1984
composed & arranged by Adrian Enescu
4 The Race
5 Notebook
1 week ago
Wednesday, 6 May 2009
Funky Synthesizer - vol. 1
Weekend cu mama
Filmografia de autor a lui Stere Gulea numără titluri ce poartă marca exigenţei culturale şi a rigorii demersului regizoral, ca variaţiuni pe o temă dată: rezistenţa omului şi lupta cu opreliştile (interioare sau exterioare). Ştefan (Florin Zamfirescu), profesorul de matematică din Iarba verde de acasă (1977) refuză un trai călduţ la oraş – în condiţiile în care tendinţa este de migrare de la sat la oraş - stabilindu-se în sat la el. Culi Ursache (Dragoş Pâslaru), pădurarul din Ochi de urs (1983) alege izolarea la o cabană, în munte; acolo îşi înţelege, iartă şi - prin înduhovnicirea sa progresivă – îşi exorcizează viaţa. Cu fruntea-i împietrită într-o filosofică mirare, Victor Rebengiuc compune în Moromeţii (1988) un Ilie Moromete cu zarea neretezată de mizeriile şi necesităţile vieţii. Documentarul Piaţa Universităţii – România (1991) surprinde momente din lupta de rezistenţă anticomunistă a anului 1990. Pe aceeaşi linie se situează Vulpe-vânător (1993) şi Stare de fapt (1996), născute şi hrănite din experienţa istorică a Timişoarei şi a Bucureştiului înainte, în timpul şi imediat după evenimentele din decembrie 1989.
Martie 2009, cinema Pro, Bucureşti. Premiera de gală a filmului Weekend cu mama - regia: Stere Gulea. Înainte de începerea proiecţiei, interpreta principală (Adela Popescu, actriţa în vârstă de 21 de ani, distribuită până acum în câteva telenovele, acum pe val) declara celor veniţi să o vadă: „Vreau să vă mulţumesc foarte mult că sunteţi în această seară alături de noi şi aş vrea să mai spun că cele mai importante persoane din viaţa mea sunt în această seară aici şi toate aceste persoane iubesc telenovelele.” Recentul film al lui Stere Gulea, nu atât un film de autor cât un film de producător, este plăsmuit după chipul şi asemănarea acestui gen popular – telenovela – care provoacă adesea o plăcere facilă, fără efort intelectual şi neagă (sau ignoră) autenticul.
Pornind de la un subiect extrem de dezbătut în ultima perioadă - soarta copiilor lăsaţi în grija rudelor de părinţii plecaţi în străinătate în căutarea unui trai mai bun – Weekend cu mama oferă, totuşi, câteva premize şi portrete de personaje interesante. Printre alele: reîntâlnirea, peste ani, dintre un tată moromeţian (Gheorghe Dinică) şi fiica devenită mamă (Medeea Marinescu), care la rându-i îşi regăseşte fiica (Cristina, în interpretarea Adelei Popescu, este o revelaţie) – o adolescentă dependentă de droguri - pe care a părăsit-o cu 16 ani în urmă, când a luat viaţa de la capăt şi s-a măritat cu un spaniol milionar. La această mini-galerie de personaje, pentru întregirea tabloului telenovelistic, se mai adaugă – între alţii - un tată indiferent (Florin Zamfirescu) şi un tânăr rebel poreclit Glonţ (Tudor Istodor), dedat drogurilor hard, cu care face echipă eroina.
Şi ar mai fi ceva. Există, în Weekend cu mma, câteva „ferestre spre absolut”, ca nişte chemări adresate deopotrivă personajelor din poveste, cât şi celor cărora filmul li se adresează. În contrast vizibil cu sardonicele ritmuri citadine, viaţa la ţară din secvenţele „moromeţiene” – strident-luminoase, primenitoare, rupte parcă dintr-un ţinut magic, uitat de grăbitele timpuri moderne – trimite la o altă existenţă, mai aproape de natură, mai autentică. Bunicul Cristinei (varianta soap a tatălui ce se bucură de întoarcerea fiului, în pilda evanghelică) corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist: omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi. Vezi, de exemplu, scena – explicită, demonstrativă, cum altfel? - spălării picioarelor. Numai prezenţa unui actor de geniu (Gheorghe Dinică) salvează personajul – pe cât se poate – de apăsatele tonuri ilustrativist-păşuniste. O altă „portiţă” ce îmbie la transformare şi metanoie (dar şi ea rămâne la stadiul de enunţ, de ilustraţie, de bibelou) este icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov pe care Cristina o zăreşte în neaşteptatul „colţ sacru” din casa lui Johnny (Andi Vasluianu) – un interlop cinic şi fără scrupule, care, sub masca evlaviei şi carităţii, este puternic implicat în traficul de copii pentru organe.
