Procuror, adjectiv

De fiecare dată când revăd finalul à la Rubliov din Sfârşitul nopţii îmi este cu neputinţă să-mi reţin şuvoiul de lacrimi pe care, ca orice sentimental iubitor de film, îl cotizez şi eu. Am şi eu sensibilităţile mele, vorba Comisarului Roman, cel care voia să lucreze „cu mâinile curate”…

Aşadar: un procuror sufletist (Mircea Diaconu) e pe urmele unui presupus infractor (Gheorghe Visu) pe care toate probele îl acuză. A călcat un copil pe zebră şi victima a decedat. Dar procurorul empatizează cu cel pe care îl poate trimite foarte uşor la pârnaie. Simte că omul din faţa lui este nevinovat. Intuieşte (foarte exact, de altfel) disperarea din sufletul acelui vatman (venit, ca şi el, de undeva de la ţară, încă neobişnuit cu oraşul) pe care este decis să-l salveze. Numai că între timp, din disperare, el va accepta ajutorul interlopului Giany (Cornel Patrichi). El îi cere (promiţându-i că-l scapă de pârnaie) să fure un clasor de timbre scumpe din casa unui bătrânel colecţionar ce, seara, servea regulat cina la un lacto-bar.

Procurorul acţionează asemenea binecunoscutului comisar cu sensibilităţi din filmele Nicolaescului şi ajunge cu cinci minute mai repede la locul faptei. Vatmanul, care nu a mai apucat să spargă casa filatelistului, se sperie şi o ia la goană pe străzile centrale ale Bucureştiului. Procurorul, secondat de un miliţian după el. Până când, la un colţ de stradă, vatmanul se întâmplă să îi sară-n faţă unui şofer, izbindu-se din plin de parbrizul maşinii acestuia. Procurorul îl ia în braţe pe accidentat într-o maşină oprită pe loc de miliţianul prompt şi pentru câteva clipe scena aduce a Pieta. „Cum s-a-ntâmplat, dom’le, cum s-a-ntâmplat?” întreabă şoferul care se îndreaptă acum spre spital. „Cum să se-ntâmple, ca de obicei… El i-a ieşit în faţă, ăla a frânat. Brusc.” Şi auzim deodată vocea vatmanului, în timp ce-i vedem chipul încremenit din braţele salvatorului său: „Mi-a sărit în faţă şi-atunci am frânat. Brusc.” Pentru prima data, filmul devine (ca şi la Tarkovski) color. Noaptea – aievea – s-a terminat. Procurorul se plimbă pe malul unui lac, alături de vatman. Nu-şi spun nimic, dar – pe fondul unor sugestive sonorităţi elegiace de Adrian Enescu (autorul muzicii din film) - auzim în continuare câteva replici din timpul anchetei: „Aici în dosar scrie că te-ai născut la Tănăşeşti.” „Da, acolo am şi crescut. Acu’ doi ani am plecat de-acasă.” „Şi, mai făceaţi baie în iazul ăla cu salcia strâmbă-n mijloc?” – vrea să ştie procurorul care, se pare, e de prin părţile acelea. „Nu, a secat de mult. Ne duceam tocmai în vale, la pod.” „Îţi dai seama că dacă eram cu un an-doi mai tânăr mergeam la pescuit împreună?” „Dacă vrei te duc eu la un loc la care ştiu numai eu.” „Hai mă, hai!” încuviinţează procurorul.

A fost sau nu real schimbul de replici din epilog? Dar ce înseamnă până la urmă real? Era, pe undeva, în sufletele celor doi, oricum. Chiar dacă, poate, n-au mai devenit prieteni, căci timpul n-a mai avut răbdare. Un lucru e sigur. Secvenţa de final din Sfârşitul nopţii prefigurează într-un chip profetic ceea ce avea să se întâmple cu regizorul Mircea Veroiu 15 ani mai târziu. Pe patul de moarte, asemenea procurorului milostiv, a fost şi el ocrotit şi îngrijit de bunul său prieten din copilărie, Gelu Netea. Acestuia, Veroiu avea să-i spună, atunci când i s-a propus să se mărturisească: „Lasă-le încolo de ritualuri. Cu barba pe care o ai acum îmi poţi fi duhovnic. Ba chiar te numesc părintele Zosima. Niciunui alt părinte nu i-aş fi mărturisit mai multe decât ţi-am mărturisit ţie. Plus că e pe gratis…”

