Cocalarul şi vinul sfinţit

sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-special/cocalarul-si-vinul-sfintit-540904.html

Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunnidu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.
Când m-am mutat în cartierul Militari, apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.
După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:
Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom' profesor.
Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat: Dom' profesor e de-acum fratele meu şi trebă să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.
Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.
De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre "cei buni" şi "cei răi", dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.
Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher - cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.
Eliberarea lui a fost un eveniment pe care gaşca trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: "puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie" ori "n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor" au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. "Dom' profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept" a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie - eliberatorul lui Mădălin.
În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică - lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.
Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu - idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin s-a şters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.
În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toşi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.
L-am privit cu atenţie - era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe Muntele Sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani ("ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul"). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.
Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat: Dom' profesor, nu mă recunoşti?
Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.
Mădălin? - l-am întrebat nesigur. Varsanufie acum, mi-a răspuns.
M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.
Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.
Despre ce vorbeşti? - l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?
Nu dom' profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent - o peşteră săpată în stâncă lângă mare. într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină puternică ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.
Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.
La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Gelu Frumuşelu.
Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.
Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am expus acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui Traian Băsescu.
Eşti nebun? - m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.

Cititorul de contor

La propriu şi la figurat, o pată de culoare: Jean Constantin

L-am văzut întâia oară, cred, în Revanşa. Era Limbă, „omul” comisarului Moldovan (Sergiu Nicolaescu, cine altul?) care, asemenea protectorului său, avea să-şi dezvolte „conştiinţa revoluţionară” şi sentimentele anti-legionare împotriva odiosului de Paraipan (Gheorghe Dinică). Am revăzut la nesfârşit peripeţiile înviatului comisar din acest film (recunosc, datorită interpretului său, dar şi „comentariului muzical” de tip electro-jazz) şi mereu rămâneam cu aceeaşi dilemă: cum s-a filmat scena în care Paraipan îi taie nasul lui Limbă.

Jean Constantin a jucat mereu acelaşi personaj: o „pată de culoare” şi la propriu şi la figurat. După atâţia şi atâţia Parpangheli (serialul Haiducii), marinari de etnie turcă (Toate pânzele sus!) sau romă (Un echipaj pentru Singapore), după scripcari (Explozia) şi gangsteri (Nea Mărin miliardar), după bişniţari (seria B.D.-urilor, Nu filmăm să ne amuzăm) şi impresari ori magazioneri găinari (Melodii, melodii; Eu, tu şi…Ovidiu), actorul a avut parte o singură dată – în cinema - de o ieşire din emploi. În 1981, regizorul Dan Piţa avea să-i propună să joace un popă cu puşcoci sub patrafir în „vestul îndepărtat”: în Pruncul, petrolul şi ardelenii Jean Constantin dă viaţă – însă cu o economie de mijloace pe care avea s-o mai folosească doar în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii – aceluiaşi tip de personaj mucalit fără pereche. În rest, o tipologie uniformă, de plan doi, cu un enorm succes la „marele public” autohton.

Înainte de 1990, partiturile încredinţate lui Jean Constantin aduceau o fărâmă de umor. Gag-urile şi grimasele sale reuşeau „să distreze, să relaxeze, să deconecteze”, într-o vreme când comedia românească era adesea crispată, forţată, cenzurată. După 1990, din libertatea de a putea spune, face şi ridiculiza absolut orice, de comedia noastră de tip revuistic (Miss Litoral, A doua cădere a Constantinopolelui, Sexy Harem Ada-Kaleh) s-a ales – cu asupra de măsură - turcirea. La cei 81 de ani ai săi, Jean Constantin şi-a încheiat călătoria pământeană prin lumea divertismentului popular. Dar, comparate cu derizoria producţie de varietăţi care se practică acum, scheciurile şi giumbuşlucurile sale de altădată par adevărate capodopere în miniatură.

Almanah Cinema 1972

Pe primele pagini ale Almanahului Cinema 1972 câţiva cineaşti români sunt invitaţi să adreseze urări filmului românesc. Printre ei, Liviu Ciulei doreşte cinematografiei româneşti „să întreacă în exprimările ei de fantezie şi substanţă cele mai bune producţii ale teatrului românesc”, „să pună capăt producţiilor de mâna a doua, plate, terne, care nu fac decât să obstrureze apariţia unor opere important, sufocând prin volumul lor de maculatură”. Ion Mihăileanu ar vrea să fie mai des folosiţi regizori ca Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie şi aşteaptă comedii „multe şi bune” pentru că „în afară de O noapte furtunoasă de Jean Georgescu, realizat cu aproape trei decenii în urmă, greu poate fi numită o comedie reprezentativă pentru o ţară care l-a dat pe Caragiale şi unde una din trăsăturile specifice este umorul.

M. Mihail se ocupă de cinematograful ţărilor socialiste („o artă care răspunde la întrebări”) şi punctează premierele anului din URSS, Polonia (Pădurea de mesteceni), Iugoslavia (Primăvara în agonie), Cehoslovacia (Duminică în familie), Bulgaria, Ungaria (Iubire) etc. Almanahul Cinema 1972 îşi propune să „dea în judecată” secolul XX („inculpatul nr.1”), care este şi al cinematografului. Radu Cosaşu scrie despre filme care „au permis omului să se apere, să acuze, să se acuze, să râdă, să se râdă pre sine, căutând cu încăpăţânare o inocenţă paradisiacă”. Teodor Mazilu continuă rechizitoriul: „Tragediile sunt tot mai comice, comediile sunt tot mai tragice…şi mai sinistre”. H. Dona analizează felul în care cineaştii au polemizat, de-a lungul vremii, cu războiul: „…poate una din cele mai feroce exprimări a caracterului inuman al războiului o găsim în filmele în care oroarea conflagraţiei se oglindeşte în ochii şi sufletele pure ale copiilor”. În Copilăria lui Ivan „cumplită, insuportabilă nu este pârjolirea satelor şi a pădurilor, moartea mamei şi nici măcar moartea micului Ivan, ci uciderea, petrecută cu mult înainte, a sufletului gingaş, strivit de maşinăria războiului”. Radu Gabrea, adaugă Dona, transmite un mesaj asemănător în Prea mic pentru un război atât de mare. Nina Cassian îşi mărturiseşte nostalgia divertismentului şi citează filmele cu Fred Astaire şi Ginger Rodgers, Cântând în ploaie, Sunetul muzicii, West Side Story. Umbrelele din Cherbourg, crede ea, „confirmă experienţele moderne literare, care promovează un vocabular fără discriminări”. Alice Mănoiu crede că „după ce şi-au apărat pielea (El Dorado), după ce şi-au ajutat năpăstuiţii (Diligenţa), după ce s-au profesionalizat (Profesioniştii), după ce s-au simţit în pericol (Omul din Sierra), după ce au făcut dreptate (Hombre) şi au obosit (O sută de dolari pentru şerif), violenţii au ieşit din arenă”. Violenţa din filme, „cândva gratuită, e pusă azi în slujba unor cauze sociale”: Cu mâinile pe oraş, Bătălie pentru Alger, Z. Dina Zaharia adresează întrebarea: Cine este vinovat în „acest secol obosit de propria sa violenţă? Aparenţele (Tot oraşul vorbeşte), timpul (Fragii sălbatici), istoria (Cenuşă), victima (Procesul)? Concluzia finală: secolul XX este „culpabil de sentimentul vinovăţiei şi de inconştienţă; de blasfemie şi de autoironie; de disperare şi de autoiubire; de înşelăciune şi de autoînşelare”. E „vinovat de dreptate şi de sete nepotolită încă de dreptate, de superficialitate şi de profunzime; de lipsă de dragoste şi de nevoie de dragoste, de duritate şi de hiper-sensibilitate; de neputinţă şi de prea multă vigoare; de progres şi de singurătate, de confuzie şi de clarviziune; de orbire şi de prea multă luciditate”. El, „inculpatul nr.1”, este condamnat să-şi lase în film („cea mai crudă oglindă a sa”) „imaginea tuturor păcatelor şi virtuţilor, reuşitelor şi căderilor, experienţelor eşuate, cuceririle şi pierderile, visele şi coşmarurile, spaimele şi speranţele, crimele şi lăcrimile, pentru ca, privindu-le, cel de-al douăzecişiunulea secol să aibă ce învăţa. Dacă va voi…”