După vizionare, nu putem decât să constatăm că, după 13 ani de absenţă de pe platourile de filmare, Stere Gulea s-a gândit în sfârşit să exploateze predispoziţia spectatorului comun pentru jumătăţi de adevăruri şi pentru finaluri călduţe. Dar – o mărturiseşte (involuntar?) şi acest film cu gust de telenovelă arty - viaţa nu te iartă atunci când nu ai destulă putere să spui când, cui şi cum trebuie: Retro Satana! Astfel, toate răsturnările de situaţii din Weekend cu mama care, dramaturgic, conduceau filmul către un clasic (şi gratuit) happy end sunt zădărnicite de nehotărârea Cristinei de a pune punct relaţiei cu Glonţ şi de a începe o viaţă nouă alături de familia mamei ei din Spania. Descifrarea tragediei (la fel de gratuite) la capătul atâtor peripeţii nu mai ia aspect de şoc, de act transformatoriu şi de metanoie (cum se întâmplă, de exemplu, într-un admirabil exerciţiu de stil purtând marca lui Darren Aronofsky, Requiem for a Dream). Gravitatea tonalităţilor tragice din final (mama îngenunchind în faţa sertarului de la morgă unde fusese depus trupul neînsufleţit al fiicei regăsite) este şi ea edulcorată de sonorităţi de baladă - in English, of course: „Through my looking glass / I see a beautiful view / Memories come fast / When I think of you / Visions come to life / From the stars above / In my life only love is real…”
Ne luăm deci adio de la Weekend cu mama cu acest gând: în viaţă – aşa cum se spune în melodia din genericul final - numai dragostea (aceea care îndelung rabdă şi nu pizmuieşte, care nu se aprinde de mânie şi nu gândeşte răul, care nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr) este reală, restul e ademenire înşelătoare, făţărnicie şi zădărnicie.
Tuesday, 5 May 2009
Cununa vieţii
Spunea, deunăzi, Monahul că Nefârtatul e, la urma urmelor, un înger şi el; ca atare, puterea sa nu e de neglijat. Doar că – la asta se cuvine să ne plecăm urechea şi înţelegerea! – are exact atâta putere câtă îi dă – prin noi, oamenii - Împăratul Slavei. Iar lupta Înşelătorului pentru cei care i-au căzut în mreje e pe viaţă şi pe moarte. E de înţeles deci că posedatul - omul dependent de nevăzutele (dar nu mai puţin existentele, realele) puteri demonice - nu poate fi considerat în întregime responsabil pentru gândurile, vorbele şi faptele sale. „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” – striga Iisus de pe cruce şi se ruga pentru cei care-l răstâgneau. „Ei nu sunt ei!” – spunea Constantin Noica, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, despre torţionarii din închisorile prin care au trecut. Nici ei, demonizaţii din lumea de azi (o lume în care Dumnezeu Îşi face curăţenie în Biserică, lăsându-i pe oameni – în sfârşit – liberi, fără teroarea totalitară, fără ofensiva războiului rece, fără cenzura de partid şi de stat), nu sunt ei. Sunt doar nişte vase de ocară prin care-şi fac de cap duhurile răutăţii şi ale pizmei şi ale necurăţiei şi ale trufiei nebune. Vae victis!...
Ce bine a înţeles această demonstraţie patristică de înţelepciune practică personajul acelui ofiţer din The Duellists care-şi apăra bunul cel mai de preţ – onoarea – într-o serie de dueluri (ce se întind pe o perioadă de aproape 20 de ani) cu un frate de arme grabnic la mânie. Dar, aşa cum minciuna are picioare scurte, pentru cel care ştie să rabde şi să ducă lupta cea bună, şi răutatea este puternică numai până la o vreme. Căci vine ziua biruinţei când, tot printr-o lecţie practică de onoare, ofiţerul cel bun se dovedeşte în mod definitiv puternic şi-l învinge pe cel arţăgos şi trufaş pe care putea să-l ucidă, însă nu o face. I se adresează – neresentimentar, ferm şi direct – astfel: „By every rule of combat, your life now belongs to me. ls that not correct? Then l shall simply declare you dead. ln all dealings with me, you'll conduct yourself as a dead man. l have submitted to your notions of honour long enough. You will now submit to mine.” Şi îşi află fericirea hărăzită celui care rabdă ispita, căci „lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe el” (Iacov 1.12).
