The Dull Flame of Desire

I love your eyes, my dear
Their splendid sparkling fire

When suddenly you raise them so
To cast a swift embracing glance

Like lightning flashing in the sky
But there's a charm that is greater still

When my love's eyes are lowered
When all is fired by passion's kiss

And through the downcast lashes
I see the dull flame of desire

by Fyodor Tyutchev

First meetings

We celebrated every moment
Of our meetings as epiphanies,
Just we two in all the world.
Bolder, lighter than a bird's wing,
You hurtled like vertigo
Down the stairs, leading
Through moist lilac to your realm
Beyond the mirror.

When night fell, grace was given me,
The sanctuary gates were opened,
Shining in the darkness
Nakedness bowed slowly;
Waking up, I said:
'God bless you!', knowing it
To be daring: you slept,
The lilac leaned towards you from the table
To touch your eyelids with its universal blue,
Those eyelids brushed with blue
Were peaceful, and your hand was warm.

And in the crystal I saw pulsing rivers,
Smoke-wreathed hills, and glimmering seas;
Holding in your palm that crystal sphere,
You slumbered on the throne,
And - God be praised! - you belonged to me.
Awaking, you transformed
The humdrum dictionary of humans
Till speech was full and running over
With resounding strength, and the word you
Revealed its new meaning: it meant king.
Everything in the world was different,
Even the simplest things - the jug, the basin -
When stratified and solid water
Stood between us, like a guard.

We were led to who knows where.
Before us opened up, in mirage,
Towns constructed out of wonder,
Mint leaves spread themselves beneath our feet,
Birds came on the journey with us,
Fish leapt in greeting from the river,
And the sky unfurled above…

While behind us all the time went fate,
A madman brandishing a razor.

by Arseny Tarkovsky

Adam

Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.

„Asta e viaţa!” - a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam
L-a chemat la El, l-a sictirit dumnezeieşte
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

(by Marin Sorescu)

Once upon a time...an idol

-->

Fiecare vârstă cu idolii ei... În ceea ce mă priveşte, recunosc: primii zece ani de cinefilie mi-au fost acaparaţi de figura de „erou pozitiv” a lui Florin Piersic. Apariţiile sale dese în filme, la teatru şi televiziune, precum şi numeroasele spectacole de varietăţi l-au făcut extrem de popular. Încă de la începutul anilor 70 recunoştea (premonitoriu?) că îi vine tot mai greu să renunţe la „inevitabilele apariţii minore”, că s-a împrăştiat: „Am făcut un rol ici, unul dincolo, şi ce bine ştiu că e păcat să fug de la teatru la film şi de acolo la televiziune şi să nu prind, cu adevărat, şi bine, niciun iepure de urechi!...” După peste 50 de ani de activitate în teatru, actorul-vedetă încă mai priveşte nostalgic spre acele roluri din teatru care i-au adus „adevărata, sublima satisfacţie”.

Din rolurile în care interpretează personaje fără ascunzişuri, deschise, sufletiste, prietenoase ori justiţiare (în peste 50 de filme şi sute de piese de teatru) câte oare vor rămâne? Câte oare vor da seama despre dorinţa actorului de a se autodepăşi, de a nu se cantona într-o tipologie unidimensională? Din păcate, activitatea sa teatrală (de care îşi aminteşte cu drag şi recunoştinţă faţă de regizorul ce a ştiut să-l conducă din rol în rol: Alexandru Finţi) este prea puţin cunoscută celor care nu au prins spectacolele de la Naţionalul bucureştean. Cine să mai ştie azi de Mâşkin din Idiotul, de Lennie din Oameni şi şoareci sau de Mortimer din Maria Stuart, aşa cum i-a interpretat Florin Piersic? În schimb, compoziţia din Pedagog de şcoală nouă ori comedia sentimentală Visul unei nopţi de iarnă se păstrează încă în arhiva TVR şi au fost transpuse chiar pe suport digital.

Cât despre cariera cinematografică, cine mai stă să-i numere Mărgelaţii, haiducii, mercenarii, soldaţii şi marinarii din atâtea şi atâtea filme şi seriale de acţiune, de aventuri ori comedii în care a fost distribuit? Ecranul nu i-a prilejuit lui Florin Piersic întâlnirea cu un regizor de forţa şi intuiţia lui Finţi. Spre deosebire de Ion Dichiseanu (colegul său din aceeaşi zonă tipologică a junilor primi şi a justiţiarilor), care - în Suta de lei de Mircea Săucan - a lăsat la o parte măştile şi s-a jucat pe sine, „Ciocoflenderul” nu a avut şansa întâlnirii cu un regizor de film care să-l scoată din emploi, propunându-i nu un rolişor de compoziţie (cum e cel din Ultima frontieră a morţii sau, mai recent, din Fix Alert), ci o partitură solidă în tonalităţi tragic-groteşti.

