Pădurea spânzuraţilor, un film de Liviu Ciulei

Necesitatea unei cărţi despre filmul lui Liviu Ciulei, Pădurea spânzuraţilor (Premiul de regie la Cannes, 1965), este motivată – susţine autorul ei, Virgil Petrovici – de „încărcătura estetică şi ideatică ce nu poate fi cu uşurinţă analizată în această accentuată întrecere cu timpul”. Volumul, bogat ilustrat cu imagini din film şi din timpul filmărilor, conţine nu doar scenariul (decupajul) regizoral, ci şi o fişă de creaţie cinematografică pentru regizor, un palmares, numeroase interviuri şi cronici precum şi câteva documente legate de romanul omonim de Liviu Rebreanu.

Printre personalităţile care au făcut parte din echipa acestui film (ce se înscrie pe linia unor capodopere ale genului ca: Iluzia cea mare, Nimic nou pe frontul de vest sau Cărările gloriei) se numără şi directorul de imagine Ovidiu Gologan. Migala muncii sale – „şi poezie şi pictură” - atente la cele mai mici detalii ale compoziţiei imaginii (uneori, la aranjarea luminii pentru un prim-plan de câteva secunde, îi erau necesare în jur de patru ore), este evocată într-o serie de interviuri şi cronici. Operatorul însuşi spune, în ultimul interviu pe care l-a acordat (publicat în volum): „N-am urmărit o realizare spectaculoasă, bazată pe efecte plastice în sine, care de cele mai multe ori nu-l emoţionează pe spectator şi nu-i trezesc interesul, ci ne-am străduit să facem totul în folosul dramaturgiei pentru a transmite spectatorilor situaţiile de viaţă ale naraţiunii şi pentru a caracteriza cât mai pregnant personajele.” Alţi colaboratori apropiaţi ai regizorului (scenograful Giulio Tincu, inginerul de sunet Anuşavan Salamanian, compozitorul Theodor Grigoriu, monteurii Dan Naum şi Yolanda Mîntulecu, actorii Victor Rebengiuc, Ana Széles, Gina Patrichi, Andrei Csiky, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ ş.a.) rememorează, la rândul lor, experienţa avută la acest film.

Teoreticianul de film George Littera semnalează „construcţia interioară de o rigoare şi o puritate rar întâlnite în filmele noastre, derivând din precisa geometrie în care sunt expuse motivele, temele, din ridicarea unor întregi arhitecturi de raporturi semnificative, înalt simbolizatorare”. Unul din criticii vremii, Ecaterina Oproiu, remarca „gravitatea regizorului” şi refuzul său dezinvolt „de a pluti printre clăbuci de vervă, de a avea farmec levantin”. Rezultatul: o senzaţie „de greu”, o gravitate „uneori nordică” şi impresia că „ne mişcăm pe o planetă în care legea gravitaţiei impune alte norme, o planetă în care totul cântăreşte infinit mai greu”. Pădurea spânzuraţilor, consemnează Oproiu în acord cu alţi critici de film, „ne dă sentimentul înviorător că ne aflăm în faţa unei pelicule de circulaţie europeană”.

Cartea lui Virgil Petrovici a fost scrisă şi publicată într-o vreme când cinematografia românească trăia doar din nostalgia puţinelor sale succese în lume. Deceniul care i-a urmat avea să răscumpere timpul de aşteptare prin laurii câştigaţi de filmele noii generaţii de realizatori (Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Nae Caranfil ş.a.) la importante festivaluri internaţionale. În sfârşit, şcoala românească de film post 2000 a izbutit să răspundă cu brio întrebării adresate, în 1984, de criticul Florian Potra: „Dincolo de momentul Pădurea spânzuraţilor, cinematografic vorbind, unde suntem noi?”

Virgil Petrovici – Pădurea spânzuraţilor, un film de Liviu Ciulei

Editura Tehnică, Bucureşti, 2002, 228 pag.

Magic moments

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei a fost comemorat, joi 29 octombrie a.c., în Aula Magna de la A.S.E. Bucureşti printr-un colocviu organizat de respectiva academie împreună cu Florin Caragiu. Guest star: Monahul Valerian, „ucenicul mult iubit” al avvei – aşa cum l-a caracterizat stareţul schitului Pătrunsa (Vâlcea), prezent şi el la eveniment. Ne-am înfăţişat, aşadar, la A.S.E.-ul din buricul Bucureştilor şi noi trei (plus mama Ralucăi, care avea nişte treburi în capitală).

În sleeping car, confort şi curăţenie. Ca de fiecare dată când călătoresc noaptea la vagonul de dormit, mă trezesc atunci când trenul prinde viteză de parcă şi-ar lua zborul de pe şine. Am visat că Monahul urma să joace într-o piesă de teatru, alături de Dana Dogaru şi de Irina Petrescu. Dar am avut şi-un vis din zona horror: Theodor era, împreună cu alţi copii de vârsta lui, pe acoperişul înclinat al unui bloc de patru etaje. Eu eram cu Raluca într-o maşină, îngrozit la gândul că alunecarea – iminentă - le-ar fi fatală. Dimineaţa, after daybreak, s-au perindat prin faţa noastră maghenrniţe satelelor din jurul Bucureştilor şi de la periferia lui. Magherniţe-magherniţe, case pipernicite cu acoperiş de tablă, decor desprins parcă din Cuţarida lui Eugen Barbu (vezi Groapa), dar s-avem pardon: lighenele parabolice nu lipseau de pe nicio clădire. Chiar înainte să coborâm din tren, Raluca vede că a primit un SMS de la Manuela din care aflăm că Pr. Teofil Pârâianu – arhimandritul nevăzător (orb), însă „văzător cu duhul” de la mănăstirea Sâmbăta - a trecut la cele veşnice. Ştiam că în ultima vreme fusese slăbit şi l-au internat în mai multe spitale. Pentru mulţi, lumina gândurilor sale a fost un model şi-o călăuză.

Când am ajuns (cu o întârziere de vreo jumătate de oră) în Gara de Nord, ne aştepta Dan Voinea. Ne-a dus până în Piaţa Romană, unde am debarcat, iar el s-a îngrijit apoi de mama sa care tocmai fusese externată din spital. Am rămas câteva minute la coloane, unde ne-a ieşit în întâmpinare Ghiţa din Pas în doi, alias Petre Nicolae, simpaticul actor pe care-l ştim de-astă vară, de pe culmile Pătrunsei. Vorbisem despre evenimentul în care era implicat Monahul şi urma să ne întâlnim. Am mers tuscinci la o cafenea din apropiere. Ni s-a alăturat, câteva minute mai târziu, şi Ionuţ Mareş, jurnalistul cinefil, cu sistemul nervos încă intact (de vreme ce e gata să-şi sacrifice batalioanele de neuroni în experimente cinematografice autohtone precum recenta premieră a lui Mircea Daneliuc, Cele ce plutesc), pe care l-am întâlnit la proiecţiile cu filmele de cinematecă de la Joc secund. Am căzut de acord asupra metamorfozelor actuale ale emoţiei în cinematograful românesc contemporan, cu aplicare la cazul Moartea domnului Lăzărescu – o naraţiune mai degrabă documentară, „obiectivă” despre o temă arhicunoscută: relaţia bolnav-medic în România anului 2006 (a cărui deplorabilă realitate o profeţea acelaşi Mircea Daneliuc în al său Pat conjugal) atunci când eşti un no name şi nu ai pe nimeni să te păzească (în afara unei asistente inimoase care face şi ea ce poate).