La rubrica „Actorii povestesc” Florin Piersic îşi aminteşte că, printre miile de scrisori pe care le primea, s-a nimerit să fie un aviz de pachet. Era după filmul Columna, în care îl juca pe Sabinus, un ofiţer roman ce iubea o fata dacă şi rodul dragostei lor simboliza naşterea primilor români. S-a dus la poştă, unde îl aştepta un pachet de 800 de grame trimis de o fetiţă de 12 ani dintr-o comună de lângă Piatra Neamţ. Înăuntru se aflau „nişte buruieni şi o cămaşă de noapte”. Şi-o scrisoare: „Dragă Florin, Am rămas atât de impresionată de accidentul său, încât nu pot să-mi revin. Cum a putut bestia aia de Ciobanu Ilarion să te lovească peste ochi cu sabia?!” Fetiţa se referea la scena din grotă când Piersic - Sabinus e orbit de Ciobanu - Gerula. „Trebuia să fie mândru că-i faci curte fetei lui, nu să te lovească fără milă. Nu-ţi pierde curajul, speranţa. Bunica mea era să nu mai vadă deloc, dar spălându-se cu ceai din astfel de buruieni, i-a revenit vederea. Seara, înainte de culcare, spală-te atent cu ceai călduţ, apoi îmbracă-te cu cămaşa asta şi odihneşte-te. Aştept veşti. Te îmbrăţişează a ta veşnic admiratoare (chiar dacă eşti bolnav), Mioara.”

Cornel Cristian selectează câteva biografii de actori, printre memorialişti numărându-se: Chaplin, Lilian Gish (interpreta lui Griffith din Naşterea unei naţiuni, Intoleranţă, Muguri zdrobiţi), Buster Keaton, Cerkasov (interpretul lui Ivan cel Groaznic în filmul omonim realizat de Sreghei Eisenstein), Ingrid Bergman, Marilyn Monroe şi Liz Taylor.

Un grupaj de articole se ocupă de televiziune: comentatori culturali, reporteri, animatori ai diverselor concursuri, seriale, emisiunile lui Alexandru Bocăneţ etc.

Dan Comşa visează cu ochii deschişi în mini-antologia „O istorie în capodopere”. De la prima frescă masivă a unei ţări şi a unui război (Naşterea unei naţiuni) la prima superproducţie-film de idei (Intoleranţă). De la străbunicii Cinecittei (Cabiria şi Pierduţi în întuneric) la filmele lui Chaplin, Keaton şi Stroheim prin care America se descoperea pe sine. De la căutările inovatoare ale cinematografului sovietic (Omul cu aparatul de filmat) la vizionarismul unor filme ca Crucişătorul Potemkin, Octombrie, Arsenal, Pământ. De la expresionismul german (Cabinetul doctorului Caligari) şi întoarcerea la realism prin „Kammerspiel” (filmele lui Murnau, Lang) ce deschide calea spre impresionismul francez. De la Patimile Ioanei d’Arc la filmele prin care America era „văzută de ochi străini” (Vântul, Aurora). De la Renoir (Regula jocului) la Citizen Kane. În fine, de la neorealism (Umberto D, Miracol la Milano, Hoţii de biciclete) la poetica lui Fellini, Antonioni şi Visconti.

Grupajul „Mickey Mouse, unde te-ai ascuns?” explorează universul celei de-a opta arte: animaţia. Raul Servais: „Confuzia omului în faţa dezintegrării valorilor morale, o confuzie care se poate manifesta pintr-un mesaj de revoltă sau de nostalgie, de nelinişte sau absurditate, de ironie tandră sau cinism crud”.

Într-o „retrospectivă nesolemnă” intitulată „De la salonul indian la drive in”, George Littera trece în punctează principalele momente din istoria cinematografului. Antologia sa începe cu momentul Lumière 19895 (Intrarea unui tren în gară) şi, în acelaşi an, întâia prestaţie de martor a cinematografului: surprinderea pe peliculă a unui incendiu, când aparatul înregistrează figura cunoscută a unui răufăcător, iar un detectiv ce se afla printre spectatori arestează hoţul, pe baza copiei filmului. În 1897 cinematograful se dovedeşte incendiar la propriu: baraca de la Bazar de la Charité ia foc de la un bidon cu eter: 125 morţi, printre acre o ducesă. 1899 marchează apariţia primei femei-regizor: Alice Guy. În 1900, marile magazine de mobilă Dufayel deschid o sală de proiecţie pentru a-şi spori clientela. Astfel, cinematograful avea să fie folosit pentru prima oară ca mijloc de reclamă. În 1906 se naşte cenzura: cinematograful este atacat de puritani. În 1908 publicul feminin e impresionat de un „june-prim”. În 1909 se construieşte prima sală destinată proiecţiilor de film. În 1911 apare prima stea de cinema: Max Linder. În 1913 americanii investesc 125 milioane de dolari în construcţia sălilor de cinema. În 1918 publicul adoptă moda lansată de idoli iar Charlie Chaplin inspiră poeme. În 1921 apare „copilul-minune” al cinematografului: Jackie Coogan (în Piciul lui Chaplin); mii de familii cer să-l înfieze pe micul „orfan”. 1924 marchează începutul dictatului producătorului, odată cu masacrarea Rapacităţii de Stroheim. În 1926, moartea altui idol, Rudolph Valentino, provoacă isterie în masă: sute de oameni sunt călcaţi sau răniţi de caii poliţiei, capela este devastată, câţiva oameni fac criză de epilepsie etc. În 1927 se naşte primul film vorbit ce costă 500.000 de dolari şi aduce încasări de 2 milioane. În 1929 are loc prima ediţie a premiilor Oscar şi scriitorii roiesc spre Hollywood. În 1935, personajul de desen animat Betty Boop poartă prima rochie mini, spre indignarea puritanelor. În 1938, după succesul filmul Jezebel, ziua de naştere a interpretei (Bette Davis) este declarată sărbătoare naţională. În 1939, filmul românesc primeşte cel dintâi premiu internaţional pentru documentarul Ţara Moţilor de Paul Călinescu. Referinţele la filmele de scandal regizate de Orson Welles (Cetăţeanul Kane), Chaplin (Domnul Verdoux), Federico Fellini (La dolce vita), Louis Bunuel (Viridiana), Elia Kazan (Baby Doll) şi Michelangelo Antonioni (Aventura) întregesc antologia propusă de George Littera.