Monday, 4 May 2009
Weekend în munţi
De 1 mai am pornit – iar – spre Munţii Căpăţânii. Tot în formulă de cinci: noi doi, Theodor şi finii: Claudiu (the captain) & Tatiana. Cu o zi înainte de plecare am primit de la Ramona P un power point cu imagini şocante din India: cadavre în curs de putrezire în apele stătătoare dintr-un orăşel în care mulţi se îmbăiau; leşuri de animale (printre care şi vaci); trupuri de om neînsufleţite pe care le devorau câinii; cranii plutitoare – totul, repet, într-o imensă baltă soioasă şi insalubră în care câţiva localnici se îmbăiau nestingheriţi. Faţă de aceste frânturi de infern hardcore, cele câteva hoituri de câini sau pisici pe care le-am zărit pe şoselele pe care am trecut mi s-au părut imagini soft. Pe de altă parte, casele şi aşezămintele omeneşti din Vâlcea – faţă de gospodăriile sibienilor şi hunedorenilor – par din alt ev. Am trecut pe lângă clădirile părăsite din Hunedoara şi, mai ales, Petroşani (un fel de ghost city) şi am văzut lacul Vidra. Spre seară am ajuns la schitul Pahomie, unde am şi înnoptat. Mai întâi am prins o parte (vreo 30 min.) din Vecernie. Pe lângă noi cinci, în paraclisul minuscul construit pe stâncă, se mai aflau cei doi clerici şi un străin (un turist). Slujba a fost simplă şi solemnă, fără să fie şi declamativă. Am mers apoi la masă, la trapeză. Pe peretele de vizavi stăteau atârnate două icoane (reproduceri): una, canonică, reprezentând Învierea Domnului şi cealaltă, doldora de influenţe naturalisto-romanţate, cu Maica Domnului şi Pruncul. Claudiu remarcă asemănarea cu o icoană de la capelă şi cu o alta, pictată de mâna iscusită a unei monahii de la mănăstirea Cebza. Da, îi răspund, adăugând că aceasta e doar o reproducere reuşită, iar cea de alături un tablou religios...Tatiana, din stânga mea, face feţe-feţe şi pe moment nu înţeleg reacţia ei. Abia peste un minut, când aud o voce străină, în încăperea unde serveam cina, înţeleg că nu eram singuri, că un monah (bucătarul) rămăsese cu noi, iar Tatiana a dorit să prevină orice comentariu critic pe care bănuia că-l voi aduce. La rândul său, monahul bucătar intervine în discuţie şi ne arată o poză color cu un băieţel de vreo opt ani, alături de o înaltă faţă bisericească, în timpul unei Sfinte Liturghii. Băieţelul - „ca un înger”, spunea el - e îmbrăcat în veşminte bisericeşti şi este foarte familiarizat cu slujbele ortodoxe. Noaptea am dormit în guest room. Pe peretele de lângă patul meu se afla Cina Cea de Taină în varianta renascentistă a lui Da Vinci. Pe peretele de lângă Claudiu era un tablou religios cu Fecioara Maria.
A doua zi am pornit spre Pătrunsa. După aproape două ceasuri (dintre care unul pe drumul de costişe, accesibil doar omului fără autovehicul), am ajuns la mănăstire. Bucătarul de aici (pe care aveam să-l cunoaştem mai bine peste nu multă vreme) ne-a spus că pe Monah în putem găsi la slujbă, la biserică. Acolo ne-am dus. Am prins finalul Sfintei Liturghii şi o slujbă de parastas. Apoi ne-am adunat toţi cinci plus Monahul în bibliotecă. Cum Theodor era flămând, a trebuit să-i potolim foamea cu ceva. Monahul s-a făcut nevăzut până la bucătărie şi (după ce a ciocănit la uşă, rostind cu umor, la intrare: Room service!) a apărut numaidecât cu nişte pâine, peşte pane şi o cană de lapte proaspăt muls de la vacă. Ca de obicei, mi-am scos din tolbă amintiri despre filme, teatru, cărţi, actori, regizori etc. iar Monahul mi-a răspuns cu poveţe ortodoxe. Mesajul său (cu care sunt deja familiar, căci ne cunoaştem de 15 ani) este: maximă atenţie la atacurile (cel mai adesea mascate) ale Necuratului şi folosirea cu credinţă a refugiului mângâietor fără greş care este Maica Domnului. Ca after taste, trebuie să îi dau dreptate: orice colaborare cu minciuna – altora, ori chiar a noastră - poate fi fatală. (Şi aici nu pot să nu mă gândesc la recentul film românesc pe care l-am vizionat zilele trecute - Weekend cu mama - şi despre care abia acum sper că pot să scriu până la capăt; mereu mă împotmoleam pe