Povestea Florin Piersic odată că, printre miile de scrisori pe care le primea, s-a nimerit să fie un aviz de pachet. Era după filmul Columna (1968), în care îl juca pe Sabinus, un ofiţer roman ce iubea o fata dacă şi rodul dragostei lor simboliza naşterea primilor români. S-a dus la poştă, unde îl aştepta un pachet de 800 de grame trimis de o fetiţă de 12 ani dintr-o comună de lângă Piatra Neamţ. Înăuntru se aflau nişte buruieni, o cămaşă de noapte şi-o scrisoare: „Dragă Florin, Am rămas atât de impresionată de accidentul tău, încât nu pot să-mi revin. Cum a putut bestia aia de Ciobanu Ilarion să te lovească peste ochi cu sabia?!” Fetiţa se referea la scena din grotă când Piersic-Sabinus e orbit de Ciobanu-Gerula. „Trebuia să fie mândru că-i faci curte fetei lui, nu să te lovească fără milă. Nu-ţi pierde curajul, speranţa. Bunica mea era să nu mai vadă deloc, dar spălându-se cu ceai din astfel de buruieni, i-a revenit vederea. Seara, înainte de culcare, spală-te atent cu ceai călduţ, apoi îmbracă-te cu cămaşa asta şi odihneşte-te. Aştept veşti. Te îmbrăţişează a ta veşnic admiratoare (chiar dacă eşti bolnav), Mioara.” ... Anecdota pare desprinsă din cartea biblică despre Tobit, iar leacul oferit de micuţa admiratoare pentru presupusa orbire fizică avea, poate, un tâlc şi-un „joc secund” ce se cerea altfel descifrat: singura, adevărata orbire este împrăştierea catalizată de enorma „priză la public”, ireparabil vătămătoare a „ochiului dinăuntru”.

Weekend cu mama

Vineri a.m. am fost cu Theodor & mama la Capitol, la un concert educativ. S-au prezentat câteva instrumente cu coarde: vioara, viola, violoncelul şi contrabasul. S-a cântat din Mozart (Mica serenadă), Bach (Air), Johannes Strauss (Polka pizzicato, Le Marche de Radetzky), Dvorak (Humoresque), Joplin (The Entertainer), Schubert (Marş militar), Sherman (That's What Friends Are For / The Vulture Song) din The Jungle Book. Maria avea dreptate să le spună micuţilor melomani că oamenii trebuie să se pregătească pentru a asculta muzica, să-şi facă în prealabil ordine în gânduri şi-n simţăminte pentru a primi în suflet bucuriile muzicii. Seara, puţin înainte de miezul nopţii, au trecut pe la noi Marius & Lavinia. Marius e medicul de familie al ordinatorului nostru şi-a venit cu trusa medicală pentru a-l doftorici. I-a aplicat nişte gerovital (în limbajul de specialitate IT asta se cheamă formatare şi reinstalarea tuturor aplicaţiilor) pentru a-i mări viteza de reacţie şi, după vreo patru ceasuri de intensive care, computerul nostru e parcă mai feciorelnic, mai sprinten.

Weekend-ul ăsta mi-a demonstrat în mod practic importanţa unul arbitru atunci când apar blocaje de comunicare. După o discuţie mai aprinsă cu mama, i-am propus să vină cu noi trei, sâmbătă a.m., la „magazinul de vise” pentru a se mărturisi, pentru ceea ce englezii numesc a fresh start. Zis şi făcut. (Ce-i drept, e drept: crucială este şi întâlnirea cu arbitrul, recunoaşterea sa; nouă ni s-a rânduit să-l găsim sau, mai bine zis, să fim găsiţi de el.) Nu ştiu dacă mama a mai recurs până acum la această metodă terapeutică din ce în ce mai uitată, mai demonetizată (însă metamorfozată pragmatic în lumea occidentală sub forma şedinţelor de psihanaliză): spovedania. Cert este că minunea s-a-ntâmplat acum, în A.D. 2009. M-am gândit, involuntar, la secvenţa mărturisirii acelei contese din filmul lui Robert Bresson, Jurnalul unui preot de ţară. A fost o premieră şi pentru Theodor, care pentru întâia oară s-a mărturisit „oficial” unui preot. A doua zi aveam să ne împărtăşim la capelă, toţi patru, în Duminica Orbului. Ospăţul de azi este – aşa cum scrie în Galateni 5: 22-23 - o chemare la dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie. Cum vom şti să ne folosim de-aici înainte, fiecare din noi, de „lumina cea adevărată” şi de „adevărul cel ceresc” din împărtăşirea noastră e şi asta o taină. La vremea cuvântului de învăţătură (the sermon), Gabu M ne-a vorbit – cu mult pathos - despre „sfinţii închisorilor” din perioada comunistă, care au trăit ceva foarte asemănător cu cele cuprinse în Faptele Apostolilor 16: 16-40 – pericopă citită în Apostolul de azi.

