Muzica matematicii

Plastic Bag by Ramin Bahrani

Romanian cartoons - a short history

Filmul ca o icoană

Într-o ediţie a emisiunii TVR a Marinei Constantinescu („Nocturne”), Cârcotaşul Şerban Huidu citează Natural Born Killers / Născuţi asasini – „cel mai bun film despre manipularea prin media (în speţă prin televiziune)”, afirmă el - şi povesteşte că şi-ar dori să-i poată răpi (un scenariu utopic, desigur) pe controversaţii nababi media autohtoni Sârbu, Voiculescu şi Vântu. I-ar plăcea, spune el, să-i închidă apoi într-o cameră şi să le proiecteze „24 de ore non-stop” (dar fără a-i lăsa să doarmă) tulburătorul filmul al lui Oliver Stone din 1994. Abia atunci aceşti influenţi patroni de televiziune vor ajunge să înţeleagă „cât rău poate face televiziunea” - „cea mai puternică armă de distrugere în masă, mai puternică decât o bombă atomică”, adaugă simpaticul Cârcotaş. „Credeţi că ei nu înţeleg?” – îl întreabă retoric pe Huidu amfitrioana Nocturnelor. Ravagiile produse de imaginile TV, explică în continuare simpaticul Cârcotaş, sunt posibile atunci când 80% (şi nu 20%, cum se întâmplă, de pildă, în Germania) dintre oameni – cel mai adesea fără un minim simţ critic, fără discernământ - o consideră „singura sursă de relaxare”.

Născuţi asasini, asemenea unui alt film extrem de controversat realizat cu aproape 25 de ani înainte (A Clockwork Orange / Portocala mecanică) este victima revoltei sale împotriva societăţii, prostiei şi răutăţii omeneşti înnăscute. Ajunge să provoace – subliminal – tot violenţă, deşi – tezist şi nihilisto-nietzschean - o pune în cârca unei lumi bolnave. O lume - cinic şi iresponsabil - manipulată de mass media. Cum ar veni, cine sapă groapa altuia ajunge să cadă în ea sau cine râde (ori face băşcălie de altul), acela este. Cu toată inteligenţa lor diabolică, regizorii Oliver Stone şi Stanley Kubrick sunt încă departe de a produce mult dorita metanoie (purificare şi asanare morală, restauratoare) în conştiinţa spectatorului. Împlinind avant la lettre visul lui Şerban Huidu, „educatorii” belicosului Alex din Portocala mecanică l-au silit pe acest personaj rebel să vizioneze la nesfârşit (pe principiul „cui pe cui se scoate”) secvenţe de film în care, în felurite chipuri, este exprimată cruzimea omului faţă de om. Credeau că îl vor „umaniza” astfel. L-au făcut oare mai bun, au reuşit oare să-l „exorcizeze” prin acest tratament? Nicidecum. Acest tip de „educatori” şi poliţişti-judecători sunt lupii moralişti din societate şi pricină pentru fărădelegile săvârşite de psihopaţi violenţi ori de „născuţi asasini”. Cele două filme pomenite mai sus (două variaţiuni pe aceeaşi teză), oricât de sofisticat şi deştept construite, mai ales Născuţi asasini, la nivel de limbaj cinematografic (drept care şi-au câştigat neîntârziat statutul de filme-cult), nu reuşesc decât să tulbure, să provoace confuzie – atunci când nu instigă de-a dreptul la revoltă (aşa cum s-a întâmplat în SUA cu puşcăriaşii care, după vizionarea Asasinilor, au declanşat o stare de anarhie şi au comis acte de violenţă în închisori, sau cu asasinii care au afirmat că violenţa din filmul lui Stone i-a îndemnat să ucidă).