Ne îndreptăm spre A.S.E. (după ce îl felicit telefonic pe Pr. RN – care ne vestise şi el, printr-un SMS, că a murit Pr. Teofil – pentru că e ziua lui de naştere şi pentru fetiţa al cărei proaspăt tătic este) şi constatăm că începerea simpozionului s-a amânat cu o oră. Prilej să intrăm puţin în „atmosfera” locaţiei (Aula Magna): impresionantă, totul (culoare, uşi, fereşti, săli de curs etc.) pare dichisit, plăcut, elegant. Primii pe care îi zăresc sunt regizorul Nicolae Mărgineanu şi actriţa Manuela Hărăbor. Cum „ucenicul mult iubit” al Cuviosului Ghelasie a fost de profesie mim (înainte de a se călugări), jumătate din participanţii la lucrările simpozionului au fost actori, regizori, apropiaţi ai Monahului (rude şi prieteni), veniţi anume să-l revadă, ştiind bine că este o ocazie rarisimă să-l întâlnească in the flesh. Unii din ei nu l-au mai văzut de mai bine de zece ani...Tot zece ani au trecut de când m-am întâlnit ultima oară cu doamna Julieta Ţintea (critic de teatru şi film), prezentă în sală. Cum lângă scaunul unde se aşezase stătea regizorul care l-a adus pe ecran pe Ştefan Luchian, mi-a făcut cunoştinţă cu el. Atâta mi-a trebuit! Am început atunci să povestim de filme şi actori d’antan şi de acum, iar după vreo jumătate de ceas apare şi Petre Nicolae (care jucase un rol de securist de „modă nouă” în drama sa post-1990, Priveşte înainte cu mânie) lângă noi şi-i zice tongue-in-cheek: „Ai grijă ce-i spui lu’ ăsta, că e securist mare. Îmi ştie pe de rost toate rolurile, toate replicile.” După ce mai vorbim despre, între altele, Flăcări pe comori, Cristian Mungiu şi Hanno Höffer, Mircea Săucan şi Dan Piţa, mă retrag lângă Petrică Nicolae şi Ionuţ Mareş. „Aşa, aşa, că doar ai venit cu noi...” – zice mucalit către mine, „fiul risipitor”, interpretul lui Ghiţă din Pas în doi. Între timp au mai ajuns actorii Cristi şi Gabriela Iacob (pe care îi cunosc astfel in the flesh, după ce zilele trecute ne-am întâlnit pe messenger), Bogdan şi Clara Vodă, Magda Catone, Dana Dogaru (vădit emoţionată de reîntâlnirea cu cel care, pe aceeaşi scenă cu ea, fusese Alioşa în Karamazovii lui Dostoievski/Horia Lovinescu/Dan Micu/Vasile Şirli, iar acum – de peste zece ani – desăvârşeşte căutările personajului dostoievskian in real life, asumându-şi full time destinul caracterului jucat), Sorin Cociş, Adrian Titieni, doamna Adelina (sora Monahului), amicul concitadin Marius Mircia (pentru care întâmplarea de la A.S.E. a avut conotaţii de stag party, înaintea apropiatei sale nuntiri) ş.a. Apoi, pe parcursul a opt ore (cu o pauză de un ceas, la prânz, pentru un bufet suedez), diferite persoane şi personalităţi afine duhovniciei propuse de Cuviosul Ghelasie au evocat teologia şi viaţa acestuia – atât de atipice, de insolite, s-au proiectat câteva filmuleţe ce îi sunt dedicate etc. Am înnoptat – joi şi vineri – în atelierul lui Dan, unde Ioana a gătit nişte chips delicioşi.

A doua zi ne-a dat peste cap programul o indispoziţie a Ralucăi (nauseea & dizziness) şi am apelat la o consultaţie medicală de specialitate. Am trecut în fugă şi pe la Pantelimon, unde Raluca are nişte rude. Şi ne-am văzut – în câte o cafenea - cu Petre Nicolae şi, mai târziu, cu Adrian Enescu. Splendide clipe, în care am depănat amintiri neuitate din filme, piese de teatru. Dan a vorbit cu A.E. despre tendinţele actuale (minimaliste, conceptualiste) din arta plastică, despre dificultatea artistului – muzician, actor sau pictor – de a se integra în peisajul artistic contemporan, aflat adesea sub agresiva zodie kitsch. Petre Nicolae constata subţierea sentimentului tragic al fiinţei în operele contemporane (nu neapărat autohtone), cu efecte catastrofale şi asupra calităţii umorului (care devine exclusiv cabotin). Pentru că, dacă s-a prăpădit simţul tragic, nici vocaţia comică - spune el - n-a rămas nealterată. Mi-am amintit atunci de replica lui Ghiţă: „Numai suferinţa îi apropie pe oameni…”

În ziua a treia – pe 31 octombrie - ne-am revăzut cu Ionuţ Mareş, după care Dan ne-a dus la IKEA – un hipermarket classy deschis, deocamdată, doar în Bucureşti. La întoarcere ne-am întâlnit cu Nae (care a venit cu Diana, adorabila lui fetiţă) şi, din nou, cu Petre Nicolae, la o cafenea din Piaţa Amzei. În apropierea ei, un restaurant s-a gătit de Halloween cu grămezi de dovleac găurit şi schelete (de plastic) în costum, pe un covor de frunze veştejite chiar în faţa porţii. Iar cafeneaua unde am poposit avea ospătarul costumat cu o acoperitoare de ochi şi o pălărie de pirat ca Johnny Depp (în Pirates of the Caribbean). Bucureştiul e, de fiecare dată, altfel. Anii îngroaşă machiajul reclamelor (neon lights) de pe blocuri, adaugă la construcţiile de oţel de tip mini sky scrapers, magazinele de firmă sunt omniprezente şi americanizarea pare de nestăvilit. Am mai reflectat la observaţia lui A.E. referitoare la aceste termen („americanizare”). De aceea ţin să-l explic printr-unul mai exact: globalizare. Deşi, poate nici acesta nu e cel mai fericit. Oricum, Monahul (care ne-a sunat de două ori după ce a ajuns înapoi la chilia lui din „calea lupilor”) ne-a asigurat că abia a aşteptat să plece din acest Bucureşti „de nerecunoscut”. S-a bucurat de ceaţa şi de pădurile în curs de desfrunzire de pe coama Munţilor Căpăţânii, de ambianţa frugală din cabana sa izolată unde a ales să-şi trăiască (nu să teoretizeze, aşa cum fac cei mai mulţi) despătimirea şi împăcarea cu sinele.