În acest weekend m-au înduioşat – now, more than ever ­– versurile lui Blaga din poemul despre leagănul copilăriei sale, în care, spune el, „o mână-mbătrânită azi de soarta mea / mi-a legănat întâiul somn şi poate-ntâiul vis”. Şi sufletul mi s-a umplut de nostalgia sfâşietoare a poveştii lui Sokurov din filmul său, Mama şi fiul.

Japanese style

1987. În sala #1 a urbei am văzut prima oară Cei şapte samurai. Importurile de filme occidentale s-au redus drastic după 1983, astfel că pe lângă filme din lagărul socialist, la cinematografe rulau copii noi ale unor filme de arhivă. Am văzut capodopera lui Kurosawa împreună cu un coleg de clasă. Pe cât eram eu de încântat de acest film-spectacol (pentru care samuraii şi luptele erau doar un pretext), pe atât de plictisit era nefericitul meu coleg. Mă mir că nu m-a linşat. E clar că aşteptările îi fuseseră înşelate.

În aceeaşi sală unde, în 1987, aveam să-i văd proiectaţi pe ecran pe samuraii lui Kurosawa, am urmărit marţi seara câţiva luptători de kendo, acompaniaţi de percuţionistul Doru Roman. A fost o „seară japoneză” la care au participat şi doi dansatori din trupa Pass Partout a lui Dan Puric.

Gangsters’ paradise

În recentul interviu acordat de Adrian Enescu pentru Muzici şi faze găsesc această frumoasă declaraţie despre demnitate: „După accidentul care m-a îndepărtat definitiv de gazon, m-am focusat doar pe muzică, şi am început o călătorie pe care o pot numi <eu şi muzica>. Aş vrea ca aceasta să se termine cât mai târziu şi mai demn”. Brusc înţeleg ce anume am vrut să spun prin duhovnicia unui film. Îi spusesem lui AE, într-o discuţie telfonică din ajun, că filmul lui Tarantino, Pulp Fiction, face parte dintr-o familie de filme (de produse artistice) foarte puţin preocupate de acest continent propriu omului, numit suflet. Replica sa, tipărită cu litere mari şi urmată de cel puţin zece semne de exclamare: „Nu sunt de acord!” Pentru că – aveam să aflu apoi - fiecare om are demnitatea sa, therefore şi gangsterii şi mercenarii lui Tarantino au demnitatea lor...Or fi având-o, eu însă n-am înţeles că sunt preocupaţi de ea, că luptă pentru păstrarea, eventual restaurarea, ei. Am convenit apoi, on the phone, că în Pulp Fiction sclipirea se datorează naraţiunii cinematografice, că e cleverly made, revoluţionar etc. Da, o fi aşa, numai că eu prefer acestor viclenii artistice filme infinit mai modeste ca stil, dar incomparabil mai ziditoare pentru suflet. Ca, de exemplu, Singurătatea florilor ce vorbeşte – honestly, nu tongue-in-cheek – despre blestemul oricărui om: însingurarea, incomunicabilitatea. Pentru că, oricât am vrea s-o dăm cotită, l’enfer c’est moi. Aceasta este, cred, problema problemelor, nu să alcătuieşti – în literatură sau în cinema – naraţiuni de tip puzzle despre crime, crime, crime, cu sânge, sânge, sânge. Nu spunea Jean Luc Godard, mare fan ­de film noir, că tot ce-ţi trebuie ca să faci un film e o fată şi-un pistol? Eh, asta se-ntâmpla demuuuult, la începutul anilor 60. Apocalipsa, după Tarantino (şi cei – nu puţini – asemenea) foloseşte girls & guns in bulks, că altfel se plictiseşte publicul şi scade rating-ul. Şi-apoi de ce să nu filmezi orori, carnagii, piperate – dacă se poate – cu in-jokes, cool soundtrack & stars, dacă tot n-ai nimic de spus oamenilor? Ai în schimb o industrie – o uzină de vise cândva, azi de coşmaruri – ce-ţi pune la dispoziţie studiouri, actori, mă rog, o întreagă armată de mercenari cu care să înalţi pe celuloid catedrale bântuite de duhuri luciferice şi credeuri de născuţi asasini? ...Gangsters’ paradise, indeed.