Marele său prieten de-o viaţă i-a rămas credincios până la capăt. În dimineaţa zilei de 26 decembrie 1997, la ora 9, i-a pus mâna pe piept, i-a simţit în podul palmei ultima bătaie de inimă şi i-a aprins lumânarea creştinească.. „Despre fumul de la Crematoriu – adaugă „părintele Zosima” - nu vreau să spun nimic. N-a fost nici un fum. A fost un curcubeu ce s-a ridicat deasupra unui suflet. Sufletul prietenului meu. Ca o obsesie a Prieteniei. Temă care pe Mircea l-a obsedat toată viaţa. În toate filmele sale. În toate amintirile mele.”

Cu minunile nu-i de glumit...

Rusia, la începutul aşa-zisului „dezgheţ” post-stalinist. Undeva, într-un orăşel industrial de provincie din URSS, câţiva oameni traversează o pasarelă mohorâtă şi cenuşie înghiţită într-un nor de fum ce iese din furnale. Aparatul pătrunde în intimitatea unei case. O femeie, îmbătrânită înainte de vreme, se ceartă cu fiica ei, adolescentă, pe care-a scăpat-o din mână. Fata îi cere cu neobrăzare celei care a născut-o să-şi găsească loc de dormit în altă parte, căci seara vrea să se distreze acasă cu gaşca. Şi apoi îi pune-n braţe mamei sale toate icoanele pe care prigoana stalinistă nu a apucat să le măture la gunoiul istoriei. Mai puţin una – a Sf. Nicolae, Făcătorul de minuni – pentru coincidenţa de nume cu băiatul pe care fata îl îndrăgea. Câteva ore mai târziu, în sobă începe dezmăţul, iar afară, sub ninsoare, stă mama supusă împreună cu câinele casei. Deodată, petrecăreţii ies afară îngroziţi. Ce se întâmplase? Atunci când domnişoarele trebuiau să invite cavalerii la dans, fata rebelă începe să valseze cu … icoana Sf. Nicolae. Şi – asemenea cazului real întâmplat în 1956, ne asigură realizatorii filmului Chudo / Minunea (2009) – fata rămâne încremenită în picioare, cu icoana la piept, patru luni de zile. Cum vor aborda problema autorităţile atee (miliţia, responsabilii cu problemele religioase din societate, presa, însuşi preşedintele Hruşciov, care a aterizat forţat în acel orăşel), preotul urbei şi familia acestuia e pretext pentru o serie de situaţii tragi-comice şi (melo)dramatice.

Dar oare Hristos şochează? E nevoie de o experienţă-şoc pentru a ne trezi din somnolenţă, din indiferenţă? - l-a întrebat deunăzi un reporter pe fostul actor Dragoş Păslaru, acum Monahul Valerian, în cadrul unei emisiuni TVR („Universul credinţei”). Asta ca aluzie la şocul pe care îl va fi suferit actorul însuşi în violentele zile de la mijloc de iunie, în 1990. Răspunsul Monahului: „De ce să şocheze? Cum să şocheze Hristos, când el nu a făcut rău niciodată, nimănui…” Găselniţa din Minunea mizează tocmai pe aşa ceva: pe o experienţă-şoc, pe o „poveste adevărată” pe care filmul pretinde că a ecranizat-o întocmai. Based on a true story, ca la americani. Aşadar, cum să te mai îndoieşti? Să te îndoieşti de ce, la urma urmei? De faptul că o fată a stat încremenită şi îngheţată (la propriu) vreme de 128 de zile, ţinând la piept o icoană pe care numai un băieţaş nevinovat („care nu cunoscuse femeia”) a putut să i-o ia de la piept? De faptul că, iată, se întâmplă şi minuni în cea mai atee lume posibilă?