parcurs, dar Monahul mi-a dat ideea pe care trebuie să merg: compromisul fatal cu Cel Înşelător, pierderea din vedere a esenţialului şi risipirea în dulcegării melodramatice). Ne-am continuat discuţia pe dealurile din jurul bisericii (neobişnuit de mare, de măreaţă pentru acel colţ sălbatic de munte) şi ni s-a alăturat, o vreme şi bucătarul. Astfel, am alfat că acesta fusese marinar în „civilie”. Cred că a început să-l îndrăgească pe Theodor. A ţinut să ne amintească fragmentele biblice în care se spune că orbii vor vedea, surzii vor auzi, muţii vor cânta iar şchiopii vor putea să alerge. Sounds nice, gândeam eu, dar...pământul, deocamdată. Theodor l-a mirosit numaidecât: Miroşi a ţigară! – i-a spus. De fapt, mirosea a fum, căci prăjise în fum peştele. Monahul atunci i se adresează lui Theodor aşa: Eu a ce miros? Theodor, după o scurtă examinare, îi răspunde într-un fel dezarmant: A Doamne-Doamne. După o rafală de ploaie (cu grindină) am spintecat înapoi pădurea de brazi şi foioase până la locul unde ne-am lăsat maşina. În a doua seară ne-am cazat în Căciulata.
A treia zi, de dimineaţă, am pornit spre Sfânta Liturghie duminicală. Am ales o mănăstire de pe malul Oltului, aproape de Cozia. Impresionantă pictură murală. Catapeteasma însă, împreună cu ramele de pe pereţi, încadrau altceva, străin de duhovnicia ortodoxă. De aceea am privit tot timpul în jos sau am ţinut ochii închişi. Predica am ascultat-o de afară, prin difuzor. Din păcate, predica era echivalentul verbal pentru imaginile pestriţe din iconostas şi din tablourile religioase de pe pereţi (precum şi din zecile de iconiţe de plastic oferite spre vânzare la pangar): o înşiruire de cuvinte fără o noimă şi adesea agramată. Ca bonus: o istorie, zis autentică, de pe vremea comunismului ateu. Un nomenclaturist (ateu, evident) îşi duce nevasta la spital să nască. Zărind o icoană cu Maica Domnului pe unul din pereţii din sala de naşteri, îi cere doctorului s-o ia de acolo că nu vrea să fie văzută de copilul său când se va naşte. După o vreme, copilul se naşte. Nomenclaturistul se întâlneşte iar cu doctorul, vede că icoana e la locul ei şi-l mustră pe doctor că n-a mutat-o de acolo. Acesta îi spune să fie liniştit: copilul n-a văzut-o fiindcă s-a născut orb. Atunci omul se transfigurează instantaneu şi, printr-o convertire creştină subită, îşi vede păcatul (de a fi prigonit icoanele) şi se căieşte. Ce legătură e între acest episod (vădit moralizator, ideologizant şi tezist) şi Duminica Femeilor Mironosiţe prăznuite azi numai cel ce a predicat poate să spună. Oricum, singurul pe care l-a împărtăşit azi la Liturghie a fost Theodor.
Thursday, 30 April 2009
Acvariu
Celor ce ar susţine că poezia, în veacul XXI, nu mai e decât o dulce amintire, le-aş răspunde că se înşeală, iar ca dovadă le-aş oferi spre lectură versurile Ancăi Mizumschi apărute sub titlul Acvariu în volumul Poze cu zimţi, la Editura Brumar:
De când ai plecat,
locuiesc într-un acvariu
mă aşez în rând odată cu ceilalţi
să mă uit pe geam la corpul meu
care se culcă din când în când
cu bărbaţi mult mai tineri
De când ai plecat,
mă mişc separat
cu spatele la zidul de sticlă
şi în fiecare zi lumina trece prin mine
ca un glonţ
De când ai plecat,
trăiesc într-o expoziţie de fotografie în care
amprentele degetelor tale pe pielea mea
s-au transformat în vitralii
No place, no name, no number
În Professione: reporter (1975) regizorul incomunicabilităţii (care a sfârşit răpus de propria-i plictiseală), Michelangelo Antonioni, crează un personaj care îşi asumă o altă existenţă. David Locke (Jack Nicholson) este un reporter de război (un fel de Adelin Petrişor de-al nostru) şi, când descoperă că un bărbat din camera de hotel învecinată moare (suntem undeva în Africa de Nord, într-o regiune deşertică), îşi falsifică paşaportul şi toate documentele. Începe apoi o nouă existenţă (preluând datele decedatului, cu care avea destule trăsături fizice în comun), dându-se drept altcineva. Ce provocare, nu? Sounds exciting indeed.