Nietzsche bine-i stă

Citesc într-un articol de cinema semnat Eugenia Vodă - Depresia Antichrist (o cronică a unei prioiecţii de la Cannes) - despre ultimul film de Lars von Trier. Personal nu mă dau în vânt după acest regizor, deşi e de categoria cult pentru nu puţini cinefili şi critici deopotrivă. Dincolo de mizanscena ingenioasă, Europa (văzut la cinematograful de vară din Costineşti pe la mijlocul anilor 90) mi-a rămas pe retină ca un film alb-negru (cu nişte infiltraţii color - sângele personajului care-şi taie venele în cadă) cu un sfârşit foarte down, cu vocea din off a lui Max von Sydow care te bântuie. Mă rog, un love story pe fundalul ceţos al perioadei postbelice (anul este 1945), cu accente de thriller ce nu duc nicăieri. Mai târziu i-am urmărit evoluţia în acel hardcore numit Breaking the Waves, cu o Emily Watson în pragul isteriei/nebuniei şi, la final, două clopote care – literal - bat în cer. Apoi a fost vizionarea de la QFT (cinemateca din Belfast) cu Dancer in the Dark – filmări „minimaliste” din mână, obositoare, culori spălăcite. Mi-am zis: se justifică dramaturgic, personajul (jucat demenţial de Bjork) – o colerică, atunci când alege să-şi facă dreptate - era pe punctul să-şi piardă vederea. M-am bucurat însă de secvenţele „fantastice”, color, în care – din nou, perfect justificat dramaturgic - se cântă şi se dansează. Exact ca-n cele două extraordinare muzicaluri tragice, moderne, ale lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz), aşa cum nu se întâmplă în mult prea „clasicele” şi desuetele Singin’ in the Rain, The Sound of Music, My Fair Lady etc. Am văzut şi Dogville şi, contrariat de final (a la Natural Born Killers) m-am lăsat ofensat pentru ultima oară de acest regizor ce – marcat, după cum recunoaşte, de Antihristul lui Nietzsche - caută să scape de deprimarea de-o viaţă (akedie, spun Părinţii Bisericii) filmând atrocităţi şi orori. Mă gândesc la Eugenia Vodă (şi la alţi – fără număr - împătimiţi de cinema), care încă mai are timp şi nervi pentru astfel de mostre plastice („cinematografice”) semnate de minţi care de care mai bolnave...Bolnavi suntem cu toţii, nu-i asta problema, dar nu ştiu de ce încă mai nădăjduiesc să aflu oameni pe pământ care mai au ruşine, care se mai gândesc la ceilalţi şi care caută să-i menajeze, să nu-i smintească. Poate că şi asta înseamnă duhovnicia (apropo de termenul pe care AE m-a rugat deunăzi să i-l definesc, atunci când i-am spus că, pour moi, filmele lui Tarantino - alt nut case - nu au duhovnicie şi sunt diabolice). Să revin la von Trier. Eugenia Vodă scrie, referindu-se la recenta premieră, la Cannes, a ultimului său film, Antichrist: „Ceva între horror erotic şi thriller psihologic, un film întreg în două personaje, care fac psihoterapie şi sex, în căsuţa din pădure, în mijlocul unei vegetaţii luxuriante, cu tufe uriaşe de ferigi, cu animale care nasc, cu o natură foşnitoare şi ameninţătoare, un talmeş-balmeş ce virează brusc spre patologicul caricatu­ral, în clipa în care El, psihoterapeutul, pentru că nu-şi dă seama cât e Ea de bolnavă psihic (deşi vede fotografii în care ea îşi încălţase co­pi­la­şul cu stân­gul în dreptul, deşi descoperă un vechi caiet, în ca­re scrisul ei e deformat tot mai schizoid), are ceea ce merită: femeia se năpusteşte asupra lui, îl răneş­te, îl izbeşte, îl mutilează, îi perforează gam­ba şi îi ataşează de picior un ditamai polizorul (cu care el se târăşte şi se ascunde într-o vizuină), apoi ea se automutilează sângeros (aş avea senzaţia că po­ves­tesc un film porno dacă aş scrie ce face cu o foarfecă), de fapt multe minute din film nici nu am pri­vit ecranul, e ca şi când ai asista cum cineva îşi smulge unghiile! Înspre final, ca într-un basm pentru adulţi, în căsuţa din pădure intră şi căprioara, şi vulpea, şi corbul... (râsete în sală) Dintr-o replică am aflat că natura (inclusiv natura umană, plasată undeva între regnul animal şi cel mineral) este "templul lui Antichrist", este însuşi Antichrist... Uneori, în imagini fulgurante, se ghiceşte genialul cineast care e Von Trier, de pildă în peisajul maiestuos, văzut de sus, peste care se aude un plâns de copil, sau în imaginea "scoarţei terestre", îmbibată de cadavre, negre sau albe...” Întrebarea mea este: cine îi pune pe oameni să privească la aşa ceva, când viaţa e, oricum, aşa scurtă, iar – slavă cerului! – filme care să surprindă experienţe trăite de fiinţa numită om (şi altfel decât prin imagini ce frizează grotescul extrem, patologicul, sordidul etc.) există. În arhive, desigur – so what? Aşa cum apelăm la sound­-ul clasic şi preclasic atunci când vrem să scăpăm de zgomotele de tip heavy metal, hard rock etc., e firesc să folosim – avem de unde, acum – patrimoniul cinematografic al lumii. Dacă vrem cu adevărat să ne ferim de legiunea de duhuri pe care creatori iresponsabili ştiu cum să le transmită şi cum să le comercializeze (spre folosul propriu), cum să le „ambaleze” în filme aşa-zis „de gen” (ce înseamnă asta?) sau în filme care, mai nou, transcend toate genurile (horror, thriller, erotic, psychological drama etc.) şi le îmbină cu cinism. Mai scrie E. Vodă: „...totuşi, un lucru i-ar putea da de gândit lui Von Trier: la sfârşitul filmului, când pe ecran a apărut insertul "dedicat lui Tarkovski", toată sala a izbucnit în râs!...” Ce să mai comentăm...Asta o fi înţeles sărmanul von Trier din Rubliov, din Oglinda şi Călăuza....La fel cum, în delirul consumistic în care trăim, asta a priceput – cu numai câţiva ani în urmă - şi Mel Gibson din icoana bizantină: formele şi accentele lui Matthias Grünewald. Rezultatul: block-buster-ul The Passion of Christ.