Îmi amintesc perfect şocantul impact audio-vizual pe care, după fiecare vizionare, l-a avut asupra mea Născuţi asasini. La ieşirea din cinematograful unde l-am văzut pentru prima oară, aveam să întâlnesc un distins cărturar din urbe (de formaţie clasică, specialist în latină şi greacă) şi i-am cerut părerea despre film, după ce am aflat că îl vizionase şi el. Răspunsul lui fu în doi peri, ceva de genul: Filmul ar trebui să fie o icoană, nu-i aşa? Prea puţine ştiam pe vremea aceea despre diferenţa dintre icoana bizantină şi tabloul religios (de tip renascentist, naturalist, sentimentalist etc.) realizat pe aceeaşi temă (Învierea, sau Schimbarea la Faţă, de exemplu). De aceea nu i-am putut desluşi vorbele, atunci. Treptat însă aveam să descopăr că – dacă nu e „scoasă” din mediul care a plăsmuit-o: cadrul liturgic - icoana bizantină (iar nu tabloul religios) este antidot la manipulare şi, deci, vehicul spre despătimirea omului care-o contemplă, spre absolut. Şi aceasta fiindcă operează cu „esenţe absolute” (iar nu cu senzaţii şi stări subiective, vremelnice, pietiste) şi captează „lumina cea necreată”. De aceea – aveam să desluşesc peste ani vorbele acelui cărturar - şi filmul s-ar cuveni să fie o „icoană în mişcare”. Creaţia cinematografică a lui Andrei Tarkovski stă mărturie. La fel, multe din operele lui Chaplin, Dreyer, Ozu, Mizoguchi, Kurosawa, Bresson, Pasolini, Fellini, Paradjanov, Ray, Abuladze şi atâţia alţii, care se cer descoperite şi răspândite.

Filamentul inimii

Citeam cândva, într-o avancronică la Faleze de nisip, că – în timpul filmărilor - regizorul Dan Piţa îi menaja - într-un mod cât se poate de politicos, de … magic - pe actorii care mai încurcau replicile ori nu intrau în „starea” personajului. Nu se răstea la ei, nu-şi ieşea din fire, nu se enerva, nu le dădea în vileag nepriceperea. E drept, autoarea acelui text era, pe atunci, chiar consoarta regizorului (minunata Carmen Galin, interpreta principală a Falezelor), astfel că elogiile ei pot fi bănuite de párti pris. Ceea ce contează însă, pentru mine, este altceva: imaginea unui regizor blând, răbdător şi cu tact pe care o compunea respectivul text în mintea cititorului necontaminat de scepticism şi acreală. Acea imagine de om puternic (cumpănit, echilibrat şi ferm totodată), care avea să mă obsedeze multă vreme, rămâne pentru mine idealul pe care îl ratez mereu. Şi asta, poate, fiindcă uit un lucru esenţial: oamenii sunt oameni. Iar asta înseamnă că pot greşi, că se pot lăsa înfăşuraţi în o mie şi una de patimi, că pot fi uituci, neglijenţi, indiferenţi, plictisiţi, frustraţi sau indignaţi. Cu sau fără cauză.

Noul sistem de evaluare a „competenţelor lingvistice” (după criterii europene) a fost introdus în ţărişoara noastră abia din acest an. Calificativele ce urmau să fie acordate au stârnit şi confuzie, polemici, patimi. În ceea ce mă priveşte, uitând că viaţa este doar una, că filamentul inimii e infinit mai subţire decât s-ar crede, s-a întâmplat să dau chix atât cu unii din cei „subordonaţi” (învăţăceii), cât şi – mai ales - cu unii din cei „de o seamă” (învăţaţii, cum ar veni). Şi, desigur, fiecare – elev sau dascăl - îşi are motivele sale pentru indiferenţa sau apatia sa, pentru nemulţumirile sale, pentru strâmbele deprinderi (chiul, cronicizarea dezinteresului faţă de materia studiată/predată, lipsă de punctualitate, indisciplină etc.). Inexistenţa unor criterii comune de evaluare în ansamblul învăţământului românesc, a unei discipline profesionale şi a unei minime rigurozităţi (pentru a nu mai pomeni de „renumeraţia mică, după buget”, a educatorilor) derutează. Şi până la urmă, aşa cum se întâmplă de când e lumea, scapă cine poate…

Theodor & Ioan

Elder Sofronios

Elder Sofronios
Originally uploaded by saskiul

Beyond words...