După cum ne-a promis, vineri seara ne-a însoţit la gară (unde ne-a condus Dan cu maşina) Petre Nicolae. Avea în mână – surpriză! - un trandafir alb pentru Raluca. E nemaipomenit cât de apropiat ne-a devenit acest om pe care îl cunoaştem (din filme) cu mult înainte de a-l întâlni în carne şi oase…Am ajuns acasă în zori, mai bogaţi cu câteva scurte întâlniri şi magic moments de neuitat.

Dodeskaden

Mamă şi fiu – atât de intim, de strâns legaţi la început, când erau un singur trup, doar unul . Apoi, după tăierea cordonului ombilical, începe the final countdown. An după an se instalează izolarea, înstrăinarea, indiferenţa, uitarea. Ca şi când n-ar fi fost, cândva, două inimi într-unul şi acelaşi trup.

Mama lunaticului din Dodeskaden (de Kurosawa): tare în credinţă, după ce vecinii răutăcioşi desenează silueta bizară a fiului ei rătăcitor pe zidul casei, ea o şterge întotdeauna dorind – iubitoare faţă de copilul ei - să ascundă caricatura (maliţioasă, batjocoritoare) de eventualii ochi care ar putea-o vedea. Fără să rostească un cuvânt, îşi înăbuşă un geamăt mut ştiindu-şi fiul – care toată ziua nu face decât să imite un tramvai în mers, lângă o groapă de gunoi - „dus cu pluta”. Nu ştim cum se împacă acesta cu nemulţumirea mamei care şi l-ar dori „normal” (potrivit standardelor ei de „normalitate”, desigur).

Sau revolta lui Joyce faţă de pretenţia mamei sale (o catolică evlavioasă, practicantă, cu multe naşteri la activ) de a se mărturisi şi cumineca atunci când a ajuns la majorat. Şi „remuşcătura duhului lăuntric” - pentru refuzul de a-i face pe plac mamei sale – a celui care avea să afirme: „N-am să mai slujesc ceva în care nu mai cred, fie că se numeşte familia mea, fie că este credinţa sau patria mea”. Ori poate refuzul Inginerului (care mi-a deschis ochii spre Muzică şi Literatură, spre culisele vremurilor în care, ca adolescent, mi-a fost dat să trăiesc) de a se conforma credinţei simple a mamei sale şi îndrăzneala cu care el a afirmat (anticipându-l oarecum pe laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1998, Jose Saramago) că lumii i-ar fi fost mai bine fără Biblie.

Sau înstrăinarea fiului de mama lui în Zerkalo / Oglinda lui Tarkovski: „Mamă, de ce nu ne înţelegem noi niciodată?” – replică rostită nu faţă către faţă, ci la telefon. Întrebarea însă îşi are drept răspuns doar semnalul telefonic tradus prin this line is engaged…Experienţă amară pe care o va fi cunoscut şi regizorul Alexandru Tatos (considerat acum, când filmul românesc este pe val în întreaga lume, drept un precursor al „noului cinematograf românesc”, cel de după anul 2000). Iată ce scria el în al său jurnal, după moartea mamei: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult... m-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile - cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi - şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. (...) Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă.....”

La urma urmelor, neputinţa mamei de a redeveni „precum pruncii”, de a lăsa deoparte orice „grijă lumească”, de a se bucura de odrasla ei este răscumpărată (dacă se poate spune astfel) doar prin puterea fiului de a se conecta la amintirile neuitate din pruncie, când chipul drag al celei care l-a purtat în pântece – încă nesluţit de ţinerea de minte a răului - n-a cunoscut grimasa, îndoiala, revolta, deznădejdea…Când totul – deci şi sentimentul iubirii - era încă posibil.

Sense and possibility

Un slogan catchy, bine gândit de un profesionist în zona advertising, cum e amicul Lucian Mircu: FILMELE BUNE SE VĂD MAI ÎNTÂI PE MARELE ECRAN. Dar ce-nseamnă filme bune? Bune aşa, apodictic, la modul absolut? Bune pentru ce, pentru cine? Bune oricând, indiferent de „conjunctură”, de contextul în care sunt receptate? Sau poate bune doar pentru că sunt actuale, contemporane, „la zi”...

Ceea ce oferă „marele ecran” în Romănia nu mai e, cred, un secret pentru nimeni: filme-conservă, filme de gen confecţionate parcă după reţeta de care Robert Altman a făcut haz în The Player. Filme, iată, „de producător”, nu filme „de autor”. Filme din categoria fast food pentru consumatori obişnuiţi să primească la greu clişee, filme din care lipseşte posibilul: vezi totul, au toate „posibilităţile”, deci nu posibilul. Filme cu subiect, care – aşa cum bine observa Constantin Noica încă acum jumătate de secol, când se mai găsea loc pentru altfel de filme, la cinema - „vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului”, pe când „ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze, poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă”.

Într-atât au fost de promovate prin media, că acum majoritatea spectatorilor de cinema au asimilat pe deplin aceste filme. Au devenit, pentru ei, a doua natură, la fel ca aromele de hamburgeri şi băuturi răcoritoare celebre. Cinefilii (iubitorii de film) le au în sânge. Şi dacă le au – doar pe ele! – în sânge, cum să-i mai faci să priceapă că cinematograful poate fi şi altceva, că poate fi şi „apofatic” (sugestiv, rafinat, conotativ), nu doar „catafatic” (direct, brut, denotativ). Că, în fine, un film bun trimite – obligatoriu - şi spre altceva. De pildă, spre zone încă neexplorate îndeajuns ale conştiinţei umane, spre alte arte chiar.

Pentru că repertoriul filmelor din sălile de cinema a ajuns monocord şi unidimensional (încă nu există – ca în occident – circuitul de săli art theatres), mi s-a părut de bun simţ să părăsesc „marele ecran”. Treptat la început (cu zece-cinsprezece ani în urmă) şi definitiv acum, când calitatea repertoriului mi se pare invers proporţională cu luxul şi confortul din sală. Din sălile multiplex din mall-uri, desigur, căci nu pun la socoteală puţinele cinematografe-dinozaur din patrimoniul de stat, care parcă au rămas aşa anume ca să-şi ţină la distanţă spectatorii – din ce în ce mai pretenţioşi la confort şi tehnologie.