Am urmărit acest film până la capăt, cu interes, şi n-am putut să nu remarc precizia de meşteşugar (mai puţin sensibilitatea de poet) cu care a fost povestit cinematografic. N-a fost propriu-zis o dezamăgire, ba chiar îmi doresc să-l revăd într-o zi. Dar impactul său nu a fost nici pe departe copleşitor, aşa cum s-a întâmplat în cazul altui film rusesc (Pridel Angela), al cărui regizor avea 27, nu 67 de ani când l-a realizat (încă o dovadă că talentul nu are vârstă). Pentru a nu mai vorbi de impresia puternică lăsată de momentele cu adevărat sfinte (Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Nikita Mihalkov) din cinematografia rusă...

Religions of the World

Minunea

Quand je t'aime

Quand je t'aime
J'ai l'impression d'être un roi
Un chevalier d'autrefois
Le seul homme sur la terre


Quand je t'aime
J'ai l'impression d'être à toi
Comme la rivière au delta
Prisonnier volontaire


Quand je t'aime
Tous mes gestes me ramènent
A tes lèvres ou à tes bras
A l'amour avec toi


Quand je t'aime
Il est minuit ou midi
En enfer au paradis
N'importe où mais ensemble


Quand je t'aime
Je ne sais plus si je suis
Un mendiant ou un messie
Mais nos rêves se ressemblent


Quand je t'aime
J'ai des fleurs au bout des doigts
Et le ciel que je te dois
Est un ciel sans étoile


Quand je t'aime
J'ai la fièvre dans le sang
Et ce plaisir innocent
Me fait peur, me fait mal


Quand je t'aime
J'ai l'impression d'être un roi
Un chevalier d'autrefois
Le seul homme sur la terre


Quand je t'aime
J'ai l'impression d'être à toi
Comme la rivière au delta
Prisonnier volontaire


Quand je t'aime
Il est minuit ou midi
En enfer au paradis
N'importe où mais ensemble


Quand je t'aime
Je ne sais plus si je suis
Un mendiant ou un messie
Mais nos rêves se ressemblent
Quand je t'aime

Almanah Cinema 1973

Într-unul din primele articole din Almanahul Cinema 1973 Valerian Sava o declară pe Margareta Pogonat (fotografiată de A. Mihailopol pentru coperta volumului) drept „cea mai mare actriţă de film din România”. L-a convins interpretarea ei din Meandre şi apoi din Drum în penumbră, „creaţia actoricească unitară, niciodată întâmplătoare”, cu „linie şi stil”, pe lângă alte calităţi care „se întâlnesc ceva mai des”: talentul, frumuseţea, farmecul şi tehnica ei profesională. Nu sunt uitaţi nici debutanţii. Iulian Georgescu scrie despre „noile stele de pe firmamentul filmului românesc”: Corina Chiriac (Aventuri la Marea Neagră), Tamara Creţulescu (Ciprian Porumbescu), Mihaela Mihai (Bariera), Elena Dacian, Radu Boruzescu şi Julieta Szönnyi (Felix şi Otilia), Mircea Diaconu, George Calboreanu jr. şi Ursula Nussbächer (Nunta de piatră), Cornel Patrichi (Pădurea pierdută).

Grupajul cu titlul „Imagine semnată de…” aduce în prim-plan câţiva operatori talentaţi şi filmele lor. Ghoerghe Fischer şi Alexandru Întorsureanu sunt citaţi pentru atmosfera imaginii din Felix şi Otilia. Ovidiu Gologan convinge şi cu un film în culori (Ciprian Porumbescu), iar Iosif Demian pledează, în Nunta de piatră, pentru un „cinema al ochiului” – sobru până la austeritate, gândit în toate tonurile de alb, negru şi gri. Alexandru David se remarcă prin imaginea stranie din Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte şi prin cea violent-dramatică din Cu mâinile curate. Nicolae Mărgineanu atrage atenţia („un nume de reţinut”) prin imaginea B.D. –urilor şi a Exploziei. Dinu Tănase, considerat încă de la debutul cu Prea mic pentru un război atât de mare (1969) nu o speranţă, ci o „tânără certitudine”, revine la fel de matur, sigur şi expresiv, în Fraţii. În fine, delicateţea şi graţia imaginii lui Gheorghe Viorel Todan din Pentru că se iubesc confirmă vocaţia spre poezie a acestui operator. Din filmografia sa este citat Meandre, nu şi Suta de lei (în regia aceluiaşi Mircea Săucan), care avea să fie cenzurat, (parţial) refilmat şi apoi – chiar şi în versiune trunchiată - interzis definitiv, din 1973 (anul premierei) până în 1990.