Beethoven supra Mozart = mc2

Sondajul de opinie realizat de Redactia Muzici si Faze, scrie Mihai Plamadeala, a dezvaluit un fapt asteptat: in Romania, brand -ul Adrian Enescu este o constanta a ultimelor trei decenii. Semnatar al muzicii pentru mai mult de 60 de filme, producator sau muzician / invitat la peste 30 de albume, pionier al muzicii electronice in Romania, iata doar cateva ipostaze sub care este cunoscut astazi (de publicul larg) Adrian Enescu. Pentru noile generatii, filme precum Tanase Scatiu, Concurs sau Pas in Doi nu se inscriu in vizionarile obligatorii ale “celor care se respecta”, asa cum se intampla cu publicul anilor ’70 – ‘80. Prezenta pe compilatia Buddha Bar din 2001/5 a miscat totusi ceva in publicul mainstream al anilor 2000.

Prin acest interviu, ne propunem sa oferim generatiilor de ieri si de astazi, un update cu privire la prolifica activitate a unui important artist - compozitor roman. Pe scurt, va promitem ca lectura randurilor de mai jos va fi o incantare pentru orice om interesat de muzica, chiar tangential!

citeste interviul aici: http://www.muzicisifaze.com/interviu.php?id=28

Principiul dominoului

Ieri, during the Sunday seromon, refeire (indirectă) – prin pilda femeii samarinence - la taina cununiei. Femeia samarineancă recunoaşte, atunci când Hristos îi cere să vină la El cu bărbatul ei: „N-am bărbat!” ... Care este pofta acestei femei? Să bea din „apa cea vie” pe care „de o va bea cineva, nu va mai înseta în veac, căci apa aceasta se va face în acela izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică”. Cu alte cuvinte, Jesus knows too well you are a jerk. Nu ţine să ne jucăm cu El de-a uite popa, nu e popa. Femeia samarineancă a înţeles lecţia. A fost cinstită, n-a umblat cu cioara vopsită, iar Fiul omului i-a apreciat sinceritatea: „Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.”

Cu câteva săptămâni în urmă, o vedetă mioritică (încă) pe val – una dintre acelea care-şi ridică poalele-n cap în văzut lumii - a provocat un scandal mediatic în urma altercaţiilor cu nişte paparazzi. Ca să dea mai multă culoare, şi-a chemat în ajutor playboy-ul (pentru care şi-a părăsit ultimul bărbat – the latest one - cu care fusese măritată şi cu carea are un copil): „Cheamă poliţia, coboară etc.!” Hop-ţop, fantele profită de hărmălaia mediatică şi se întreabă patetic, folosindu-se de o zaharisită retorică: „Tu cum ai reacţiona cu femeia ta?” Cârcotaşii de la Prima TV n-au scăpat momentul să-l taxeze pe iubeţ: „Femeia ta? De parc-ai cumpărat o halcă de carne de la o tarabă...E Mihaela, nu e femeia ta, c-aşa a fost şi femeia ăstorlalţi până s-a plictisit şi-a trecut la o bucăţică mai bună. O fi frumos?...” Ieri citeam că respectiva supervedetă media, invocând copilul pe care-l are de crescut, se va retrage definitiv din televiziune. Reacţia unui forumist (poate prematură) la această ştire-bombă (haida-de!): „Existăăăăă! Aţi văzut, oameni buni, că e adevărat: cine, de-acolo de sus încă ne iubeşte, Bunul Dumnezeu, s-a îndurat de noi şi aproape am scapat de una, mai rămân vreo câteva ca asta şi mai putem să ne uitam şi noi [Citeste] la tv fără greaţă şi scârbă să vezi toate paraşutele ajunse vedete de carton reciclat...Am ajuns să o văd şi pe asta, suntem norocoşi!”