Ganduri la praznicul Sfintei Treimi

Cocoţaţi, de-asupra norilor, şed – pe nişte jilţuri nevăzute – Tatăl şi Fiul, ca două personaje din Sfânta Treime creştină. Cel de-al treilea, Sfântul Duh, este reprezentat sub forma unui porumbel surprins în poziţie mediană, între Tată şi Fiu. Scăldat de haloul solar, luminează asemenea unei stele. Câte un halou împrejmuieşte şi capetele persoanelor divine cu chip de om: de forma unui triunghi echilateral (în cazul Tatălui), respectiv a unui cerc (în cazul Fiului). Fiul mai ţine, cu mâna dreaptă, o cruce de lemn, iar cu stânga o carte (de presupus Biblia – dar care versiune?). Tatăl binecuvintează cu mâna dreaptă şi, cu stânga, ţine un sceptru la marginea căruia se află o sferă (albastră, ca Mama Terra). Ah, da. Mai sunt nişte capete de îngeraşi (amoraşi) ce privesc în sus, spre stăpânii universului. Şi multe stele, totul pe fondul unei cromatici pestriţe.

Multă vreme (până să descopăr icoana bizantină, până să încep să înţeleg Rubliov-ul tarkovskian, să desluşesc din iţele meandrelor care-i frământă pe eroii dostoievskieni) am crezut că aceasta e pictura religioasă, că aceasta e religia. Că aceasta e ortodoxia. Nici n-ai cum crede altminteri, când majoritatea covârşitoare a bisericilor ortodoxe expun, la vedere, mai ales astfel de reprezentări. (Când nu sunt – cum am văzut recent – împodobite strident cu picturi fantasmagorice, gen „învierea Domnului” asortată cu atacul catastrofal din 11 septembrie şi câteva OZN-uri, ce par decupate direct din benzile celebrelor filme SF americane Întâlnire de gradul trei şi Războiul stelelor.)

Biserica a hotărât că singura reprezentare a Sfintei Treimi este cea desăvârşită de Rubliov (care a valorificat diverse icoane ce fuseseră pictate până în vremea lui) şi totuşi, mult mai întâlnite în bisericile dreptmăritoare sunt picturile religioase necanonice, edulcorate, realist-romantice, naturaliste. Presiunea „pieţii” (a maselor ce împărtăşesc varii forme de „evlavie populară”) – se va răspunde. Dar nu e vorba şi de voinţa sigură spre kitsch, spre o pictură „umanizantă” (în raport cu hieratismul picturii bizantine) a celor cu putere de decizie şi care s-ar cuveni să ştie să facă diferenţa?

Până la urmă, desigur, contează efortul personal de căutare a Icoanei. A acelei reprezentări iconografice trans-figurative, seducătoare şi restauratoare - prin solemnitate, prin sobrietate şi, deopotrivă, printr-o cuminţenie de copil. Toată această frumuseţe „de nişă” – ne-o spune Alexander în Sacrificiul tarkovskian – s-a pierdut în vremea noastră devorată de abjecţie, derizoriu şi sordid. Şi totuşi, de aceste ferestre spre absolut (nu spre kitsch şi nici spre universuri macabre) avem nevoie acum, parcă mai mult decât oricând.

Evergreen

Zilele acestea, o triplă întâlnire-prăznuire: Constantin & Elena (contemporani cu primul imperiu creştin ever, cu perioada celor dintâi sinoade ecumenice ş.a.), Cincizecimea şi Treimea. Ca orice ­lăcaş ortodox, la Rusalii, mănăstirea unde-am fost era împodobită de frunze verzi, iar după slujbe participanţii (comunianţi sau nu) au primit nişte spice, tot verzi, de grâu. Am vizitat singura cruce (de lemn pe care este inscripţionat un basorelief cu Răstignirea) din curtea mănăstirii. Acolo se odihneşte (până la „învierea morţilor”) Ioana, fetiţa de numai 15 ani care, cu doar câteva săptămâni în urmă, a plecat „pe plaiurile sfinte”. Mormântul este vizibil îngrijit, plin de flori. Slujba, în trei serii, a cuprins utrenia, liturghia şi vecernia. 3 în 1. „Forma” mesajului e arhicunoscută: e însuşi „duhul adevărului, care pretutindenea este şi pe toate le împlineşte”. Dar cum rămâne cu „asemănarea” (devenirea întru o astfel de fiinţă purtătoare de duh, nu de „legiune” de duhuri), cu – altfel spus – asumarea sa?