Play Story

Un univers din puncte

Cârcotaşii Huidu şi Găinuşă la Nocturnele Marinei Constantinescu

I-am descoperit în anul unu al mileniului trei. Făceau turul Europei cu aparatul de filmat după ei. Rezultatul: un serial extrem de incitant, de ritmat, de piperat cu ironie fină şi umor de calitate: Cârcotaşii în Europa. De atunci, recunosc: i-am urmărit neîncetat, cu o admiraţie pe care le-o dedic în exclusivitate. Şerban Huidu şi Mihai Găinuşă formează o echipă singulară în peisajul autohton de entertainment. Asta îşi propune să puncteze criticul de teatru (care este şi un excelent profesionist de televiziune), Marina Constantinescu, în emisiunea ei Nocturne, ce i-a avut ca invitaţi pe Cârcotaşi.

Huidu & Găinuşă reprezintă un reper de implicare a mimului în viaţa cetăţii, într-o lume în care mimul a ajuns invariabil un cabotin. Angajarea lor întru „salvarea limbii române literare”, eforturile lor de „conservare într-o formă a normei” (iar ei nu sunt nici pe departe nişte conservatori), travaliul depus „pentru ca degradarea să nu cuprindă chiar totul” îi singularizează. Tenacitatea lor extraordinară prin care încearcă să pună într-o pagină vizuală („o formulă de divertisment, de spectacol”) ceea ce se abate de la normă (agramatismele sau „agramaticalităţile”) este adesea trecută cu vederea. Cronicuţa lor (cum le place să-şi alinte emisiunea săptămânală) e privită mai ales pentru dansurile şi purtările lascive ale Bebeluşelor, pentru bâlbe şi „caterinca” la adresa guvernanţilor şi vedetelor care gafează lamentabil şi impardonabil.

Elementul de bază al Cronicii este însă atenţia acordată limbii române, conştientizarea oamenilor asupra puterii cuvântului, asupra felului în care trebuie pronunţate cuvintele, frazele. Mai ales de către prezentatorii de televiziune. Cronica cârcotaşilor este – afirmă Marina Constantinescu - „cronica timpului pe care îl trăim”, un fel de „dare de seamă a ceea ce se întâmplă într-o societate care îşi caută identitatea”. Şi în care televizorul a acaparat aproape tot ceea ce înseamnă partea culturală a vieţii unui om de rând. Cronica lui Huidu şi Găinuşă este deci un „supliment de cultură”, o formă de „asanare a vieţii din Romănia” sau, mai bine – adaugă Mihai Găinuşă - un „supliment de incultură”. Şi tot el spune că marea lui satisfacţie o are atunci când se mai întâmplă să audă prin preajmă oameni simpli îndemnându-se să vorbească corect, de teamă să nu fie „daţi” la Cârcotaşi.

Evoluţia României, ne asigură Huidu, a fost condiţionată de căderea celor două turnuri new-yorkeze, în 9/11. Însă „turnurile de la noi (nu turnuleţele, ci turnul agresivităţii şi al prostiei) nu au căzut încă!” – glumeşte Găinuşă. Căderea acestor turnuri („al agresivităţii, prostiei, superficialităţii”) – preia Marina Constantinescu ideea - depinde în mare măsură de ceea ce înseamnă (sau ar trebui să însemne) familia şi educaţia. Dar învăţământul este în colaps: la noi totul se rezumă (în cel mai fericit caz) la „contemplare, constatare şi apoi lamentaţie”. Dar, îi răspunde cârcotaşul Găinuşă, sistemul actual al educaţiei din România nu este vorba numai despre constatare şi contemplare, câtă vreme „fiecare ministru schimbă ceva, următorul la fel şi tot aşa”. Ce disciplină să se mai aplice în ţara unde fiecare face ce vrea şi nici măcar Poliţia nu mai ştie sigur care e semnificaţia termenului? Iar România este acum o ţară în care nababii media („mogulii”) se isterizează ipocrit atunci când îi plâng pe sărăciţii în urma măsurilor de austeritate luate de guvern. Cum anume trebuie să acţioneze intelectualii? Ca să-şi facă auzit mesajul de către mase, intelectualii – glumeşte iar Găinuşă - „ar trebui să facă o manea cu mesajul lor”.