...Când ne-a vizitat, cu ocazia lansării cărţii sale, Vlădica Puhalo spunea că protestanţii sunt cei care au zgândărit din temelii tradiţia. Ca-ntr-un fatidic joc de domino, cărămizile tradiţiei s-au surpat una după alta şi a venit rândul şi instituţiei căsătoriei. Subiectul a atras atenţia şi unor cineaşti din România. Prin 1994, un regizor, la modă atunci, îşi făcuse un scop în sine din a ridica în slăvi derizoriul căsniciei. Ultima replică din filmul său (Asphalt Tango) cuprinde in nuce întreaga poveste şi surprinde sleirea de puteri a bărbatului (un mecanic la un atelier de reparaţii auto) ce caută prin felurite mijloace să-şi împiedice nevasta să se pricopsească – făcând prostituţie - în occident. Femeia câştigă, ba mai mult, bărbatul naiv primeşte, ca bonus, o lecţie de „educaţie sentimentală” de la matroana târfelor (jucată de Charlotte Rampling). Nimic din inocenţa şi prospeţimea operei prime a respectivului regizor (E pericoloso sporgersi - 1993) nu se mai regăseşte în această apologie a vulgarităţii, a „tangoului” pe asfalt şi pe unde s-o putea. Peste vreo şapte ani, Cristian Mungiu - inteligent şi cu infinit mai mult bun simţ – avea să-i dea replica în al său Occident. Şi acolo o femeie vrea morţiş să scape de mizeria tranziţiei din România şi face totul ca să plece c-un belgian (şansa vieţii ei, crede ea), nesocotind stăruinţa prietenului ei de a o opri. Totuşi, filmul lui Mungiu parcă miroase altfel. Şi cel puţin nu era luată la mişto căsătoria. Mai mult, ni se prezintă – în tradiţia filmului ceh din anii 60-70 - o nuntă ce n-a mai avut loc pentru că mirele, asemenea femeii samarinence a găsit felul său – onest şi personal – de-a arăta ce simte: a preferat să se alcoolizeze decât să spună un „Da” fals care nu era al lui.

P.S. Festivalul de muzică veche – Timişoara 2009 la final. În ultima seară, s-a cântat din Purcell (Uvertura în sol minor, Three Parts Upon a Ground, Pavane & Chacome) şi J.S. Bach (Concertele pentru trei clavecine, coarde şi bas continuu BWV 1063, 1064). Chiar înainte de a se termina, ştafeta a fost preluată de Festivalul „Timişoara muzicală”, acum în desfăşurare.

O vară de neuitat

1993 – o vară de neuitat. Stepfather CT (avea vreo 68 de ani) fusese internat de vreo câteva ori în spital datorită anginei sale pectorale. L-am vizitat în salonul de la ASCAR. Alături de el se afla un bărbat FSN­-ist (ca şi el) ce a început să denigreze familia regală: refrenul cu lingourile de aur cărate de rege în acel fatal decembrie 1947 etc. CT a intervenit în discuţie şi i-a zis colegului său de salon că nu simpatizez cu puterea de atunci, că adică nu sunt „de-al lor”. Întors acasă, într-o seară, eram în jurul televizorului. Apare PM de atunci (Văcăroiu, parcă) şi-l înjură. Cum îi ştiam patima cu care apăra partidul „democraţiei originale” (vorba lui Mircea Daneliuc din Patul conjugal), am ieşit din cameră cu-n sentiment înăbuşit de silă. A doua zi dimineaţa (era 6 iunie) m-am trezit mai devreme că aveam o restanţă la filosofie. M-am dus să-mi încălzesc laptele şi, auzindu-l că se bărbiereşte în baie, am amânat şi m-am retras la mine în cameră. Peste câteva minute revin în bucătărie: ibricul cu laptele meu era pus la încălzit pe aragaz. El îl pusese. La plecare, aproape că m-am strecurat fără să îl salut. Dar mi-am amintit de gestul său şi am îngăimat un „Săru’mâma”. El, cu ochii în pământ, ca şi cum şi-ar fi simţit sfârşitul aproape, mi-a răspuns printre dinţi la salut c-un „Servus”. În ziua aceea am luat o notă bună (8 parcă) la examenul de filosofie cu un profesor ultracontestat de studenţi (o pacoste), iar CT a stat în soare – aşa presupunem - pe terenul ce-l aveam la vreo 50 km de oraş. Acolo îi plăcea să cultive zarzavaturi. A ţinut morţiş să meargă, chiar în acea zi, să culeagă din cartofi gândacii de Colorado. Soarele arzător îi va fi făcut rău şi peste noapte a murit.