Revedem Giulietta degli spiriti – în care Fellini se întrece pe sine. Şi nu doar pentru că (în acelaşi an cu Antonioni) face primul film în culori. E atâta forţă de martir aici – iar martirajul este cununia. Cum ar veni, Giulietta (la fel ca cealaltă Giuliettă, în carne şi oase, cea care a interpretat-o în film şi i-a fost soaţă regizorului) luptă să suie un vis ce cade mereu. Înţelege că nu e târziu să-şi apere iubirea-sacrament (un soţ înşurubat în la dolce vita lumii mondene) şi – cu o forţă pe care numai naivitatea ei neobişnuită i-o poate da - rezistă ispitelor, vicleniilor, capcanelor „post-moderne” care i se întind. Filmul lui Fellini are ca temă păstrarea şi salvarea sufletului – nota bene: prin credinţă. Piesa de teatru pe care Giulietta a jucat-o în copilărie (şi în care interpreta rolul unei martire ce alege moartea pe rug atunci când i se oferă şi varianta lepădării de Hristos) continuă s-o urmărească şi s-o întărească. Acele amintiri neuitate îi dau putere să spună „Retro, Satana!” pentru a se regăsi pe sine. Iar Fellini – de ce ne-am mira? - surprinde această regăsire în chip „suprarealist”, „fantastic”: matura Giulietta reuşeşte să o descătuşeze pe fetiţa de şapte anişori care era arsă pe rug pentru credinţa ei de neclintit. Următor acelei îmbrăţişări „onirice” Giulietta face linişte în gândurile şi emoţiile ei. Ajunge la „luminiţa de la capătul tunelului”. Iese din casa (în care toate obloanele sunt închise) pentru a se plimba – eliberată de asaltul „legiunii” de spirite – în pădurea verde împrejmuitoare. Într-un fel, inflaţia de verde copleşitor din ultima secvenţă a filmului a fost o pregătire pentru praznicul Rusalilor de a doua zi…

Out of the blue

Amicul Denis – student la Arte Plastice – îmi trimite, în format electronic, două icoane absolut u-lu-i-toa-re (una cu Mântuitorul, alta cu Născătoarea de Dumnezeu şi Pruncul Iisus) pictate, susţine el, de unul din cei mai vrednici iconari din ţară (şi nu numai). Un monah din Argeş, parcă. Le ştiam de câtăva vreme – le-am cumpărat (în variantă litografiată, desigur) de la mănăstirea Cebza pentru nişte prieteni de-ai noştri. Şi chiar deunăzi, când mă aflam în vizită la ei, m-am bucurat să le întâlnesc din nou pe rafturile unei biblioteci. Am privit aceste icoane minute la rând, sedus de frumuseţea aceea de tip super high quality, cu un copleşitor potenţial restaurator. Contemplându-le, simţi că mai departe nu se poate merge. Că până şi cerul e aproape de pământ. Mai mult: că până şi cerurile, mai galbene ca mierea, se deschid...

…De undeva din „lumile cereşti” a ajuns, azi, la uşa noastră, un alt amic pe care nu l-am mai întâlnit de un an de zile. Am petrecut câteva minute împreună (aproape un ceas), până când a plecat din nou spre mănăstirea unde vieţuieşte ca monah-în-devenire. Am vorbit, între altele, despre importanţa pe care Pr. Rafail Noica o acordă rostirii, cuvântului. Sigur, la venerabilul părinte poate fi (sau chiar este) un reflex ereditar, moştenit pe linie paternă. Problema însă rămâne: în lumea aceasta înnebunitoare, salvarea e cu neputinţă de conceput atunci când eşti copleşit de „limbajul de lemn” (al ideologiei ante-1990, care urmărea să instaureze, cu forţa, „fericirea tuturor”), dar şi de rostirea pustiitor de simplistă, de „minimalistă” (a ideologiei post-1990, liberalist-consumiste şi ultra-pragmatice).

Am mers apoi cu Theodor la înot, într-un spaţiu, vai, foarte occidentalizat, foarte elegant, cu piscină acoperită şi facilităţi, cu tot felul de maşinării pentru fitness. După aceea ne-am dus la concert (dirijor: Emil Aluaş), unde am ascultat uvertura lui Wagner de la opera sa, Rienzi, şi Concertul pentru vioară şi orchestră (solistă Cristina Anghelescu) de Max Bruch.

Şpriţ de vară

Inspiraţie „de împrumut”

Îmi amintesc de vara lui 1988 sau 1989, nu mai ştiu. În amândouă am fost la Costineşti – pe atunci locaţia singurului festival de film din România. Unde, evident, participau numai filme româneşti. Mergeam ziua la plajă, iar alături se întâmpla să fie câte un VIP. Aşa l-am cunoscut pe acel critic literar împreună cu soţia sa. Peste ani aveam să aflu că respectivul a ajuns la conducerea unei celebre reviste licenţioase.

Comentăm noi filmele din concurs, actori, regizori etc. când acest viitor Larry Flynt de Dâmboviţa, zice că orice poate fi luat în zeflemea, absolut orice. În absenţa oricărei educaţii religioase, parcă simţeam cumva - în ceea ce numeam „firea lucrurilor” - că nu chiar orice poate şi trebuie să fie subiect de băşcălie. L-am întrebat apoi dacă i se pare că poţi încerca să iei în răspăr până Călăuza lui Tarkovski. „De ce nu? Orice .” – a venit, prompt, răspunsul lui...

Chiar aşa: care să fie harul ce nu poate (nu trebuie) luat în derâdere şi înfruntat? Să fie acel har însăşi „comoara de mare preţ” pe care suntem chemaţi s-o desluşim din mormanul de imitaţii înşelătoare care – de la „căderea omului”, când vicleşugul a pătruns printre oameni - inundă lumea? Va fi fiind el chiar acel „ideal vechi” (Biserica) fără de care omul nu poate trăi şi despre care Tarkovski – într-un moment de amară cugetare - spunea că s-a prăbuşit? (Dar pe care, în Stalker / Călăuza l-a reconstruit sub forma acelei „zone” în ruină, unde se îndeplineşte „cea mai tainică şi chinuitoare dorinţă a omului”, atunci şi numai atunci când omul o doreşte „cu inima curată”.)

Întrebarea persistă peste ani şi este, poate, una din acele întrebări esenţiale pentru omul care caută adevărul, frumosul, binele. Amicul meu de taifas estival avea, de fapt, dreptate. Poţi încerca să imiţi şi să batjocoreşti orice. Nu există nicio instanţă care să te oprească – atunci când eşti hotărât pus pe cârcoteală - dacă propria-ţi conştiinţă nu-ţi şopteşte (cum ştie numai ea) că pe lume sunt şi lucruri pe care nu se cade a le săvârşi nici măcar dacă nu te vede nimeni. Prin urmare, inspiraţia (sau sfinţenia) nu poate fi nicicând socotită obiect „de împrumut”. La fel şi harul tainic, acela care dă viaţă şi sens unei existenţe, unei opere de artă, unei civilizaţii.

Femei, femei

Dorul - face 2 face

La vie en rose cu Clody Berthola

Cartea Ludmilei Patlanjoglu despre Clody Berthola este o evocare nu doar a carierei în teatru şi film a celebrei actriţe, ci şi a mediului cultural în care s-a format, a României interbelice „culturale, morale şi civilizate”, cu oameni „fericiţi şi mulţumiţi”. Nu sunt ocolite nici amintirile din copilărie şi, desigur, nu se puteau omite nici bărbaţii-soţi şi bărbaţii-prieteni din viaţa actriţei: Ştefan Constantinescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Emil Botta (care, într-o epistolă, îi mărturisea: „Nu scrie cineva îndrăgostit de farmecul tău… ci scrie unul care, când te vede, are viziunea, revelaţia Frumuseţii, a Raiului, Paradise Lost”) – „fiecare cu o deschidere specială pentru ceva nobil şi profund, care dă sens unei existenţe”.