Cu totul surprinzătoare şi minunată mi se pare prezenţa ca o cometă a filmelor produse şi regizate de Cristian Mungiu. Ele au reuşit să mă readucă în sala de cinema şi nu o singură dată, ci în câteva rânduri, pentru a le vedea şi revedea cu aceeaşi bucurie. Filmele lui (şi încă alte câteva, foarte puţine la număr) mă îndreptăţesc să cred că amicul Lucian Mircu are dreptate cu sloganul său publicitar: filmele bune, atâtea câte mai sunt, merită văzute mai întâi pe marele ecran.

Un trio formidabil

Ceea ce cred despre profesionalismul tipului de cinema propus de Cristian Mungiu (rafinat şi luminos, tributar şcolii cehe, însă filtrat prin sensibilitatea regizorului şi impregnat de „culoarea locală”) îmi pare că este valabil şi despre acest trio formidabil: Alexandru Tomescu – vioară, Horia Mihail – pian, Răzvan Suma – violoncel. Cu aceeaşi seriozitate, cu acelaşi profesionalism se înfăţişează la întâlnirea cu publicul lor. Iar publicul lor – mult mai numeros şi mai receptiv afară, în lumea largă, decât acasă se simte respectat, încântat, minunat de măiestria lor. Într-un fel, toţi patru se încăpăţânează să arate că se poate face artă şi într-o ţară ca România, unde nababii locali au cu totul şi cu totul alte interese decât să sprijine arta lor (pentru care, aici, nu există – încă – o industrie), iar cei care prin însăşi natura meseriei lor ar trebui să o sprijine şi promoveze încă dormitează. I-am reascultat aseară, într-o sală plină care i-a răsplătit cu aplauze minte-n şir, interpretând Concertul nr. 1 în do major pentru violoncel şi orchestră de Haydn şi Concert pentru pian, vioară şi orchestră de coarde de F. Mendelssohn Bartholdy. În partea a doua, orchestra a cântat poemul simfonic Don Juan, op. 20 de R. Strauss şi Uvertura la opera Tannhäuser de R. Wagner. Viorile din acest opus wagnerian m-au dus cu gândul la soundtrack-ul de la Noi, cei din linia întâi (muzica: Adrian Enescu), unde au fost folosite ca şi „citat muzical”.

Puţină ecologie...

Amicul meu Lucică Mircu îmi trimite un poster la al cărui concept, înţeleg, a pus şi el umărul. Tema, ecologică: o zi de pedalare (pe bicicletă) versus conducerea unei maşini. De unde şi titlul: „La ghidoane, cetăţeni! / Revoluţie pe două roţi”

…Afişul publicitar conceput şi realizat de Lucian mă duce cu gândul, involuntar, la secvenţa din Pas în doi (1985) în care nefamiliştii jucaţi de Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae, Dan Bădărău, Mircea Constantinescu etc. se plimbă – ecologic - pe biciclete pe o şosea de la marginea unei păduri. S-a filmat în Dumbrava Sibiului. Ei bine, aceşti strungari tineri ascultă povestea lui Bob, un muncitor mai în vârstă ca ei. Acesta le spune că „totul a fost aşa frumos”, că s-a luat „din dragoste” cu nevastă-sa („Din ce?!” – se miră, sceptic, strungarul lui Bleonţ) pe când ea n-avea nici 18 ani, că apoi „a venit şi copilul” care i-a apropiat şi mai mult. De la o vreme însă, un pictor i-a sucit acesteia minţile, încercând s-o convingă că are talent. Urmarea: femeia – după ce-l scoală-n ghionturi („Hodorogule!”) - plecă de acasă la amorez. Bob cel încornorat suferă, iar băieţii îl depăşesc, unul după altul, pedalând mai tare: „Las’ că vine ea acasă…O s-o cuminţeşti tu!” Altul îi zice: „Las’ că nu s-au terminat femeile, găseşti tu alta!...” Şi-ntr-adevăr, la sfârşitul secvenţei, îl zărim pe Bob rămas în urma celorlalţi camarazi, privind spre un tramvai care tocmai trecea pe marginea drumului (aşa am recunoscut zona de la ieşirea din Sibiu). Pe scări, trei femei care de care mai … disponibilă. Fiecare încearcă să-l atragă în mrejele ei. Bob – însetat de ecologia sufletului - se uită la ele. A fresh start? Cui pe cui…? Sau poate: everything old is new again…Dramatismul acestui fragment este potenţat şi de coloana sonoră (muzica: Adrian Enescu), de imaginea lui Marian Stanciu, de mizanscena lui Dan Piţa.

Invazile barbare

După ce a citit postarea mea Japan on my mind, AE mă mustră - telefonic - amical: „Ţie ţi-au făcut ceva americanii?” Şi asta pentru că a depistat tonul patronising pe care, în acele rânduri, l-am adoptat atunci când m-am referit la globalizarea / americanizarea Japoniei. Fenomenul, aveam să descopăr, a fost semnalat recent şi de Dan Ungureanu în cartea sa despre mentalităţi, Zidul de aer. Morala: este americanizarea singurul pericol la adresa identităţilor naţionale? Nicidecum. Cel puţin atâta vreme cât are destui concurenţi, printre care invaziile de musulmani şi asiatici în spaţiul euro-atlantic. Iar în cultura pop din spaţiul carpato-danubiano-pontic americanizarea este tot mai agresivă şi, pentru ca dezastrul să fie total, e însoţită de arabizarea şi ţiganizarea melosului popular (noul folclor), împreună cu altoirea lui pe ritmuri (amatoristice) de discotecă. Câtă vreme există rapsozi adulaţi de vulg care se ocupă de poluarea folclorului nu de ieri de azi (ca vestiţii „copii minune”), e inexact să afirmi că americanizarea reprezintă singurul pericol. Are dreptate Maestrul. Pe baricadele planetei se dau lupte strânse. Nu doar filmele-conservă (de la televizor, de pe internet, de la cinematograf – însă mai puţin de aici, fiindcă în România – cu excepţia mall-urilor elegante – sălile de cinema sunt medii ostile şi improprii vizionărilor de filme),ci şi muzica pop-rock etc. îi electrizează (şi repede astenizează) pe tineri, şi nu numai. Le mai fură minţile şi inimile destui DJ, vedete de radio-televiziune, politicieni impostori, actori, pop-rock stars ori manelişti de duzină (scuze de pleonasm) care nu sunt neapărat americani…E nu complicat, ci foarte complicat.