Rodica Lipatti prelucrează câteva capitole din cartea lui René Predal, Le cinéma fantastique şi schiţează un mini-portret al acestui gen cinematografic. Sunt citate filmele avangardei franceze în regia lui Louis Feuillade (Fantomas, Vampirii, Judex), capodoperele expresionismului german (Cabinetul dr. Caligari, Faust), dar şi titluri din cinematograful nipon de gen. Sunt apoi enumerate „creaturile spaimei”: extraterestre, defuncte sau vii (monştri psihologici sau fiziologici). În fine, printre o sumedenie de parodii şi pastişe, se pot găsi şi câteva referinţe sumare la Solaris-ul tarkovskian sau la Alain Resnais (Anul trecut la Marienbad; Te iubesc, te iubesc). Şi, tot în această perspectivă, se discută despre fantastic şi cu referire la Fellini („materializare a inconştientului” în 8 ½ şi Giulietta degli spiritti), Antonioni („mărit până la deformare, în Blow Up), Bunuel (Câinele andaluz, Vârsta de aur, Simion al de;ertului) sau Ingmar Bergman (Izvorul fecioarei).

Câţiva compozitori români de muzică de film comentează asupra dimensiunii noi pe care muzica de film o poate conferii imaginii. Tiberiu Olah vorbeşte despre necesitatea unei perfecte „unităţi stilistice” în stare să schimbe – asemenea montajului de film – „sensul mişcărilor vizuale”. Richard Oschanitzsky crede că muzica de film „trebuie să adauge ceva filmului”, poate o „nouă dimensiune psihică”. Şi conchide: „Neapărat – o nouă dimensiune. În clipa în care nu-i simt nevoia, eu protestez şi nu pun muzică”.

Călin Căliman profită de lansarea pe marile ecrane din URSS şi în România (la şapte ani după încheierea filmărilor şi montajului) a capodoperei lui Tarkovski, Andrei Rubliov. Îi dedică o cronică ce poate fi rezumată astfel: „unul din acele filme care apar rar, dar nu dispar niciodată din memoria cinematografului”.

Spre final, la rubrica „Cinerama”, un critic de film scrie o „anonimă” despre Portocala mecanică: „o peliculă realizată cu geniu, dar în acelaşi timp un film poluant despre o lume poluată; un film agresiv şi violent despre dezordinea şi urâţenia, mizeria şi vacarmul unei lumi în care bântuie viciul; un univers al teroarei în care nu pătrunde nicio rază de lumină, niciun gram de oxigen”.

Almanah Cinema 1973

209 pag. + ilustraţii

Redactor şef: Ecaterina Oproiu

DP

Îmi amintesc aievea de acea primăvară fierbinte – prima după căderea dictaturii ceauşiste. Printre cei câţiva care doreau să sprijine activ fragila democraţie din România (inclusiv prin implicare politică, devenind automat „golani” pentru autorităţile vremii) se afla un actor. O figură (nu doar fizic) extrem de specială: nu apăruse niciodată pe coperta revistei sau almanahului Cinema şi nici nu dăduse vreun interviu în aceste publicaţii chiar dacă (sau poate tocmai de aceea) nu făcuse nici un compromis în cinema sau în teatru. Rolurile sale (din filme ca: O lacrimă de fată, Secvenţe, Singur de cart, Ochi de urs, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Cantonul părăsit, Umbrele soarelui, Drumeţ în calea lupilor, Balanţa, O vară de neuitat, Fii cu ochii pe fericire, din producţii pentru televiziune precum: Ciuta, Domnişoara Christina, Trandafirul şi coroana) îl recomandă şi acum drept un actor vertical, de substanţă, purtător al unor mesaje existenţiale de rară gravitate.