Revenind la vremurile actuale, mă uit la forumurile de discuţii de pe net şi mă îngrozesc să văd cu câtă uşurinţă oamenii proferează injurii, calomnii etc. sub acoperirea anonimatului ori a pseudonimelor. Scriind (mai ales în necunoştinţă de cauză, adesea resentimentar) de capul lor (şi fără niciun Dumnezeu), defulându-se, bătând câmpii. Aşa se procedează atunci când comunicarea – mijlocită de tehnologie – nu se mai face „faţă către faţă”. Scrii orice-ţi trece prin cap, că tot nu te vede nimeni, uitând că nu se cuvine a gândi (apoi a rosti, a făptui) cele necuvenite nici chiar atunci când nu te vede nimeni. Şi uite cum, sub umbrela anonimatului, with a click of a mouse, ne amăgim că – asemenea personajului din Professione: reporter – ieşim din pielea noastră şi devenim brusc judecători, profeţi, psihologi, oameni de bine, clarvăzători etc. Fără să avem curajul să ne prezentăm: ăsta-s io, aşa mă cheamă, uite ce am de spus. Dar cine să se mai gândească azi (când omul nu prea mai are nimic de spus şi - din plictiseală - îşi schimbă sexul, identitatea, partenerul de viaţă etc.) la asumarea propriei identităţi?...
Wednesday, 29 April 2009
Lupta cea mare
Se zice, în popor, să nu-ţi pui mintea cu prostu’. Ce va să fie asta? Ce anume tebuie să pricepem din această alăturare de cuvinte?
Cum nu putem rămâne într-un turn de fildeş, devenim – mai cu sârg, mai fără tragere de inimă – nişte fiinţe sociale. Ne ciocnim, vrem-nu vrem, de tot felul de oameni. Printre ei sunt destui care n-au noţiunea de fair play şi nu se pricep să păstreze o relaţie, să respecte intimitatea aproapelui, să fie oameni. În unele cazuri asta se numeşte politică de stat. Cristalofilia aceasta (mania perfecţiunii, a binelui şi adevărului absolut, a fericirii cu de-a sila) a dus, nu o dată, la dictatură. Dar dictatorii nu se manifestă numai într-un regim totalitar. Citizen Kane (din filmul omonim al lui Orson Welles) nu trăia în comunism şi nici în fascism, ci în democraţia democraţiilor, în lumea liberă. Gena netrebnicei îndrăzneli (care mai poartă şi numele de tupeu) nu ţine seama de tipul orânduirii sociale.
Trăim, poate mai mult ca oricând, sub zodia kitsch-ului, care nu se găseşte numai pe tricouri şi brăţări în culori stridente, cu sclipici, ori în lumânări roşii cu imagini de sfinţi lipite pe ele, ori pe farfurii sau tablouri cu Sfânta Familie sau binecunoscuţii îngeraşi durdulii. Agresivitatea kitsch-ului şi în special a purtării de tip kitsch este deja un fenomen la ordinea zilei, care nu-i ocoleşte nici chiar pe cei mai puţini implicaţi social. Renunţarea la obiectul numit televizor (dar mai ales stârpirea dorinţei de a privi la televizor atâtea emisiuni cronofage, realizate de inşi care nu au nimic de spus nimănui, însă debitează necontenit vorbe şi imagini fără noimă şi fără număr) e un prim pas. Dar, desigur, nu e de ajuns. Ce bine-ar fi dacă fereastra televizorului ar fi singurul road to hell... Mai sunt şi altele (computerul, de exemplu, prin care ne ademenesc o infinitate de sirene - o parte din ele se numesc, în limbajul de specialitate, spam mail sau junk mail) şi vor mai apărea altele mereu.