Clody Berthola a supravieţuit perioadei dramatice a „obsedantului deceniu” (anii 50) alături de Liviu Ciulei: „Tresăream la orice sunet de la sonerie. Spaima de bombardamente, de război a fost nimic pe lângă spaima de comunişti. Eram înfricoşată, erau ridicaţi oameni nevinovaţi pe motivul că erau burghezi sau pentru vini imaginare. Pe Lucian Pintilie, „mai sensibil la răul şi urâtul din lume”, l-a ajutat să vadă binele, nu numai umbre, dar şi lumina, şi speranţa”. Radu Beligan mărturiseşte că prezenţa lui Clody Berthola tăia respiraţia întregii sale generaţii, care a fost îndrăgostită de „misterul care o învăluia, de inteligenţa şi rafinamentul culturii”. Şi adaugă: „Pe scenă, jocul ei avea profunzime şi catifelare, subtilitate şi graţie.”

Întrebată care sunt actorii pe care-i iubeşte, Clody Berthola îi aminteşte pe Mihai Popescu („un artist format la şcoala vieneză, care îmbina sensibilitatea şi cultura cu o concepţie extraordinar de modernă despre teatru”), Toma Caragiu („un actor cu un univers comic extraordinar, un persona legendar”), Victor Rebengiuc (un „mare talent” dublat de o „cinste exemplară”), Petrică Gheorghiu, Florian Pittiş. Actriţele admirate de Clody Berthola: Ileana Predescu, Aura Buzescu („o actriţă de o copleşitoare forţă dramatică”), Mariana Mihuţ („o mare artistă, are o autenticitate, o pasionalitate şi o forţă în joc ca marile artiste rusoaice”), Leopoldina Bălănuţă („o mare tragediană” care „aduce pe scenă o pecete de nobleţe, o putere de a spiritualiza”), Greta Garbo, Ingrid Bergman.

Regretele actriţei Clody Berthola, după aproape 50 de ani de carieră? „Mi-ar fi plăcut să fac comedie şi să fiu actriţă de cinema. Film am făcut foarte puţin, ba chiar, aş putea spune, deloc.” Şi totuşi, rămân rolurile ei din Ciulinii Bărăganului (unde juca alături de Marcel Anghelescu, Maria Tănase, Florin Piersic), Facerea lumii (alături de Irina Petrescu) sau Felix şi Otilia (regia: Iulian Mihu), unde – alături de Gheorghe Dinică şi Gina Patrichi - a interpretat o Aglae de neuitat. Ultimul rol în film este doamna puritană din Profetul, aurul şi ardelenii (regia: Dan Piţa), unde apare alături de Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu şi Francisc Bacs.

O serie de scrisori şi bileţele de dragoste scrise şi primite de Clody Berthola, câteva ilustraţii ce reproduc desenele lui Ştefan Constantinescu sau o surprind în diverse ipostaze pe scenă, precum şi câteva mărturii ale unor artişti care au preţuit-o (Andrei Şerban, Gheorghe Harag, George Banu, Radu Penciulescu, Arşavir Acterian) întregesc portretul acestei „inegalabile” şi „unice” „Doamne a Teatrului” despre care Emil Cioran spunea: „Fata asta e ca o cruce pe care să o porţi pe piept.”

...eram curat cum e zăpada atunci când cade pe pământ...

baptism
Originally uploaded by ioana.bica

Pe vremuri, şi ce vremuri frumoase (totuşi), muzica românească „de divertisment” avea şi menirea underground (pe care şi-o asuma admirabil) de a ridica „nivelul moral şi spiritual” al societăţii. Astăzi sunt episoade „expirate”, „desuete”, însă miniaturile de „muzică uşoară” compuse de Richard Oschanitzky, Alexandru Mandy, Radu Şerban, Florin Bogardo, Anton Şuteu, Vasile Şirli sau Adrian Enescu transmit – şi prin versurile care le însoţesc osmotic – o stare poetică de bine, pun ascultătorul atent pe gânduri (pentru celălalt ascultător, neatent şi cu prejudecăţi, e ca şi cum ai bate toaca la urechea surdului), emoţionează. Dintre sute de astfel de compoziţii evergreen mă simt acum cel mai apropiat de cântecul lui Florin Bogardo (ale cui or fi oare sugestivele versuri?), Atunci când am venit în lume:

Atunci când am venit în lume
n-am fost acesta care sunt
eram curat cum e zăpada
atunci când cade pe pământ

Eram ca vârful unui munte
de nici un pas de om călcat
pe care fulgul de zăpadă
cădea murind imaculat

Eram atât de pur prieteni
încât suind în timp credeam
că nici zăpada cea mai pură
nu era astfel cum eram

Cum sunt acum după ce anii
trecură-n fuga lor la rând
cum sunt pe faţă acum de vreme
cum sunt în adâncimi de gând

Sunt ca zăpada ce, curată,
căzu lumină peste noi
iar oamenii, călcându-i chipul,
făcură din lumini noroi

Exact aşa este acum Ioan, cel care tocmai s-a îmbarcat pe „corabia veşniciei” în prezenţa nunilor săi (Gabriel & Nicoleta) şi a preacinstitului norod (vreo cincizeci de suflete) venit anume să se bucure: „curat cum e zăpada / atunci când cade pe pământ”. Pentru o zi (şi cu soare şi – cum e şi firesc la un praznic în care apa e personaj dramatic – cu ploaie), am redevenit şi noi, adulţii privitori şi martori ai tainei săvârşite, curaţi „cum e zăpada”. Cunoştinţe, prieteni şi rude, intruşi – cu bună credinţă - unii în vieţile altora, am stat apoi la aceeaşi masă (un festin), vreme de nouă ceasuri. Şi clipa, atât de frumoasă, parcă s-a oprit în loc ...