În ziua următoare decesul ne este comunicat prin telefon. Am ajuns în scurtă vreme la faţa locului. Era în genunchi, acoperit cu o pătură, şi se ţinea c-o mână de gard. Probabil a căzut în timpul unei crize de inimă. A ajuns, evident, pe catafalc şi apoi în mormânt. În ciuda numeroaselor noastre neînţelegeri (aveam temperamente diferite) şi ranchiunei pe care i-o purtam, mă gândesc la el cu multă duioşie. Era, în felul său, un om dintr-o bucată. Ceea ce nu e deloc puţin lucru. Cum te prindea că umbli cu fofilica îţi întorcea spatele şi te trimitea numaidecât la origini. „Io nu-s dus de multe ori la biserică!” – îi plăcea să spună. Cu toate astea, în „ultimul act” al vieţii a început să meargă la slujbe şi – lucru pe care n-am putut să-l înţeleg – îşi făcea cruce ori de câte ori se aşeza la masă. Acum, când se întâmplă să ajung la slujbele dintr-o foarte dragă biserică din urbe (pentru noi e the second best) sunt, fără să conştientizez, foarte aproape de locul în care (ca „domn cătănesc” – vorba lui bunică mea) a muncit vreme de aproape 30 de ani. Ce-ntâmplare: şi capela unde ne-am aciuit se află tot într-un loc cu multe amintiri - în incinta liceului copilăriei mele, unde mama şi-a petrecut vreo cinci ani din viaţă. Pitbull are dreptate: „Marea superstiţie a lumii contemporane e Coincidenţa!”

Pe 17 mai îşi sărbătorea ziua de naştere. În chema Constantin. Ceea ce ştiu şi simt cu tărie este că aş vrea să-l mai întâlnesc somewhere in time, aşa cum îl întâlnesc în orice caz în vis, însă mi-aş dori să fie for real. La urma urmei, şi-a dat toată silinţa să-şi intre cât mai bine, mai deplin în rol. Acela de stepfather.

More music treats

Start la Timişoara muzicală. În deschidere, Cântecele Anotimpurilor, cantată pentru cor de copii şi orchestră de Constantin Râpă: „muzica este adecvată spiritului liber şi jucăuş al copiilor” (descriere aparţinând compozitorului). Apoi Concertul pt. vioară şi orch. de Sibelius (la vioară Corina Belcea) – la final, aplauze prelungite. După pauză, Le Sacre du printemps de Stravinski. Forţa muzicală ce se dezlănţuie pe parcursul interpretării acestei lucrări este uriaşă. La premieră, a şocat criticii, cae au huiduit-o. Ca apoi, după ce a reintrat în repertoriu, aceiaşi critici să o aclame ca fiind o capodoperă a muzicii. Ropote de aplauze au răsplătit şi aseară prestaţia orchestrei Filarmonicii din Timişoara şi mai ales a percuţioniştilor.

Pitbull (Mihnea Columbeanu), cu care am stat la taifas pe teme de film românesc vinerea şi sâmbăta trecută, ţine să ne împărtăşească (referindu-se la recenta sa vizită la Timişoara cu ocazia Timi-short-ului): „Marea superstiţie a lumii contemporane e Coincidenţa!” Cât e de adevărat...

Cradle

Eram aşa de obosit
şi sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele
şi ochii înroşiti de neodihnă.

Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simţi nebuna bucurie
de-a răsări?

Şi-n dimineaţa aceea fără somn
cum colindam cu paşi de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un legăn.
Păianjenii-şi ţeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gândul larg deschis.
era leaganul,
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn şi poate-ntâiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
şi fără să-nţeleg de ce
m-am prăbuşit
şi-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.

Eram aşa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinereţe
şi de râs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.

Poezia Leagănul de Lucian Blaga; Tabloul Adăpost de Alina Ondine Slimovschi

Călăuza „Concursului”

Un autobuz înaintează, pe un drum ca un tunel, în mijlocul unei păduri dese. În faţa lui, silueta unui tânăr apărut, nu se ştie de unde, pe o sărmană bicicletă. La capătul drumului, în depărtare, o pată de lumină. Trecem de o poartă masivă, ca de basm, şi ajungem „dincolo”, într-un tărâm ciudat, trezindu-ne deodată azvârliţi într-o zonă (inscripţia lăsată în memorie de Stalker / Călăuza lui Andrei Tarkovski e neştearsă) ca un univers invadat de ceaţă. Personajele coboară din autobuz şi calcă sub picioare o iarbă de un verde crud ca în Blow up.
Scenariul Concursului datează de la sfârşitul anilor 60, când Dan Piţa era încă student. Pe atunci se numea Pădurea. Ceea ce la Fellini, în Prova d’orchestra / Repetiţie de orchestră, este Muzica, la Piţa este Pădurea (pentru amatorii de nuanţe, ar putea fi chiar Codrul, cu colorata sa mitologie populară şi cultă). Imediat după premiera Călăuzei (1979) mecanismele care zece ani i-au îngheţat lui Dan Piţa proiectul din tinereţe, s-au deblocat. Astfel, Pădurea a devenit Concurs, o replică inteligentă la quest-ul tarkovskian. Cu el s-ar cuveni asemuit opus-ul lui Piţa.
Ce reprezintă orientarea? Ne spune, abia mişcându-şi buzele, corpolentul preşedinte al juriului din film: „Orientarea înseamnă a găsi soluţia, atitudinea cea mai potrivită într-o anumită împrejurare, a acţiona adecvat. Prin orientare omul a câştigat noi dimensiuni.” La început de secol XXI, un cybernaut cu id-ul tobos avea să descifreze astfel sensurile orientării din Concurs: „Când te-ai rătacit în pădure se poate întâmpla orice. Principiile morale şi ierarhiile încep să se clatine. Un grup de angajaţi participă la un concurs suprarealist dintr-o pădure în care se rătăcesc şi se întrec în a găsi drumul înapoi spre casă...O notă mare pentru regizorul Dan Piţa, al cărui film, deşi necunoscut în occident, poate oricând sta alături de capodoperele lui Forman sau Zanussi.”