Pe de altă parte însă, învăţătura de veacuri a Bisericii ne spune (şi aici n-avem ce îmbunătăţi, înlocui, adapta ş.a.) că proştii şi prostia trebuie să existe pe lume. La fel răul şi smintelile. Dar – scrie-n Evanghelii – vai de cel prin care intră sminteala. Altfel spus: nu e treaba noastră să judecăm pentru ce există răul (prostia, smintelile etc.) pe lume. Ceea ce se cere de la noi este să rezistăm smintelilor care, în felurite chipuri, îşi cer birul. Cum? At all costs, dar fără să ne contaminăm cu acreala şi cinismul emiţătorilor. Practic, în această privinţă, omul n-are de ales (ori, dacă crede altfel, se amăgeşte singur): urmând povaţa şi pilda atâtor şi atâtor bravi luptători, trebuie să reziste răului făcând ... binele. Altă cale nu este. Desigur, impunându-şi să nu se prindă-n gură cu omul nebun, şi cătând mereu la menirea sa, la rostul său. E lecţia de-o viaţă a deprinderii postului şi rugăciunii, pe care a „fotografiat-o” - cu nicicând îndeajuns de lăudată pricepere, Salvador Dali – în tabloul său Ispitirea Sf. Anton: norii grei sunt deasupra, nălucirile felurite (fără număr, fără număr), însă – asta contează! – omul vrednic de numele său rezistă, rezemându-se de stâncă şi, cu puterea rugăciunii lucrătoare, preface înfiorătoarele picioare ale elefanţilor purtători de sminteli în nişte picioruşe subţiri de moluscă, neînsemnate şi neputincioase. Totuşi, povara smintelilor nu se prăbuşeşte, ci rămâne pe spinarea uriaşilor elefanţi. Dar – ne comunică nemijlocit Salvador Dali – ele, smintelile, n-au nicio putere atunci când noi ştim să le venim de hac...Dracu’, se zice, nu-i aşa de negru, însă doar atunci când omul îşi află potrivita aşezare faţă de cel care-i este aprig vrăjmaş (aceasta-i lupta cea mare a omului) şi nu ştie de pardon. Aşa cum se arată, de pildă, în ultima producţie cinematografică (pornind de la un subiect la ordinea zilei şi în România: lumea tinerilor toxicomani) la care, după un an lipsă din sălile de cinema, am ajuns: Weekend cu mama.
Classical music 4 teens
De la 13.30 am fost cu Theodor la un concert educativ cu Orchestra Filarmonicii pe tema Telefonul mobil & muzica. Maestru de ceremonii a fost dirijorul Radu Popa. Aşa cum mi-a spus aseară pianistul Sorin Petrescu în pauza recitalului de guitar & flute, azi orchestra a cântat câteva scurte fragmente din şase lucrări renumite care au fost transpuse electronic ca ring tones pe telefonele mobile. S-au cântat: W. A. Mozart (Eine kleine nacht musik, Simphonia no. 40), Beethoven (Symphonia no. 5), Grieg (Peer Gynt), J. S. Bach (Badinerie) şi Bizet (Carmen). La întoarcere Theodor a tras de mine ştiind că vine Mira la el. A urcat scările (singur, ca de obicei) mult mai rapid ca altădată, iar când a ajuns sus, a spus gâfâind: „Vai ce repede am urcat scările!”. (De la o vreme a prins din zbor de la unii şi de la alţii câte un „Vai de mine” sau „Doamne”...)
Seara, al doilea concert educativ la care – toţi trei de data asta – am fost azi. (A venit, aşa cum a promis, şi Felix – elevul meu dintr-a XI-a, care a obţinut un punctaj foarte bun la speaking contest.) Trio Contraste a prezentat o incursiune în universul etno. S-a cântat din Bach (tema Siciliana), Mozart, Vivaldi, Brubeck, Bernstein (Mambo şi America din West Side Story), Aurel Stroe, Cornel Ţăranu, Johnny Răducanu (Jocul ţambalelor) şi alţii. Surpriza serii a fost, poate, interpretarea unor cântece vechi populare din melosul celtic-maramureşan-country.
Guitar & flute
Trei din elevii mei de clasa a XI-a au participat la un speaking contest şi – surpriză - s-au întors cu punctaje (în procente) bune: 98, 90, 85. drept răsplată i-am invitat la un concert educativ cu Trio Contraste („Ce caută tinerii la Filarmonică? De această dată ... curentul etno în muzică”).
Aseară am ajuns la (doar) prima parte a unui recital de flaut Muramatsu (Ion Bogdan Ştefănescu) şi chitară (Costin Soare). Din program: J. S.Bach (Sonata în mi major pt. flaut & chitară), W.A. Mozart (Sonata în la major), M. Giuliani (Gran Duetto concertante).
Răzvan Penescu mă vesteşte că în iunie TIFF îl va premia pe regizorul Dan Piţa pentru întreaga activitate şi-i va proiecta trei din filmele sale: Concurs, Pas în doi şi Hotel de lux. Sounds good. E bine că se promovează şi altceva decât filme româneşti minimaliste (sau protominimaliste) cum sunt cele de Pintilie, Daneliuc sau Tatos. E bine ca tinerii (mai ales) să ştie că au existat şi în România filme care foloseau nu doar metafore plasticizante (ori un limbaj cinematografic frust), ci şi metafore revelatorii. E bine că aceste exemple de cinema realist (şi poetic totodată) sunt, în sfârşit, recunoscute şi proiectate într-o sală de cinema, sper, plină de spectatori.