În fine, Huidu citează Natural Born Killers (Născuţi asasini) – „cel mai bun film despre manipularea prin media (în speţă prin televiziune)” şi povesteşte că şi-ar dori să-i poată răpi (un scenariu utopic, desigur) pe Sârbu, Voiculescu şi Vântu pentru a-i închide într-o cameră şi a le proiecta 48 de ore non-stop (fără a-i lăsa să doarmă) filmul lui Oliver Stone. Aşa doar, crede el, vor înţelege cât rău poate face televiziunea („cea mai puternică armă de distrugere în masă, mai puternică decât o bombă atomică”) atunci când 80% (şi nu, cum se întâmplă în Germania) dintre oameni o consideră singura sursă de relaxare. Eficienţa Cronicii? Mihai Găinuşă: „Întrebaţi-i pe cei care au emigrat în Canada în ultimii zece ani.”

Cârcotaşii la Nocturne

Occident

Filmul lui Cristian Mungiu din anul unu al mileniului trei avea să fie cea dintâi comedie românească, fără tuşe groteşti, fără tonuri sordide, inspirată din tranziţia post-1990. Dacă trecem peste E pericoloso sporgersi (debutul lui Nae Caranfil, cu care este foarte înrudit sub raport stilistic şi chiar tematic), am putea spune că Occident este prima comedie inteligentă realizată în România de la Noaptea furtunoasă a lui Jean Georgescu. Filme cu umor – mai mult sau mai puţin bulevardier, grosier sau revuistic – s-au mai făcut, e drept, însă niciodată până la Occident umorul blajin (dar nu mai puţin savuros), de tip ceh nu a devenit substanţa şi seva unui film.
La scurtă vreme după premiera din anul 2002, revista Elle publică scenariul acestui film. Dialogurile sunt, în cea mai mare parte, cele pe care le regăsim în film. Textul lui Cristian Mungiu anunţă o poveste cinematografică inedită. Atmosferă pare desprinsă din lumea lui Forman şi Menzel, mai degrabă decât din creaţia corozivă a lui Lucian Pintilie sau Mircea Daneliuc. Şi tocmai această atmosferă insolită face deliciul filmului. Dar âtat scenariul Occidentului, cât şi filmul pe care l-a generat, sunt acea floare care – prin filmele lui Mungiu, Puiu, Porumboiu, Nemescu – aveau să aducă primăvara în cinematografia românească.
Ce nu se vede şi nu se aude în varianta scrisă a Occidentului? În primul rând actorii, aleşi – toţi – pe sprânceană. Apoi plastica lui Vasile Vivi Drăgan, al cărui ochi surprinde nu doar mizere cămine de nefamilişti, ci şi mall-uri şi cartiere de lux. Şi interioare de McDonald’s, pentru că „s-au făcut şi lucruri frumoase, acesta-i adevărul”. În fine, un bun câştigat al filmului este inserţia ironică, în coloana sonoră, a cântecului „Noi în anul 2000”. Luci şi Mihaela, care fuseseră pionieri pe la jumătatea anilor 70, se întreabă retoric: „Tu te-aşteptai s-arate aşa anul 2000?”

Cristian Mungiu, Occident
Supliment al revistei Elle, Editura Romanian Publishing Group, 64 pag.