Dragoş Pâslaru a ales să-şi joace rolul vieţii – Alioşa Karamazov (care-i fusese încredinţat de regizorul Dan Micu, la începutul anilor 80, într-un spectacol de referinţă al Teatrului Nottara) - până la capăt, fără nicio „demachiere” şi „ieşire din personaj”. De peste zece ani a îmbrăcat, asemenea personajului dostoievskian, veşmintele monahale. Nemulţumirile şi dezamăgirea care îl vor fi încercat şi în primii ani după 1990 nu l-au acrit şi nu l-au isterizat – aşa cum se întâmplă adesea în breasla actorilor. L-au hotărât să-şi facă timp, pe-un munte seara, să cadă-n rugăciune, după cum spune un frumos poem atribuit lui Kipling. Pentru Monahul Valerian (Dragoş Pâslaru) fiecare clipă din zi este acum dedicată rugăciunii, adică existenţei „pe verticală”, în care orice ieşire din ritm şi orice distracţie (abatere de la calea monahală aleasă) poate fi fatală. Numai aşa, călăuzit de exemplul personal al unui avvă (un părinte duhovnic sporit în viaţa duhovnicească), a putut - asemenea lui Nicolae Steinhardt şi atâtor alţi cuvioşi de-a lungul vremii - să ierte violenţa, barbaria şi sălbăticia pe care le-a cunoscut pe propria piele, în zilele fierbinţi de la mijlocul lui iunie 1990.

P.S. Anul trecut, prin bunăvoinţa Monahului am primit, în dar de la domnia sa, două înregistrări video neprofesioniste cu spectacolele Teatrului Nottara în care, în prima jumătate a anilor 80, juca roluri principale: Fraţii Karamazov şi Cum vă place. Ambele în regia lui Dan Micu şi pe muzica lui Vasile Şirli. În cel de-al doilea, Dragoş Păslaru şi cântă, alături de alţi actori. Alături de mine, şi fiul meu – pe atunci, în vârstă de şapte ani - a ascultat şi reascultat coloana sonoră a acestor spectacole. A înţeles destul de repede că interpretul unuia din cele mai electrizante cântece (având titlul Ce fel de ochi mi-a dat iubirea?, pe versurile unui sonet shakespearean) este Dragoş Pâslaru. A înţeles, la fel de bine, că atunci când urcăm în vizită la schit, ne tot întâlnim cu un monah pe nume Valerian. A sesizat că între acesta şi Dragoş Pâslaru ar fi o legătură. Cum în acea vreme îi vorbeam fiului meu despre sinonime şi antonime, întrebarea sa (ce ascunde – involuntar? – nebănuite adâncimi de gând pe care mulţi „oameni mari” nu le pot pricepe) a fost şi n-a fost surprinzătoare: Tata, numele Dragoş Pâslaru şi Monahul Valerian sunt sinonime sau antonime?

Minimal

De fiecare dată sunt uimit de vocea dindărătul slovelor Ecclesiastului. Iată bunăoară, în Cartea a 5-a, cum se arată că Dumnezeul omului cumpătat şi cu dreaptă socotinţă e … minimalist: „Nu te grăbi să deschizi gura ta şi inima ta să nu se pripească să scoată o vorbă înaintea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este în ceruri, iar tu pe pământ; pentru aceasta să fie cuvintele tale puţine”, căci „visurile vin din multele griji, iar glasul celui nebun din mulţimea de vorbe”. Rătăcirile pot duce la pierzanie. Dar „Cel Atotputernic veghează peste toţi”.

Şi Ecclesiasticul (Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah): „Fii statornic în cugetul tău şi unul să fie cuvântul tău. Fii grabnic la ascultat şi zăbavnic la dat răspunsul.” Morala Ecclesiasticului: „Mai bine să nu făgăduieşti decât să nu împlineşti ce ai făgăduit.” Povaţa referitoare la îndeplinirea făgăduinţelor mi-a amintit de fabula (Lupul, mama şi copilul) pe care Theodor mi-a citit-o, ieri, din Esop. Acolo, un lup ce trăgea cu urechea la fereastra unei case era mirat de nestatornicia unei mame. După ce şi-a ameninţat copilul plângăreţ că-l dă la lup, milostiva mamă şi-a asigurat odrasla că-i vine de hac fiarei de va fi nevoie. Morala fabulei: oamenii nu-şi ţin promisiunile, nu pune preţ pe cuvântul lor. Tot Ecclesiasticul povăţuieşte (şi tot în Cartea a 5-a): „Nu urma dorinţelor şi tăriei tale, ca să umbli în poftele inimii tale şi să nu zici: Cine mă va smeri sau cine mă va supune? Că Domnul nu va întârzia să te pedepsească. Să nu zici: Am păcătuit şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung-răbdător. Şi să nu zici: Mila Lui este mare, va curăţi mulţimea păcatelor mele.” Povestea cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă, remixată.