Sunday, 26 April 2009
En famille
Azi, duminica Tomii. Pilda episodului ce-i este dedicat în Evanghelii invită – ne spunea Pr. RN – să ne amintim de toţi cei care, asemenea lui, au ispitele lor şi-şi refuză bucuria comuniunii liturgice. Nu de alta, dar gândul semeţ (care ne somează a-i judeca şi chiar desconsidera pe cei care încă nu cred, ci – precum Toma - aşteaptă să pună mâna pe rană, pe coasta străpunsă etc.) ne dă mereu târcoale şi ne întinde felurite mrejuri.
După-amiaza am petrecut-o la ţară, la Izvin, en famille (tusşapte), la iarbă verde. Spre seară i-am vizitat pe Tatiana şi pe Claudiu la casa lui Claudiu din Izvin şi am mers cu ei pe malul Begăi. La întoarcere am luat în palme câţiva pui de găină (în vârstă de trei săptămâni) şi le-am mângâiat (împreună cu Theodor) puful galben, amuzându-mă de piuitul lor precipitat atunci când mă îndepărtam, cu ei pitiţi în căuşul palmei, de cloşca alarmată. La ieşirea din sat ne-am oprit să petrecem câteva clipe alături de un ponei brun. Ciripitul păsărilor, cântecul cucului şi al mierlei, orăcăitul broaştelor, puii ocrotiţi de cloşcă, poneiul zărit la plecare nu sunt decât nişte stropi de viaţă în ritmmurile naturii meniţi să primenească – cât s-o putea – anchilozarea existenţei noastre citadine.
Saturday, 25 April 2009
Cui prodest?
De dimineaţă, Răzvan Penescu îmi vesteşte un feed-back de la un cititor, ca răspuns la aricolul meu, Mircea Daneliuc faţă cu „noul val”, scris şi publicat ieri pe Liternet. Simpaticul cititor e un împătimit cinefil, foarte „la zi” cu vizionările pe marele ecran. Pentru că-i place să critice vehement ceea ce socoteşte a fi „infracţiuni ruşinoase”, şi-a ales pseudonimul Pitbull: „Ai dreptate, Mariane - însä, din päcate, nu faci decât sä punctezi. Se impunea o discutie mai amplä asupra subiectului. Pe de o parte, sunt sigur cä articolul în cauzä continea si multe alte ineptii. Iar la nivel de fond, o enormitate ca asta, "umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa", devine cu adevärat relevantä numai când o raportäm la diletantismul si tembelismul emitentului. Numai autorul unor infractiuni rusinoase ca totalitatea peliculelor de la "Tusea si Junghiul" pânä la "Oroarilena" putea lansa o asemenea monsträ de räutate puerilä si prostie hormonalä cumulate. AŞA CEVA ar face realmente obiectul unui studiu relevant.”
Cu alte cuvinte, lipsea punctul pe i. Era nevoie, în opinia lui, de un contra-atac mult mai straşnic. Le-am răspuns (lui şi lui Răzvan) că nu mă interesează să desfiinţez filme sau regizori. Că mi se pare infinit mai folositor să aduc la lumină acele filme sau secvenţe din filme azi uitate (şi nicicând cunoscute îndeajuns), dar vrednice de neuitare. În fond e atâta venin în comentarii, în apariţiile media, pentru a nu mai vorbi despre conţinutul filmelor în cauză – „infracţiuni ruşinoase”...Dacă se cuvine să ne ruşinăm, hai să redeprindem acest sentiment (mântuitor, spune Kris din Solyaris) şi să lăsăm aceste filme şi aceşti cineaşti zis-expiraţi în plata Domnului. Viaţa e mult prea scurtă ca s-o iroseşti în polemici sterile şi-n atacuri la persoană. Cui prodest?
Implozie
În tabloul Timpul, cele două personaje, copilul şi timpul (reprezentat printr-un alarm clock) par mai degrabă victimă şi călău. Iar puştiul care, matur, îşi ţine bărbia-n palme, pare şi el decupat din capodopera plastică a lui Edvard Munch, Strigătul. Starea de strigăt, de implozie, de năucire a copilului bâtrân înainte de vreme este redată de artista Alina Slimovski cu o economie de mijloace, în alb-negru. Rezultatul este nu mai puţin copleşitor. Inversând stihurile din poemul blagian Trei feţe, despre copiii din lucrările Alinei (reunite în expoziţia Angel Box) putem spune: copilul tace: jocul şi iubirea mea e înţelepciunea.