Cântec pentru fiul meu

Să scrii o scrisoare copilului tău – ce provocare şi, totodată, ce examen de conştiinţă! Pentru că, la rândul tău, eşti fiu şi – dacă nu te-ai abrutizat de tot – nu ai cum să nu fii chinuit, vorba lui James Joyce în Ulysses, de „remuşcătura duhului lăuntric”. Oricât de mult te-ai eschiva, şi tu, cel chemat să te adresezi fiului tău (mic, mare sau care urmează să se nască cândva), vei da socoteală - în inima ta, dacă nu într-altă parte - celor care ţi-au dat un nume.

Demersul e plin de riscuri şi prima capcană în care, ca părinte, poţi să cazi este excesul de sentimentalism. Mai ales atunci când ştii că – în afară de cazul că nu se va întâmpla, cândva, un miracol – fiul tău, care în primăvara aceasta a împlinit opt ani, îţi va citi într-o zi rândurile doar în Braille. Sau – datorită progresului tehnologic - le va auzi cu ajutorul softului electronic Jaws ce permite citirea, de către o voce sintetizată, a oricărui text.

Cu ce să începi? Cu gândul, poate, că orice amar şi orice bucurie se cuvin a fi desluşite „pe verticală”. Că drumul „pe orizontală”, spre desăvârşirea personală (spre care toţi suntem chemaţi), este adesea întortocheat. De aceea omul este dator a deprinde şi a păstra, ca pe o comoară de mare preţ, darul deosebirii, al discernământului, al dreptei socotinţe. Că, mai ales, nu trebuie puse la inimă răutatea, prostia şi întunecimea omenească (în orice formă s-ar manifesta), ştiut fiind că adevărata lumină, care ne ajută să devenim şi să rămânem oameni, este ascunsă în chip nevăzut în inimile noastre. Iar colaborarea cu micile sau marile răutăţi omeneşti, mereu ale altora (viclenie pe care zadarnic încercăm a ne-o scuza, pe motiv că nimic din ceea ce e omenesc nu trebuie să ne fie străin), nu face decât să ne sluţească şi să ne zdrobească înainte de vreme.

Mi-ar plăcea, fiul meu, să ai parte în continuare, de o cât mai lungă copilărie. Ştiu, sună desuet, acum când nici copiii nu mai sunt ce-au fost odată, şi totul pare anume croit pentru a strivi, de la vârste cât mai fragede, inocenţa şi candoarea. Şi totuşi, vei răzbi în labirintul necruţător care e viaţa, doar în măsura în care vei şti să-ţi conservi – ca pe o nepreţuită moştenire – amintirile şi întrebările. Acele întrebări de care numai copiii sunt în stare a le formula. Dar ce anume înseamnă a răzbi, ca om, în această lume? Poate că nimic altceva decât ceea ce – liturghisind involuntar - cântă trubadurii dintotdeauna: „Nu-i aici, o, nu, nu-i aici! Ţine minte: sfârşitul nu-i aici!”

Burning bush

Vineri seara am avut parte, alături de Theodor, de bucuria ascultării unei interpretări pianistice de excepţie. Pascal Amoyel a cântat Dans macabru de Liszt (şi, la bis, o Nocturnă de Chopin). Am mai ascultat uvertura Leonora de Beethoven şi, în încheiere, tot în conducerea muzicală a lui Theo Wolters, Simfonia a IX-a de Şostakovici. În seara următoare am participat la un concert jazz cu două big band-uri din SUA (din Louisiana, feat. Luiza Zan şi Northern Colorado). Atmosfera a fost electrizantă. Cel de-al doilea band a interpretat şi două prelucrări folclorice româneşti (Mocioriţa şi o celebră melodie maramureşană).

Când ne-am întors de la Cebza ne-a prins ploaia în centru. Am rămas în maşină vreo jumătate de oră că ploua cu găleata. Deodată auzim un tunet şi, în secunda următoare, un fulger care dă naştere la o lumină orbitoare, undeva pe strada ce duce spre Operă. La început am crezut că a explodat un apartament în blocurile din vecinătate. Ce s-a întâmplat? Fulgerul, transformat iute într-un „rug aprins”, provocase dezlipirea firelor de troleibuz de alte fire de care acestea erau prinse. Să mai zică cineva că în secolul XXI e criză de „experienţe mistice”…

Întorşi de la liturghia dedicată tuturor sfinţilor, am trecut pe la selecta „Casă cu flori”, unde Costel şi-a sărbătorit ziua de naştere. Agapa a continuat în aer liber, în Piaţa Unirii – spaţiu din inima urbei ce seamănă tot mai mult cu piaţetele cochete din Europa Centrală.