Jesus Christ Superstar

Am intrat, recent, într-o bisericuţă ortodoxă de pe lângă un impunător edificiu medical – cel mai mare din urbe. Ceea ce am văzut acolo - pereţii acoperiţi de tablouri religioase (pentru că este impropriu a le numi icoane) de mari dimensiuni - a întrecut, mărturisesc, orice imaginaţie. M-am oprit mai ales la o lucrare pe care, dacă aş fi zărit-o de la o distanţă ceva mai mare, aş fi putut-o confunda lesne cu un poster la un block buster S.F. Ei bine, tabloul cu pricina (denumit „Învierea”) – pictat în culori stridente, fistichii - este segmentat, astfel că în câteva „casete” am putut vedea … O.Z.N.uri (ce păreau decupate din legendarul film al lui Steven Spielberg, Întâlnire de gradul trei) şi chiar o panoramă a New York-ului, cu reprezentarea explicită a turnurilor gemene în flăcări (??!!). Mântuitorul era reprezentat aidoma unui superstar, scăldat în halouri de lumină ce venea dintr-un decor futurist. Da, mai erau rătăcite pe-acolo şi câteva litografii ce păstrau – vag - forme şi culori din blânda iconografie ortodoxă. La cât de puţine numeric erau, te puteai întreba – nu fără îndreptăţire – ce căutau acolo. Erau „dintr-un alt film”…
Nu ştiu de ce, dar sub asaltul acelor „fresce” mai degrabă tributare curentului pop art (un fel de Andy Warhol cu tuşe ţipător creştine), mi-am adus aminte de Nietzsche şi de al său aforism: „După ce vin în contact cu o persoană religioasă întotdeauna simt nevoia să mă spăl pe mâini.” Eu am simţit că am mare nevoie de aer şi am ieşit afară. Eram dintr-o dată solidar şi înţelegător cu toţi rebelii asemenea lui, cu toţi iconoclaştii acestei lumi. Abia ieşit afară din biserică aveam să mă gândesc din nou la ceea ce icoana ortodoxă s-ar cuveni să fie pentru specia om: fereastră spre absolut şi revărsare de lumină restauratoare.

Cu o seară înainte am fost - cu mic, cu mare – la concertul extraordinar susţinut de Filarmonica Banatul (şi dedicat Zilei Europei) într-un (alt) „spaţiu neconvenţional”. După platforma din faţa Catedralei Mitropolitane, malul canalului Bega, incinta aeroportului din oraş, o poiană din Pădurea Verde şi un şantier (concert în care soprana ieşea din cuva unui excavator), seria concertelor-surpriză continuă, iată, cu această mini-serată muzicală (în repertoriu: arii sacre de Anton Pann, Verdi, Franck, Mahler) susţinută în curtea mănăstirii de la Timişeni-Şag, situată la marginea unei păduri, la circa 15 km de Timişoara. Un concert de muzică laică (fie şi de inspiraţie bisericească) în incinta unei mănăstiri creştin-ortodoxe??? „Anatema!” vor striga (şi au strigat) indignaţi destui pedanţi. Tocmai d-aia am şi vrut să mergem şi să vedem „minunea” (sau – depinde cum priveşti – „blasfemia”). Şi-am văzut…
Am intrat însă şi-n pangarul mănăstirii ca să descopăr (o dată în plus) un „kitsch perfect al covoarelor, icoanelor şi obiectelor tehnice”. Despre el vorbea cândva H. R. Patapievici într-un interviu acordat lui Costion Nicolescu şi intitulat „A fi ortodox”. Sigur, e nevoie de „toleranţă”, de „îngăduinţă” (acest kitsch este – trist, dar adevărat – majoritar, deci aproape irezistibil) faţă de acest „orizont de exigenţe” ce nu lasă de înţeles că ar fi tributar vreunui simţ estetic sensibil, subtil, atent la nuanţe. (A-l tolera însă – opina Patapievici - nu înseamnă decât „o concesie făcută falsităţii”, nicidecum „o pliere la credinţa populară profundă”.) La rândul său – aveam să aflu de la o băbuţă căreia i-am oferit un loc alături de noi în maşină, la întoarcere - Mitropolitul însuşi vorbea despre „îngăduinţă” şi „toleranţă” atunci când, deunăzi, se adresa enoriaşilor de la catedrală. Mă rog, unei părţi dintre ei, să zicem „aripa (ultra)pravoslavnică”, presupus ostilă susţinerii acestui tip de concert într-o mănăstire ortodoxă.
Şi pentru ce, în fond, atâta agitaţie şi tam-tam? Indignarea ar fi cu adevărat justificată atunci când o astfel de „manifestare culturală” de tip laic (o orchestră de aproape o sută de instrumentişti, un cor de câteva zeci de solişti, la care se adaugă sutele şi poate chiar miile de spectatori, un repertoriu majoritar heterodox) ar ameninţa să tulbure liniştea unei mănăstiri ce este într-adevăr preocupată să păstreze „savoarea” ortodoxiei – aceea care îi va fi „sedus” (nu „convins” cu „argumente ştiinţifice”, „juridice”) pe un Andrei Rubliov, pe un Serghei Bulgakov, pe Dostoievski ori Nicolae Steinhardt. O astfel de mănăstire, în judeţ, este cea de la Cebza. La mănăstirea de la Cebza, da, aş considera că este o impietate să susţii un concert vocal-simfonic pentru că până şi pietrele de acolo respiră duhul icoanelor (nu picturilor religioase necanonice, edulcorate şi renascentist-naturaliste ori cu vădite influenţe futuriste şi de pop art), melosul psaltic, bizantin şi cuminţenia monahală. Dar, de bună seamă, pentru obştea de acolo – care e de presupus că nu ar fi negociat dintru început un atare show în curtea lor - nici se pune problema unei astfel de „imixtiuni”. Aşa stând lucrurile, cred că implicarea Mitropoliei în proiectul Filarmonicii de a muta scena de concert în curtea unei mănăstiri „cosmopolite” şi vizibil deschise, iată, spre „modernitate” nu ar trebui nici să mai mire şi nici să mai scandalizeze pe nimeni.

Organizarea unui concert simfonic într-o mănăstire sau într-o biserică ortodoxă scandalizează. Grupuri de „apărători ai tradiţiei” se autosesizează, scriu petiţii, protestează. Împodobirea bisericilor ortodoxe cu reprezentări, în fond, străine de ortodoxie, nu deranjează pe nimeni. (Dimpotrivă, căci nu puţine sunt cazurile în care preotul-paroh cere insistent ca pictura bisericii să nu fie bizantină, canonică şi cedează – atunci când, totuşi, are discernământ – sub presiunea „mulţimii de credincioşi”) De unde se vede că, pentru mentalitatea populară pravoslavnică este mult mai periculos universul simfonic decât „kitsch-ul perfect” ce devine – cu foarte puţine excepţii – normă şi, o spune tot Patapievici, „îţi rupe inima”.