La ce gândeşte băieţelul din tablou? Cu capul plecat şi ochii închişi, privind spre înăuntru, putem lesne ghici că iscodeşte o cale de a ieşi din tirania timpului, de a pătrunde – dedublându-se - într-o altă realitate. Este un candidat excelent la filosofie, căci toată aventura sapienţială a omului gravitează, nu-i aşa, în jurul timpului.
Looking forward
Aseară am fost toţi trei la concert (dirijor: Raymond Janssen): Beethoven - Uvertura Coriolan; Brahms - Concertul nr. 2 pt. pian şi orchestră (pian: Michelangelo Carbonara); Robert Schumann – Simfonia primăverii. De fiecare dată când sunt în faţa unei orchestre simfonice îmi spun că artistul (compozitorul) a biruit. Peste ani (poate peste sute de ani), câţiva oameni (şi nu puţini, poate) s-au gândit să-l cânte, să dea viaţă partiturii sale – acelui message in a bottle – iar el să fie, astfel, nemuritor. E drept, în lumea muzicii culte, asta se întâmplă doar de câteva sute de ani (cel mult cinci sute de ani), mai departe în timp nu se cunosc autorii, intrăm în lumea lui anonymus. În câteva rânduri aseară mi s-a părut că partea a treia (mai ales) din Concertul lui Brahms conţinea citate din Imperialul beethovenian.
Zilele trecute m-am întâlnit pe net cu un vechi amic, Titus Tomescu. După ce a terminat clasa a X-a la Liceul de arte plastice a plecat (cu familia) în SUA. Era în vara lui 1981. L-am văzut de atunci o singură dată, în vara lui 1988. Venise cu mama lui într-o scurtă vizită în RO. Îşi închiriase o maşină din fosta Yugoslavie şi asta mi se părea de necrezut (ca multe din cele ce se întâmplau atunci în YU). Ne-am revăzut la frumoasa vilă a lui tanti Anişoara (librarian la Liceul Electromotor, o femeie dăruită meseriei care a strâns pentru şcoală un mic tezaur de cărţi de valoare cât timp a fost bibliotecară). Ţin minte că am dorit mult să-i arăt lui Titus LP-ul proaspăt apărut al Loredanei pentru muzica şi orchestraţiile deosebite ale lui Adrian Enescu. Cu ochi de artist, Titus a avut câteva reproşuri pentru concepţia grafică a discului. În aceeaşi seară am mers la un film, la grădina de vară a cinematografului Arta din TM. Rula Rezervă la start – un film despre sportivi, despre viaţa acelor sportivi, o poveste – atunci – contemporană. Cu muzica ritmată (sound occidental unic în muzica românească din anii aceia) a aceluiaşi Adrian Enescu (hotărât lucru: 1988 a fost unul din anii săi cei mai buni, atunci a ieşit pe ecrane şi Umbrele soarelui). Ne-am despărţit apoi şi nu n-am mai ţinut legătura. Dar m-am gândit mult la ei. M-am gândit mult şi la Liviu, fratele lui Titus, cu care am fost coleg de clasă trei ani; nu l-am revăzut din anul plecării lor şi încă sper să-l mai întâlnesc măcar o dată. Aseară, după concert, l-am dus acasă pe TG şi, trecând pe lângă actualul sediu al Poliţiei TM (fostul sediu al Securităţii, înainte de 1989), pe un ecran electronic am zărit o bandă luminoasă care vestea, cu litere roşii ce curgeau de la stânga la dreapta, Hristos a-nviat! Deunăzi, intrând în sediul CEC Bank, am zărit pe pereţi un anunţ familiar în ultimii 19 ani şi-n RO: cursul valutar...În anul plecării fam. Tomescu (dar şi atunci când i-am revăzut briefly pe Titus şi pe mama lui) asemenea detalii erau de neînchipuit în spaţiul public. Pentru „misticism” şi pentru deţinere de valută (în 1985, arhitectul şi omul excepţional care a fost Babu Ursu a fost arestat şi bătut bestial pentru că avea asupra lui – delict grozav – $ 17; a murit câteva zile mai târziu) se intra uşor într-un univers kafkian, iar la final te trezeai bătut măr şi aruncat ca un câine într-o groapă de gunoi, exact ca-n Procesul. Titus zice că s-ar putea să vină-n vizită în TM la vară – can’t wait.
Subscribe to:
Posts (Atom)