Am mai mers o dată la filmul scris şi produs de Cristi Mungiu, Amintiri din Epoca de Aur. Tovarăşi, frumoasă e viaţa! Cum l-au scos din programul de la mall, am fost nevoit să-mi calc pe principii şi să intru în gheţarul de la Studio. Pe lângă frigul năprasnic (când am ieşit din sală, după vreo 80 de minute de ice age, am început să-mi dau jos geaca de parcă aveam parte de un heat wave), calitatea proiecţiei (imagine, sunet) a fost mizerabilă. Bătaie de joc, aşa ca pe vremuri. Proiecţionistul nu a reglat cum trebuie pelicula în aparat şi s-a văzut adesea doar jumătate din ecran etc. Nici vorbă de sistem Dolby Surround, abia înţelegeai vorbele actorilor, iar muzica se auzea înfundat. Parcă era alt film. Oricum, mă bucur că această recentă premieră chiar este altfel decât mai tot ceea ce s-a filmat în România după 1990 (înainte era altă poveste). Nu cred că publicul românesc merită un astfel de film (rafinat, de bun simţ, cool). După ceea ce pretinde vox populi în materie de cultură (şi chiar de cult), de gastronomie, de politică ş.a. înclin să cred că nu.

Amicul meu Ionuţ Mareş a descoperit, la cei 30 de ani (aprox.) ai săi, Mere roşii (1976) de Tatos. Face „imprudenţa” şi-mi trimite poze şi filmuleţe cu actorii care au venit să-l prezinte. Printre ei, şi Angela Stoenescu. Mă uit la o poză de-a ei din film (anul turnării: 1975) şi la poza pe care Ionuţ i-a făcut-o astă-seară la sala Elvira Popescu din Bucureşti, la 35 de ani de la filmări: cât de necruţător a trecut, peste ea, timpul…Dar cine scapă, anyway?

God is a D.J.

Uneori îţi vine să exclami – cel puţin atunci când stai la taifas cu tine însuţi: God is a DJ! Dintre toate zilele pământului s-a nimerit ca taman azi, mother & wife, să fie internate - din pricini şi în locuri diferite - pentru câte o intervenţie (surgery) de care, la câteva minute distanţă doar, au trecut cu bine. (N-am dormit, din această pricină, toată noaptea.) Uluitoare sincronizare!…Au venit, la spital la mama, verişoara mea Liliana şi soţul ei Dan. Prilej cu care am ajuns să mai stăm puţin de vorbă, după nu mai puţin de cinci ani în care drumurile prin urbe nu ni s-au intersectat…

Dimineaţa, driving class. Instructorul spune că se admit tot mai puţin candidaţi la examen (la traseu) pentru că persoanele din comisie au lucrat la descarcerări şi deci au văzut multe...Azi, când m-am dus s-o vizitez la spital pe Raluca, am ajuns cu tramvaiul într-un loc unde tocmai avusese loc un accident. S-au oprit tramvaiele, mişunau ambulanţele, oamenii s-au adunat ca la urs. Am văzut câteva pete sângerii pe caldarâm. Timpul n-a mai avut răbdare, poate, nici cu victima acestei nenorociri (zicem noi, cei lost in translation, veşnic nemulţumiţi de felul în care reuşim să ne îmbrăcăm gândurile în cuvinte). Iar acela cu coasa şi-a mai îmbogăţit colecţia cu un suflet…

Ionuţ Mareş îmi trimite, de la Bucureşti, nişte poze (şi două filmuleţe) pe care le-a făcut la sala Elvira Popescu, unde zilele acestea se desfăşoară o retrospectivă Alexandru Tatos. Ionuţ tocmai a văzut (pentru întâia oară) Secretul armei secrete (1989) – parodia lui Tatos în manieră commedia del’ arte. Datorită fotografiilor primite de la amicul meu, m-am bucurat să-i revăd în fotografii (şi vreo cinci minute de moving images trase cu aparatul de telefon mobil during the press conference) pe actorii: Victor Rebengiuc, Emilia Dobrin şi pe Alexandru Bindea, pe monteurul Mircea Ciocâltei, pe directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile şi pe jurnalista Liana Tatos, soţia regretatului regizor care a fost răpus de cancer în ianuarie 1990. Pe Bindea îl asociez în principal cu miliţianul din Balanţa lui Pintilie: „Ce suntem noi, poloneji (sic), unguri?...Românul e un om blând!” Când îi iese din gură această lozincă se trezeşte dintr-o dată cu un miner care – literally – îi intră prin parbrizul maşinii – în mişcare! - în care stătea pe scaunul din dreapta faţă. S-a răstit atunci la subalternul de lângă el: „Du-te şi ia-i buletinul boului acesta!!”) Mi-l amintesc şi din spectacolul Ghetou (1994 aprox.) de la sala Atelier a TNB, alături de Mircea Diaconu şi Maia Morgenstern. Nu i-am uitat nici rolişorul din E pericoloso sporgersi (1993) de Nae Caranfil: un caporal (în armata RSR) ce nota în carneţel abaterile disciplinare ale soldaţilor ce-i reveneau în grijă, în timpul unei ore de informare politică. Sau cel din Această lehamite (1994) de Mircea Daneliuc, unde juca un … cubanez gay stabilit în România, ce lucra la o vulcanizare pentru patronul interpretat de Horaţiu Mălăele. Ca să-l şicaneze, Mălăele-"Profesores" îşi punea iubita (Cecilia Bârbora) să-i facă la telefon diverse farse, ameninţându-l cu trimiterea înapoi în paradisul comunist din Cuba etc. Imaginea lui Vivi Drăgan Vasile a salvat (pe cât se putea) multe filme (printre care: Ultima frontieră a morţii, Drumul oaselor, Prea cald pentru luna mai, Patul conjugal) şi a înnobliat opere de referinţă ca: Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Cuibul de viespi, Moromeţii, Occident. Mircea Ciocâltei îmi aminteşte de acel film underrated de Veroiu: Umbrele soarelui (1986). Iar chipul Emiliei Dobrin (foarte puţin folosit în film, din păcate) mi-e cunoscut încă de la Printre colinele verzi, Porţile albastre ale oraşului, Mere roşii, Rătăcire, Bietul Ioanide, Secvenţe; vocea melodioasă avea să i-o valorifice Vasile Şirli când a pus-o să cânte în Cum vă place (la Teatrul Nottara): Nu-mi pasă mie de cuvinte.

Good news: Theodor ştie acum să citească în braille primele paragrafe în care nu mai e nevoie să repete literă cu literă cuvântul citit. Munca învăţătorului său începe să dea roade…

Două lozuri – o altă cheie de lectură

Ecranizările după I.L. Caragiale din deceniile cinci-şase – Momente şi schiţe (1952), D-ale carnavalului (1958), Telegrame (1959), Mofturi 1900 (1964) ş.a. - sunt adesea expozitive, ilustrative, livreşti. Scopul lor principal: condamnarea „vechii societăţi româneşti”, cea de dinainte de 1944. Două lozuri (1957), filmul lui Jean Georgescu, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş (inspirat din scrierea caragialeană Două loturi) este şi el tributar – cum altfel? – vremurilor aprige aflate sub semnul „urii de clasă”. O suită de caricaturi şi imagini de insectar socio-acuzator compun o melodramă plată şi, pentru acei ani, foarte politically correct.