Sorting out the sheep from the goats

La un banchet, un sacerdot mi-a spus că strugurii nu se cuvine a fi mâncaţi până toamna (în august, parcă), când roadele pământului au fost binecuvântate de preoţi. Văzuse pe mese, între altele, şi o mulţime de fructe. A proceda altminteri, a continuat el, e fărădelege şi atrage după sine afurisirea. Aşa spun – aveam să aflu - Mineele (cărţi bisericeşti, corespunzătoare fiecărei luni). Pentru Theodor e mult mai uşor. A auzit de la noi că, de exemplu, pepenii se coc vara şi din clipa aceea nu mai e deloc curios să-i guste până „când vine vara”. La fel cum nu mai e interesat de portocale după ce le-a trecut sezonul. (Ce ne facem însă cu globalizarea? Cu hiper-marketurile şi mall-urile îmbietoare? Cu abundenţa de bunuri ce nu ţine seama de perioadele de „post” şi de „dulce”, de binecuvântări şi canoane?) Şi uite cum, pentru el, roadele îşi au, fiecare, rostul lor…(Ce efort sisific să cercetezi, dar mai ales să aplici în viaţă, problema rostului - acum, în vremurile noastre babilonice!…)

Într-una din zilele trecute i-am dictat lui Theodor să scrie în Braille versurile unui cântec, azi uitat, care mi se par de-a dreptul liturghisitoare: Vechiul ceas. La un moment dat, se spune acolo: doar el (adică „vechiul ceas”, care „singur el veghea, adunând pe rând clipele ce-au însoţit viaţa-n drumul ei”) ştie „timpul meu, timpul tău” şi „a ales binele de rău”. Îi subliniez lui Theodor această deosebire, această „separare a oilor de capre” (cum zic englezii: sorting out the sheep from the goats), după care vrea să ştie: „Care e binele?” Pune-te de-i explică acum în cuvinte care-i oaia şi care-i capra!…

În fine, azi am făcut cu Theodor nişte exerciţii de engleză în Braille. Mi-a cerut să-i pun CD-ul cu utrenia. Ca de obicei, şi-a făcut cruce de câte ori auzea refrenul „În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh…”.

Pe Liternet, Răvan Penescu adresează o provocare: „Scrieţi o scrisoare copilului vostru (mic, mare sau care urmează să se nască cândva) de 1 iunie cu lucrurile care credeţi că merită să i le spuneţi, cu cele care merită să rămână scrise. Şi, dacă vreţi, trimiteţi scrisoarea şi la LiterNet până pe 31 mai. Cele mai frumoase scrisori le vom publica.” …Cred că mi-ar plăcea să rămână scrise, peste ani, ca un testament pentru copiii noştri, şi povestea cu strugurii, şi cea despre dorinţa (nicicând satisfăcută pe deplin) de a şti „care e binele” şi cucernicia lui în faţa tainei Sfintei Treimi…

Amadeus

Voinicu’ – aflu de pe facebook ­– a pictat (la comandă, ţine el să precizeze, pentru „Gazeta sporturilor”) o pânză ce-mi aminteşte şi de Amadeus şi, nu ştiu de ce, de interpretul lui Casanova din opusul fellinian. Până una-alta salut revenirea sa la pictura figurativă. La cât mai multă pictură, maestre!

Şi încă ceva, strict personal. Dane, ştim cu toţii că de aici, la pictura trans-figurativă (dacă admitem că icoana bizantină e pictură) nu e cale atât de lungă. ... Leo, unde eşti, frate, cu hit-ul tău Waiting for a miracle?

