl va ajuta pe Kris să-şi restaureze relaţia cu părinţii, cu fiinţa mult iubită căreia-i va mărturisi: „Îmi eşti mai dragă decât toate adevărurile ştiinţifice!” Acelaşi sentiment al ruşinii care l-a zdrobit pe Gibarian îl va salva pe Kris.