România la sfârşitul deceniului cinci: atunci s-au pregătit - notează Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii - „arestările demenţiale din 1958-1959”, următoare celor din perioada 1947-1950, „cu caracter de teroare politică”. În Arhipelagul Gulag Alexander Soljeniţân nu conteneşte să compare societatea ţaristă cu regimul totalitar, stalinist şi de fiecare dată reies limpede avantajele iobăgiei faţă de arbitrarul Gulagului. Ocnaşii lui Dostoievski, scrie Soljeniţân, se simţeau vinovaţi şi rupţi de lume, pe când zekii (deţinuţii politici, deportaţi în perioada stalinistă) ştiau că orice om liber poate fi înhăţat exact cum au fost înhăţaţi ei, că sârma ghimpată a ajuns „doar o barieră convenţională”. În acelaşi Jurnal Steinhardt ne arată insolit cum, la o lectură mai atentă, un film-document precum Două lozuri („conceput şi tradus în imagini de un regizor oficial, distribuit unor actori autorizaţi, trecut prin numeroase etape de control de către toate organele competente şi purtând viza cenzurii, Miliţiei şi Securităţii”) mărturiseşte – involuntar - că „vechea societate nu era atât de straşnică pe cât se crede”. Straşnică, adică „înspăimântătoare, îngrozitoare, înfiorătoare, groaznică, sinistră” - aşa cum, în chip tendenţios, trebuia numaidecât zugrăvită în culori sumbre şi infernale.

Iată, spre exemplu, cum Turbatu, şeful ghinionistului personaj ce visează să câştige la loto, îl întâlneşte pe acesta într-o cârciumă, beat – asta după ce a lipsit de la birou opt zile, fără să anunţe. Ce măsuri ia Turbatu („implicaţia fiind că ceilalţi şefi de serviciu, neturbaţii, s-ar fi purtat mai domol?”, se întreabă retoric Steinhardt)? Îi spune subalternului său că îl va da afară din slujbă dacă nu se prezintă la serviciu a doua zi, cerându-i totodată să predea cheile sertarelor, „fiindcă nici măcar această elementară cuviinţă nu avusese”. Replica lui Steinhardt: după vreo cincizeci de ani de „lume nouă” în „societatea fără clase”, bietul funcţionar („căruia nu-i mai arde să frecventeze Carul cu bere”) se află adesea în imposibilitatea de a urca în autobuzul ticsit (care mereu întârzie cel puţin treizeci de minute). Pentru că a întârziat (motivat!) la serviciu, e chemat la cadre, „beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştiinţat că va fi zvârlit pe drumuri la prima nouă abatere”. Abuz care – ne asigură dramaturgul cel mai incisiv al literaturii române - nu s-ar fi întâmplat în societatea burgheză. Şi încă ceva: chivuţele arestate „înainte de prânz” sunt puse în libertate „către seară” pentru că venise inspecţia şi s-a constatat că arestarea lor fusese făcută fără mandat. Care chivuţe – nu omite să precizeze Steinhardt – au scăpat „nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul blândeţii”.

Sigur, se poate vorbi şi despre jocul lui Grigore Vasiliu-Birlic (după unii, rolul vieţii lui, cu ecouri din Modern Times de Chaplin), ori despre interpretările antologice ale lui Alexandru Giugaru (Comisarul), Marcel Anghelescu (Căpitanul), Remus Ionaşcu (Turbatu) sau a Margaretei Pogonat (chivuţa tânără, Ţica). Filmul amuză prin anecdoticul răsturnării de situaţii (preluat din sursa literară) şi irită prin demascarea tezistă a bancherilor şi a lumii banului. „Condiţia tragică” a unui conţopist paşnic şi banal, ce caută să se elibereze de „abuzurile şi teroarea unui şef despotic”, devine însă doar un pretext. Adevărata miză a celor Două lozuri – ne avertizează Nicolae Steinhardt - e în sub-text, în background-ul social ce se doreşte descifrat: o lume aşezată şi liberă ce nu a cunoscut, încă, ­adevărata turbare şi deportările în masă pentru felurite vini imaginare.

Something Good

Perhaps I had a wicked childhood
Perhaps I had a miserable youth
But somewhere in my wicked miserable past
I must have had a moment of truth

For here you are
Standing there
Loving me
Whether or not you should

So somewhere in my youth
Or childhood
I must have done something good

Nothing comes from nothing
Nothing ever could
So somewhere in my youth or childhood
I must have done something good

Something Good

from the soundtrack of The Sound of Music

lyrics: Oscar Hammerstein II

music: Richard Rodgers

Ce bine că eşti!...

Am ţinut să revăd The Sound of Music, inspirata punere în scenă a Simonei Vintilă de la Deutsches Staatstheater din oraş. Pe lângă muzica (Richard Rodgers) şi versurile (Oscar Hammerstein II) binecunoscute din celebrul hit hollywoodian al lui Robert Wise (cu Julie Andrews şi Cristopher Plummer) din 1965, unul din acele filme ce fac deliciul copilăriei, montarea TGST atrage prin conducerea muzicală (orchestra TGST şi o parte din orchestra Operei de Stat Timişoara) jazzy a lui Petru Oschanitzsky. Decorurile Getei Medinski şi costumele lui Traian Zamfirescu sunt şi ele classy. Interpretarea nu depăşeşte zona operetei, dar nici nu-şi propune altceva. Dintre toate vocile parcă se distinge Dana Borteanu (Maica Stareţă). Iar povestea – un fel de fairy tale – este mereu emoţionantă. Înţelepciunea şi dreapta socotinţă a lui Mother Superior, emană jovialitate şi o credinţă puternică în căutarea menirii personale, fără pretenţia de a deţine reţeta de fericire – aceeaşi pentru toţi oamenii. „Mănăstirea nu e o ascunzătoare” îi spune Maica Stareţă novicei nărăvaşe care – pentru o vreme – îşi impune să fugă de chemarea dragostei, revenind la mănăstire. În engleză (în original), îndemnul ei sună aşa:

Climb every mountain, search high and low
Follow every by way, every path you know
Climb every mountain, ford every stream
Follow every rainbow, till you find your dream
A dream that will need, all the love you can give
Everyday of your life, for as long as you live
Am stat pe o treaptă, lângă Costel, ca să-i şoptesc pe scurt replicile (spectacolul, vorbit şi cântat în germană, a avut supratitrare electronică în română), iar apoi am fost toţi cinci la Vaporul, unde Călin Bârcean a avut - împreună cu Nicu Alifantis – un recital pe care nu am dorit să-l ratăm. Şi a meritat. Astfel, din sala dichisită a TGST am ajuns – în mai puţin de zece minute – în localul de pe malul Begăi, unde am savurat, vreme de trei ceasuri, cântări nostalgice folk pe versuri de Nichita Stănescu, Esenin, Adrian Păunescu, Alexandru Andrieş, George Bacovia, Radu Stanca, Geo Bogza. Am reascultat şi-am fredonat în rând cu tot publicul, hit-uri ca: Emoţie de toamnă, Balada blondelor iubiri, Umbra, Balada dromaderelor, Balada destinului, Floarea soarelui, Piaţa Romană nr.9, Aproape linişte, Sonet shakespearian,Rar, Decembre etc. Theodor a rezistat eroic până after midnight.