Almanah Cinema 1971

Almanahul Cinema 1971 debutează cu retrospectiva deceniului 1960-1970. Se trec în revistă cineaşti care au „marcat”, titluri, evenimente. Nu lipsesc, din enumerare, La dolce vita, Noaptea, Sâmbătă seara, duminică dimineaţa, Noul Val francez (Godard, Truffaut, Malle, Roger Vadim, Demy), Umbrele lui Cassavetes, Balada soldatului de Ciuhrai, Psycho, Anul trecut la Marienbad, Viridiana, tinerii regizori italieni (Olmi, Pasolini), animaţia cehoslovacă şi iugoslavă, 8 ½, Îngerul exterminator, Copilăria lui Ivan, Mamma Roma, „tinerii furioşi” englezi (pentru Tom Jones, Viaţa sportivă, Billy mincinosul, Dacă), Păsările, erupţia noului cinematograf ceh (Forman, Menzel), musicalul lui Demy (Umbrelele lui Cherbourg), Evanghelia după Matei, Zorba grecul, Simion al deşertului, Julieta şi spiritele, Bătălia pentru Alger, westernul-spaghetti, Pădurea spânzuraţilor, Au hazard, Balthazar şi Mouchette (Bresson), Umbrele strămoşilor uitaţi (Paradjanov), revelaţii ale cinematografului iugoslav (Makaveiev) şi ungar (Szabo, Jancso), Bonnie & Clyde, Persona lui Bergman, Blow Up, odiseea spaţială 2001, afirmarea cinematografului cubanez (Amintiri despre subdezvoltare de Alea), Andrei Rubliov, Satyricon, Zabriskie Point, Clovnii etc. Criticul de film Jean-Louis Bory crede că acest deceniu a creat „o atmosferă semnificativă în jurul artei ecranului”. Filmele acestor ani sunt incoerente, ambigue, personale. Spectatorul întâlneşte o anti-construcţie dramatică, un montaj „în mod necesar abrupt, casant” şi găseşte plăcerea în nelinişte, iar genurile cinematografice sunt amestecate.

Esteticianul George Littera scrie despre „conştiinţa imaginii” în filmul românesc. Porneşte de la primele încercări în acest sens (Moara cu noroc şi Viaţa nu iartă), unde imaginea este „gândită în funcţie de exigenţele lăuntrice ale operatoriei”, iar conştiinţa plastică devine „o caracteristică de limbaj şi de stil”. Continuă cu explorarea plasticii şi pasiunea pentru decor la Liviu Ciulei (care dă imaginii „o corporalitate somptuoasă”) şi Lucian Pintilie („un spirit anticalofil şi fotografia filmelor lui nu poate fi decât crudă, uneori chiar neglijentă, despovărată de obsesia compoziţiilor caligrafiate şi a eclarajului studiat”, formulă plastică „brută” ce „ne dă senzaţia că filmul se naşte sub ochii noştri, spontan”). Savel Stiopul este remarcat pentru eforturile de obţinere a „muzicalităţii” prin „folosirea metaforică a tonurilor”. Referinţele plastice din De-aş fi…Arap Alb („citate alese de gustul sigur al scenografului şi operatorului” nu duc prea departe, astfel că filmul lui Gopo „rămâne o vizită dintr-un muzeu”.

Regizorul Michelangelo Antonioni, căruia i se lipise „eticheta alienării”, explică: „Nu manipulez niciodată noţiunile alienării”. Crezul său? Să relateze - prin intermediul imaginilor – poveşti, nu să enunţe teze filosofice (ca Hegel), sociologice (ca Marx) sau psihanalitice (ca Freud). Andrei Trakovski contestă definiţia de „film intelectual”. Pentru el, filmul – când e operă de artă – trebuie să emoţioneze spectatorul. „Abia după spectacol, după percepţia emoţională, urmează ca spectatorul să rezolve întrebările.”

Unuia din „filmele momentului”, Un bărbat şi o femeie, i se rezervă un număr impresionant de pagini. Este publicat întreg decupajul regizoral, precum şi o serie de informaţii despre realizatori, comentarii pro şi contra. Severul comentator de film Marcel Martin se numără printre cei care denunţă mediocritatea regizorului: „Pentru mine Lelouch e Paris-Meci, adică prezentarea facilă, seducătoare şi mincinoasă a evenimentelor vieţii cotidiene. Lelouch nu caută să arate substanţa lucrurilor, el se mulţumeşte cu aparenţele imediate. Este dusă la limită – în momentele lui cele mai bune – tehnica fotografiei la modă, este surprinsă clipa şi epiderma lucrurilor, fără a ajunge vreodată să depăşească ceea ce e „drăguţ”, spectaculos, exterior.” I se alătură Jean-Louis Comolli: „Cauza acestei logoree vizuale este neputinţa autorului de a filma esenţilul, acţiunea, drama, mania sa de a întoarce atenţia spre superficial, parazit, accesoriu: adică ceea ce e „drăguţ”, fotogenic, imagine frumoasă, deci tot ceea ce e fugă de cinema.”

Constantin Teodori propune un amuzant sondaj pe tema preferinţelor publicului românesc în deceniul 60-70. Răspunsurile sunt date de un ordinator (imaginar), nu lipsit de umor, cu numele C.d.C.M.p.S.O.ş.P.S.d.F. (adică Centrul de Cercetări Minuţioase pentru Sondarea Opiniilor şi Psihologiei Spectatorului de Film). Astfel, filmele cu cea mai mare afluenţă de spectatori ale deceniului sunt: Tudor, Neamul Şoimăreştilor, Dacii, Spartacus, Columna, Elena din Troia, Romulus şi Remus, Laleaua neagră, Rio Bravo, Cei şapte magnifici, Căderea imepriului roman, Femeia necunoscută, Pădurea spânzuraţilor. Dacă acestea sau altele asemenea au fost în fruntea topului vizionărilor nu are nicio importanţă. Semnificativ este însă răspunsul privitor la filmele „din coada palmaresului”: Fragii sălbatici, Billy mincinosul, Hiroşima, dragostea mea, Gustul mierii, Meandre, Obsesia. Computerul este pus pe şotii când i se cere să afişeze părerile spectatorilor despre Blow Up: „Frumoase poze făcea fotograful acela! (un fotograf amator)”, „Este o adevărată operă de artă! (o cursantă a Universităţii Populare)”, „Dacă nu citeam cronica din revistă, nu înţelegeam nimic… (un cititor foarte sincer al revistei Flacăra”, „Ce-o fi însemnând, de fapt, Blow Up? (un elev care învaţă franceza)”, „Antonioni nu s-a dezminţit nici de data asta. E mare. (un filo-antonionian)”, „Şi totuşi, cine era ucigaşul? Nu cumva chiar fotograful? (un tânăr care intenţionează să urmeze ştiinţele juridice, mai precis criminalistica).” Întrebat cum explică absenţa, aproape deplină, a comediilor româneşti, simpaticul ordinator „se simte tentat să facă o glumă”: „De ce să râdem de noi, când putem râde de alţii?” Concluzia autorului despre cinematograf: „Chiar dacă ne deziluzionează adesea, chiar dacă ne trădează uneori, chiar dacă ne amăgeşte întotdeauna (sau poate tocmai pentru toate astea), EL este copilul nostru drag şi îl IUBIM…, îl IUBIM…îl IUBIM!”