Theodor într-un promo la campania STOP INDIFERENŢEI! de la Prima TV

Cocalarul şi vinul sfinţit

sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-special/cocalarul-si-vinul-sfintit-540904.html

Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunnidu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.
Când m-am mutat în cartierul Militari, apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.
După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:
Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom' profesor.
Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat: Dom' profesor e de-acum fratele meu şi trebă să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.
Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.
De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre "cei buni" şi "cei răi", dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.
Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher - cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.
Eliberarea lui a fost un eveniment pe care gaşca trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: "puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie" ori "n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor" au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. "Dom' profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept" a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie - eliberatorul lui Mădălin.
În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică - lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.
Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu - idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin s-a şters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.
În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toşi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.
L-am privit cu atenţie - era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe Muntele Sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani ("ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul"). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.
Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat: Dom' profesor, nu mă recunoşti?
Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.
Mădălin? - l-am întrebat nesigur. Varsanufie acum, mi-a răspuns.
M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.
Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.
Despre ce vorbeşti? - l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?
Nu dom' profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent - o peşteră săpată în stâncă lângă mare. într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină puternică ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.
Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.
La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Gelu Frumuşelu.
Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.
Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am expus acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui Traian Băsescu.
Eşti nebun? - m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.

Cititorul de contor

La propriu şi la figurat, o pată de culoare: Jean Constantin

L-am văzut întâia oară, cred, în Revanşa. Era Limbă, „omul” comisarului Moldovan (Sergiu Nicolaescu, cine altul?) care, asemenea protectorului său, avea să-şi dezvolte „conştiinţa revoluţionară” şi sentimentele anti-legionare împotriva odiosului de Paraipan (Gheorghe Dinică). Am revăzut la nesfârşit peripeţiile înviatului comisar din acest film (recunosc, datorită interpretului său, dar şi „comentariului muzical” de tip electro-jazz) şi mereu rămâneam cu aceeaşi dilemă: cum s-a filmat scena în care Paraipan îi taie nasul lui Limbă.

Jean Constantin a jucat mereu acelaşi personaj: o „pată de culoare” şi la propriu şi la figurat. După atâţia şi atâţia Parpangheli (serialul Haiducii), marinari de etnie turcă (Toate pânzele sus!) sau romă (Un echipaj pentru Singapore), după scripcari (Explozia) şi gangsteri (Nea Mărin miliardar), după bişniţari (seria B.D.-urilor, Nu filmăm să ne amuzăm) şi impresari ori magazioneri găinari (Melodii, melodii; Eu, tu şi…Ovidiu), actorul a avut parte o singură dată – în cinema - de o ieşire din emploi. În 1981, regizorul Dan Piţa avea să-i propună să joace un popă cu puşcoci sub patrafir în „vestul îndepărtat”: în Pruncul, petrolul şi ardelenii Jean Constantin dă viaţă – însă cu o economie de mijloace pe care avea s-o mai folosească doar în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii – aceluiaşi tip de personaj mucalit fără pereche. În rest, o tipologie uniformă, de plan doi, cu un enorm succes la „marele public” autohton.

Înainte de 1990, partiturile încredinţate lui Jean Constantin aduceau o fărâmă de umor. Gag-urile şi grimasele sale reuşeau „să distreze, să relaxeze, să deconecteze”, într-o vreme când comedia românească era adesea crispată, forţată, cenzurată. După 1990, din libertatea de a putea spune, face şi ridiculiza absolut orice, de comedia noastră de tip revuistic (Miss Litoral, A doua cădere a Constantinopolelui, Sexy Harem Ada-Kaleh) s-a ales – cu asupra de măsură - turcirea. La cei 81 de ani ai săi, Jean Constantin şi-a încheiat călătoria pământeană prin lumea divertismentului popular. Dar, comparate cu derizoria producţie de varietăţi care se practică acum, scheciurile şi giumbuşlucurile sale de altădată par adevărate capodopere în miniatură.