Duminică, dis-de-dimineaţă a trecut pe la noi amicul Ionuţ M., stabilit acum la Bucureşti. Am povestit despre spectacolele de teatru şi film care ne-au bucurat în ultima vreme şi despre ultimele noastre lecturi. Când să ieşim din bloc, pe la zece, ne întâlnim cu Paul P. (Nae), care - bucureştean şi el de câţiva ani - a trecut să ne dăruiască un volum ilustrat cu nişte din Macedonia pe care tocmai le-a vizitat.

La prânz, după slujbă, cuvântul de învăţătură tălmăcea înţelesul învierii fiului văduvei din Nain. Şi, ca bonus, un strop de mustrare pentru cei care ignoră dictonul „morţii cu morţii, viii cu viii”, dovedind prin aceasta prea puţină consideraţie faţă de credinţa în înviere. Sigur, învierea „omului din om”, trezirea la viaţă (la îndelung amânata „viaţă duhovnicească”) a „omului nou” – prin plângerea păcatelor proprii fără număr, fără număr - este foarte importantă şi nu se cade s-o minimalizăm ori s-o uităm. Totuşi, parcă lacrimile celor ce-şi plâng morţii (rude, prieteni, cunoscuţi etc.) nu mi se par condamnabile. Ele au în vedere ceva, până la urmă, omenesc: gândul că atunci, la îngropăciune, îţi iei adio (adică, dacă ne gândim bine, à Dieu) de la o fiinţă dragă. (Că această durere se poate exprima într-o gamă variată de stări, e şi asta adevărat.) În acest sens mi se pare cu totul firesc să îţi plângi omul care s-a prăpădit…

Imediat după terminarea Liturghiei a început emisiunea Simonei de la West City Radio. Ştiam că-i are invitaţi pe Ionuţ şi pe Costel – dascălii lui Theodor. Aşa că am ţinut să fim pe fază. Au vorbit despre deficienţele de vedere, despre integrare (cu referire directă la liceul de specialitate unde profesează ei), despre prejudecăţile oamenilor faţă de minorităţi, despre voinţa de a te autodepăşi (justificată şi încununată pe deplin în cazul lui Costel), despre importanţa de a te ocupa cu dragoste de cei care – mai mult şi în alt fel - au nevoie de ocrotire, de iubire. Spre final, Simona împreună cu invitaţii ei ne-au dedicat – lui Theodor, Ralucăi şi mie – o melodie. Au ales piesa lui Nicu Alifantis (pe care o reascultasem live cântată de muzician la Vaporul), Ce bine că eşti. Chiar dacă era un remix (eu prefer varianta originală - orchestrată inteligent şi sensibil de Doru Căplescu în volumul Piaţa Romană nr.9, în 1988 – dar Costel, care-mi ştie preferinţele, mi-a spus că nu era de găsit în fonoteca de la West City Radio), ne-a mers la inimă. Cât de săracă ar fi viaţa dacă nu ai avea de la cine să auzi sau cui să spui: Ce bine că eşti!...

Cool

Înstrăinarea de „gura lumii” (care azi de ridică-n slăvi, mâine de face albie de porci) este şi ea o formă de coolness. Se spune că un avvă şi-ar fi trimis ucenicul într-un cimitir să strige morţilor din morminte ce îi vine la gură. După ce şi-a făcut ascultarea, acesta vine la învăţătorul său şi raportează îndeplinirea misiunii. „Acum du-te-napoi şi laudă-i cu vorbe măgulitoare pe cei ce odihnesc în sicrie.” O face şi pe asta. Se întoarce bucuros că şi-a isprăvit treaba. „Ia zi: ce ţi-au răspuns morţii când i-ai ponegrit?” „Nimic, părinte.” spuse neofitul. „Dar când le-ai adresat cuvinte frumoase?” „Tot nimic.” „Ei vezi, concluzionează gheronul, aşa trebuie să fim şi noi, cei de mai facem încă umbră pământului: nici să ne mâniem când suntem împroşcaţi cu sudalme, nici să ne împăunăm când cineva ne laudă meritele.” … Şi totuşi, ce mult ajută o vorba bună, încurajarea, semnele de recunoştinţă pe care se întâmplă să le primim. Într-un fel, aceste forme de recunoştinţă, de atestare a binelui şi frumosului au împins lumea înainte. (În cazul în care credem că lumea a făcut şi paşi înainte.) Ea, recunoaşterea meritelor, a contribuit la cristalizarea unor tradiţii, a unei continuităţi, a unei rânduieli, a unui „sistem” în societate.

Nu este bine, desigur, să fim într-atât de creduli încât să ne topim la fiecare vorbă bună ce ne este adresată (mai ales atunci când flerul ne şopteşte: he / she is being so kind…why?), dar poate că nici parcimonia sau indiferenţa cu care răsplătim strădania semenilor nu e de dorit. Pentru că am ajunge într-o stare de fapt în care, dacă faci ceva bun, nu se-ntâmplă nimic; dacă faci ceva prost, nu se-ntâmplă nimic; dacă nu faci nimic, nu se-ntâmplă nimic. Este un semn de fariseism împins la extrem să aştepţi numai şi numai laude pentru ceea ce faci, dar cred e la fel de ciudat să ai pretenţia să cauţi numai şi numai persecuţie şi golgote fiindcă, nu-i aşa, în sânge de martir se căleşte firea omului… Până la urmă tot la happy medium ajungem.

Adu-mi Doina

Comoară de mare preţ e vocea Doinei Badea, această Dalida a României. Şi nu doar vocea sa amplă, ci şi prezenţa scenică. De departe a fost cea mai distinsă interpretă (din generaţia ei) de romanţe, muzică populară şi uşoară. O adevărată urmaşă a Mariei Tănase şi a Ioanei Radu. Câţiva fani au postat pe youtube, în memoria solistei, înregistrări video de colecţie:

Dragoste, pui de belea

Am aflat despre dragoste

Medley (În seara de Moş Ajun, Leliţă cârciumăreasă şi Lung e drumul Gorjului)

Bun e vinul ghiurghiuliu

Cutremurul din 4 martie 1977 avea să-i curme viaţa - mult prea devreme, am pune noi. Pe de altă parte, se poate spune la fel de bine şi aşa: atât i-a fost dat să trăiască şi, slavă cerului, a lăsat în urma ei un tezaur de cântece de a căror eleganţă, sensibilitate şi gravitate puţine alte muzici de entertainment s-au apropiat după aceea. Pentru conformitate, un micro best of în format mp3:

De ce pari trist? (muzica: Richard Oschanitzsky)

Ploaia şi noi (muzica: Vasile Vasilache jr.)