În fine, câţiva regizori români răspund la întrebarea: „Cum întâmpinaţi deceniul VIII?”. Liviu Ciulei: „Şi aici ca pretutindeni, criteriul reciprocităţii; cum mă întâmpină el pe mine, aşa îl întâmpin şi eu pe el.” Iulian Mihu: „Eu să îmbătrânesc cât mai lent şi cinematografia să se maturizeze cât mai repede.” Sergiu Nicolaescu: „Optimist.” Lucian Pintilie: „N-am nimic de spus.” Mircea Săucan: „Mă gândesc mai degrabă: ce are de gând să facă cu mine deceniul 8?”

Mama

MAMA
de Evgheni Evtuşenko

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el ...e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: "Toate-s în regulă...şi-apropo, arăţi minunat!"
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

A good true dirty story

Omnia vanitas

Pe la mijlocul veacului XX, un pop artist ca Bob Dylan făcea ocolul Pământului cu al său hit, „Blowin’ in the Wind”. Dintr-odată, lumea folk-ului s-a apropiat de, poate, cea mai gravă problemă a omenirii: vanitas vanitatum et omnia vanitas. Iată-l deci pe menestrelul Dylon cântând pe aceeaşi notă cu cronicarul Miron Costin. Poemul acestuia din secolul al XVII-lea, Viaţa lumii, grăia cu jale despre „cumplita viiaţă”, despre „lumea hicleană, lume înşelătoare”. Dar amândoi, şi Dylon şi Costin, se hrăneau din înţelepciunea Ecclesiastului, care filosofa asupra „vremii potrivite”. Lectura Ecclesiastului e asemenea unei fugi de Bach, asemenea unui concert din „muzica sferelor”. Este cea mai dreaptă oglindă, căci omul – dacă vrea să priceapă – îşi va da seama că soarta sa şi soarta dobitocului este aceeaşi: „precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul: amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc”. Şi „cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?” Căci „totul este deşertăciune”. (Formidabil loc geometric al gândirii religioase, această carte din Biblie.)

Prin urmare, soluţia este tot carpe diem: „Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?” ...Mda, numai că şi bucuria asta pentru „lucrurile sale” trebuie întreţinută cumva. Nu trebuie luată de bună şi batjocorită. Iar a o risipi (prin supărări, prin ţinerea de minte a răului, prin felurite lucrări viclene) e semn de maximă neghiobie.

Dave Grusin's "An Actor's Life" from TOOTSIE

Know how

Tarkovski spunea undeva că omul are o datorie faţă de cei care l-au născut, faţă de cei care i-au dat viaţa. Filmul său din 1974, Oglinda, este – mai mult decât celelalte filme ale sale - expresia cinematografică a acestui sentiment de datorie care însă îl apăsa profund. Era ca un fel de pietricică în pantof care nu te lasă să calci bine, ca un fel de vis greu care nu te lasă să ai un somn uşor. Andrei vorbeşte la telefon cu mama sa, acum împovărată de ani. O întreabă: „Mamă, de ce nu ne înţelegem noi?...Oricum, dacă sunt eu de vină, îmi cer iertare…” Nici un răspuns de la capătul celălalt al firului, doar un sunet de „ocupat”. Andrei pune receptorul în furcă. Oglinda este materializarea - în forme, sunete şi culori – a acestui regret filial. Femeia de serviciu care asistase involuntar la avanpremiera filmului, avea dreptate să se răţoiască la ditamai regizorii şi criticii de film invitaţi la eveniment în mica sala de proiecţie a Institutului moscovit de Film. Pentru că nu puteau ajunge la o concluzie după încheierea proiecţiei, „cărturarii şi fariseii” de la Mosfilm i-au cerut acestei femei simple să spună ce-a înţeles ea din film. (Căci tocmai îi zorise să plece mai repede, ca s-o lase să măture, să adune după ei.) Iar ea a spus: „E foarte simplu. Personajul principal din acest film este un om bolnav sufleteşte; un om care simte că a făcut rău celor apropiaţi, celor dragi şi nu ştie cum să-şi ceară iertare.” Nu degeaba Tarkovski a comentat apoi astfel cuvintele ei: „Nu mai am nimic de adăugat.”

Înţeleptul Solomon, din vremi de mult apuse, ne spune şi el: „Ascultă pe tatăl tău care te-a născut şi nu dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână.” Undeva mai la vale povaţa se transformă în blestem: „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce.” Apoi: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” Dar asta presupune o voinţă responsabilă şi un know how deplin din partea părinţilor. Ce te faci însă atunci când nu e aşa, când tihna şi forţa unei familii sunt înlocuite cu cleveteala Guicii – sora lui Moromete din cunoscuta creaţie a lui Marin Preda, care-şi ura de moarte fratele şi pe ai săi? Când în loc de iubire, tânărul ce urmează a fi lămurit, cizelat, format, primeşte pizmă, ură şi fiere? Când „este lăsat în voia apucăturilor lui” şi „face de ruşine maicii sale”? E, poate, ca la facultate: atunci când nu ajungi la orele de laborator, ca să treci examenul, trebuie să faci – pe unde mai poţi - recuperări. Cel mai greu se recuperează orele de „stăpânire de sine” (pe care numai iubirea ţi-o dă), fără de care omul e „asemenea unei cetăţi cu o spărtură şi fără zid”. Şi-atunci, omul „sleit de puteri” (ca-n cugetările despre rostul vieţii din ultimul calup al pildelor lui Solomon) n-are încotro şi – în tăcere - recunoaşte: „Sunt tare prost, ca să mă pot socoti om şi nu am pricepere de un om. N-am învăţat înţelepciunea şi nici ştiinţa celor sfinţi nu o cunosc.”…

…Mă gândesc la vârsta lui Theodor şi nu pot decât să mă bucur că, până la cei opt ani ai lui, nu ştie de „tipul uman Guica”, de „curiozitatea ei nesăţioasă pentru fleacuri”, de veninul ei, despre care Steinhard scria că e „singura posibilitate de manifestare şi singura ei secreţie internă”. El este un copil fericit. De noi, părinţii lui, depinde – în mare măsură – să ştim să ne ferim copiii s-o descopere vreodată pe Guica...

Iartă-mă / Ion Aldea Teodorovici / Grigore Vieru