Aşadar, avem de a face cu un etern road movie în care un grup mărunt (la propriu şi la figurat) de nouă albi, nu negri, mititei participă la un concurs de orientare turistică. Rămaşi din nouă doar opt (nevasta Şefului are o boală „cu cântec” şi va avea un affair cu şoferul autobuzului ce i-a adus în pădure), îl cooptează pe tânăr în echipă, numindu-l de aici înainte Puştiul. Treptat, el le va fi „călăuză” prin pădure, însă oricât s-ar strădui, nu-i poate „orienta”. Găseşte izvorul cu apă limpede (o staţie pe traseul concursului), îi scapă de şerpi, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric izbăvindu-i de ispita letargiei şi a sinuciderii, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacii şi greutaţile. În zadar, căci ei sunt amarnic şi omogen afundaţi în găinării, răutăţi şi nerozii. Acolo în pădure, printre piedici şi taine, uită principalul (rostul concursului) şi îl uită chiar şi pe cel care, jertfindu-se pentru ei, numai bine le-a facut. Sacrificiul său – precum strădaniile Călăuzei din filmul lui Tarkovski - pare inutil. Şi, pentru că Puştiul „le strică omogenitatea”, îl abandonează cu totul, contestându-i chiar existenţa, realitatea. Iar el, rămas ultimul în pădure, adună – cum i s-a cerut - fanioanele de ghidare, găseşte trupul femeii siluite şi răstâgnite (ale cărei zadarnice ţipete după ajutor cu toţii le-au auzit, la un moment dat) şi strigă atunci, îndurerat, ca şi cum şi-ar da duhul. Ieşirea din pădure (din viaţă, din temporalitate) se produce pe fondul unui tablou de apocalips atomic: spaţiul este cutremurat de explozii (treziri de pe urmă ale conştiinţei?), în timp ce pădurea asistă impasibil la stupefacţia generală.

Jocul secund şi duhovnicia Concursului aveau să fie desluşite de monahul Nicolae Steinhardt. În cronica intitulată „Fiul echipei” (apărută în volumul său din 1983, Critică la persoana întăi), Steinhardt consideră Concursul nici mai mult nici mai puţin decât „poezie ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire”. Filmul lui Piţa, exclamă el, este „cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace”, „o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi Patimile Ioanei d’Arc ale lui Carl Dreyer ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli”. Pentru monahul de la Rohia orientarea este un „cuvânt esenţial” deoarece rezumă chiar înţelepciunea vieţii şi rostul ei: „a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei”. Misterioasa pădure e un „simbol al vremelnicei noastre curse prin timp”, iar în clipa ieşirii concurenţilor din pădure se produce „Marea Explozie”, după care „nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ”. Puştiul – „fiul echipei” – pleacă, lăsând în urmă doar „nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri”; „descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie (cum ar veni)”.
Filmografia lui Dan Piţa post-1985 (ulterior momentului Pas în doi) lasă de înţeles că, după ce a cunoscut consacrarea, regizorul Concursului se simte obligat să continue să creeze, indiferent dacă mai are sau nu ceva de spus. Oboseala lăuntrică e tot mai greu de ascuns, la fel şi senzaţia de fals resimţită de spectator. Prea multe false entuziasme, false revolte, camuflate în forme uzate, expirate ale operelor precedente. Şi atunci câteva întrebări se impun: Este Dan Piţa un mesager sau simplu povestitor? Singurătatea alergătorului...dar cât e de lungă cursa? E, la urma urmei, nevoie de o călăuză? Cine e, de fapt, călăuza Concursului...?

Psalm

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,

Dumnezeule, dar ce era să fac?

Când eram copil mă jucam cu tine

şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.

Apoi sălbăticia mi-a crescut,

cântările mi-au pierit,

şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna

în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare

sunt numai ţină şi rană.

În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viaţa,

mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,

din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,

să ştiu ce-aştepţi de la mine. Să prind din văzduh suliţa veninoasă

din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?

Ori nu doreşti nimic?

Eşti muta, neclintita identitate

(rotunjit în sine a este a),

nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume

deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. Iată, e noapte fără ferestre-n afară.

Dumnezeule, de-acum ce mă fac?

În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup

ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

(Lucian Blaga)