Nimeni (muzica: Henri Mălineanu)

N-am ştiut (muzica: Mişu Iancu)

Inima (muzica: Florin Bogardo)

Once upon a time in the west

Seara, cu Theodor la concert. În program: Gy. Kurtág: Movement - Baladă pentru violă şi orchestră (primă audiţie); M. de Falla: Nopţi în grădinile Spaniei, pentru pian şi orchestră şi J. Brahms: Simfonia a IV-a în mi minor, op. 98. Sala destul de plină (şi friguroasă), însă tot e destul de puţin pentru o urbe de cca. 300.000 locuitori. Câţi dintre ai au venit la concert? Vreo 0,20 %. Incredibil de puţin pentru oraşul supranumit cândva „mica Vienă”.

Azi la Filarmonică a fost special guest compozitorul (lugojan de origine, cu studii la Timişoara, Budapesta şi Paris) Gy. Kurtág. Născut în 1926, acest muzician a adus cu el amintirea unei lumi efervescente cultural, azi apuse, a unui Banat ce încă nu ajunsese populat până la saturaţie (în urma directivelor „de sus”) cu ne-bănăţeni în căutare de Eldorado. Despre acel Banat – dichisit, curat, cosmopolit - îmi vorbise laudativ Inginerul, lugojan şi el, cu mulţi ani în urmă. Ciudat, acel acel timp retro a fost realitate nu în urmă cu sute de ani, ci – de necrezut – doar cu vreo cincizeci de ani. După aceea a început să se „globalizeze” intra-naţional. Petru Groza, Dej, Ceauşescu & co. au învins, desfiinţând diferenţele între un academician şi-un cioban. Dar nu în sensul că domnul cioban s-a şlefuit (ca acel păstor analfabet din capodopera fraţilor Taviani, Padre Padrone, care – mânat de-o ambiţie de fier – a învăţat carte la 18 ani şi a ajuns lingvist la 35), atingând nivelul unui domn cu educaţie. Nu, victoria lor a fost următoarea: academicienii, politicienii, parlamentarii, oamenii din media etc., au ajuns cu toţii (mă rog, aproape toţi, dar excepţiile sunt irelevante) să vorbească şi să se poarte asemenea ciobanilor ce-au rămas la stadiul de cioban. La fel şi cu Banatul care – stau mărturie zidurile clădirilor din timpul Imperiului – a avut o altă istorie şi un cu totul alt grad de civilizaţie…once upon a time. Iar azi e patria dezrădăcinaţilor ce nu par deloc să ştie cum să-i preţuiască istoria. Cui să-i mai spui atunci: Sutor, nec ultra crepidam! (Cizmare, nu privi mai sus de sandale!)

(Totuşi, sângele apă nu se face. Chiar distrusă, marginalizată şi adesea mulsă de resurse, această „mândră ţară, Banatu’” îşi povesteşte falnicul trecut celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut…)

Noi rămânem oameni

Ce puternic răsună, peste veacuri, acel „Eu vreau să rămân om!” rostit de personajul lui Ionescu din Rinocerii. Strigătul său e doar un remix al aceluiaşi gând pe care-l vor fi simţit şi exprimat toţi cei care – în orice parte a pământului, în orice moment istoric - voiau să rămână oameni atunci când cei din jur se „rinocerizau”. E ceva … transcendental într-o astfel de năzuinţă, căci omul care vrem să fim (să devenim, să rămânem) este mereu, în mintea noastră, „deasupra vremurilor”, ca o construcţie imaginară, „nudă” (încă neînregimentată politic, ideologic, religios) ce-şi cheamă numaidecât „întruparea”.

Nevoia de a rămâne om a resimţit-o şi Ionescu (românul-evreu care nici îmbisericit nu a scăpat de prigoana rasistă), şi Mihail Sebastian (vezi Jurnalul său) şi regizorul-scriitor Mircea Săucan (vezi remarcabila arte a Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri). Nu i-a fost străină nici lui Andrei Tarkovski, Alexander Soljeniţân (vezi Arhipelagul Gulag) sau Stefan Zweig. Au cunoscut-o atâţia alţii al căror nume îmi scapă acum (sau nu am ajuns eu încă la ei) precum şi o listă nesfârşită de anonimidintoateveacurile. Dorul de omenesc îl resimte şi Winston Smith personajul lui Orwell din 1984 ori pompierul din 451 Fahrenheit, personajele principale din Căinţa lui Abuladze, din Ciocârliile pe sârmă (filmul lui Menzel interzis în anul „revoluţiei de catifea” de la Praga) şi din Zapping (scurt-metrajul admirabil regizat de Cristi Mungiu în anul 2000).

Nevoia de omenesc am resimţit-o şi atunci când ideologia naţionalist-comunistă nu ne-a spălat creierii, definitiv şi iremediabil. Speram, atunci, să cadă „centralismul democratic” şi să înceteze odată „cultul personalităţii”, să apucăm vremuri pluraliste, democratice, occidentale, liberale. De 20 de ani visul devine realitate. O realitate, pentru unii, de vis: nu oricine poate ajunge dintr-un cioban fără şcoală nabab carpatin şi politician de Dâmboviţa, apoi membru în Parlamentul European şi acum prezidenţiabil adulat de vulg (şi numai!). Şi lista de căpătuiţi poate continua. Dinu Păturică sau Tănase Scatiu sunt printre noi evergreen. Pentru alţii, „schimbarea la faţă” e de coşmar. Oricum, presiunea noii ideologii (consumiste, ultra-pragmatice) – prin media mai ales - nu e de neglijat nici ea. Puţini sunt însă cei care o conştientizează, şi mai puţini cei care îi rezistă.

Omul modern, scria Tarkovski, se înfruptă din materialismul acestui veac precum muştele din miere. Cine să mai ia atunci un moment de respiro ca să-şi pună întrebări, să analizeze, să înţeleagă regia Marii Păcăleli în forma ei actuală? Ori să mai mulţumească, aşa cum se cuvine, pentru ziua pe care a mai apucat s-o trăiască, pentru familia pe care – ca un dar al bunătăţii cereşti o are. Prinşi în cleştele atâtor zeităţi (post)moderne, uităm adesea de bogăţiile şi bucuriile nepieritoare pe care,from immemorial times, le păzesc toţi cei care – întotdeauna minoritari - refuză înregimentarea în numele omeniei.

bonus track: Noi rămânem oameni

voice: Gabriel Cotabiţă

lyrics: Dan V. Dumitriu

music & orchestration: Adrian Enescu

recorded in 1988