Drept pentru care rămâne doar acest cuvânt de învăţătură: „Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu amâna din zi în zi. Nu vântura la orice vânt şi nu umbla pe orice cale; aşa este păcătosul cel cu două limbi.” Şi, revenind la zgârcenia vorbelor: „De ştii, răspunde aproapelui tău, iar de nu, pune-ţi mâna peste gură. Mărirea şi batjocura sunt în vorbă şi limba omului îi face să cadă. Să nu te chemi bârfitor şi cu limba ta nu vicleni.” Altfel spus: silence must be heard! Lupta cea mare (sau războiul nevăzut) se duce nu întru aflarea cuvintelor, ci a tăcerii…Avea dreptate Ghiţă (Petre Nicolae) din Pas în doi: „Vreau linişte-n mine! Nu pot să lucrez dacă nu e linişte-n mine!” Lucrarea necesită isihie.

Cazanie ca un buzdugan

Iunie, luna în care se coc cireşele, este - pentru dascălii de liceu (mai ales pentru cei care au clase terminale) - o lună tristă. Elevi care au crescut sub ochii tăi, care au făcut progrese ori au rămas „de piatră” (Cum e să vorbiţi la nesfârşit în faţa unor pereţi? – mă întreabă, deunăzi, un şturlubatic viitor absolvent), pleacă „în lume” şi – cel puţin în aceeaşi formaţie – nu-i mai vezi niciodată. De fapt, pe unii nu-i vei mai vedea în veci. Într-un fel, se rupe şi ceva din tine, care le-ai fost – după caz – învăţător, prieten sau vardist. Tot în iunie anul acesta termină şi Theodor clasa a doua. Am pregătit cu el, pentru serbare, un poem cu mult tâlc (Fă-ţi timp) şi primele două strofe dintr-o poezie pentru pici de Nina Cassian (În ţara lui Mură-n gură). Eu mi-am târât piciorul din cauza unei infecţii la degetul mare (al 16-lea, ţine să precizeze Theodor). Îi spun şi amicului Dan Voinea, artist plastic, despre „ispita” cu care mă lupt. Zice el, hâtru: Stai pe pace, e lucrul cel mai puţin rău care ţi se putea întâmpla. Dacă era să-ţi trimit eu vreo urgie, apoi ţi-aş fi prigonit limba. (Ştie el ce ştie: de ani de zile îl tot provoc să-mi picteze o icoană bizantină şi el nimic.) După câteva doftorii, barabula nr. 16 (de la ţurloiul drept) s-a umflat şi, cum şchiopătam prin casă, a copt. Aseară, buboiul s-a spart şi acum aştept să treacă de tot.

Iunie este şi luna în care, din ce în ce mai pregnant, Ioan a început să ne urmărească cu privirea. Mă uit la mama cu pruncul, siamez lipit de ea, nou şi minunat locuitor în familia noastră. Întâiul an (şi chiar mult după aceea) este, cu adevărat, o perioadă anevoioasă de intensive care. Când şi cum oare va putea el, pruncul de acum, să răsplătească truda celei care l-a purtat la sân zile şi nopţi la rând, ferindu-l de orice rău? Iar apoi, când citesc seara cu ai mei din cărţile sapienţiale (Ecclesiasticul, de exemplu), mă cutremur, căci iată peste ce dau: „Domnul a înălţat pe tată peste fii şi a întărit judecata mamei peste copii…Cel care cinsteşte pe tată se va curăţi de păcat. Cel care cinsteşte pe tată se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi auzit. Cel care măreşte pe tată va avea viaţă lungă, şi cel care se teme de Domnul cinsteşte pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie. Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere…Pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată şi, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta. În ziua necazului tău Îşi va aduce aminte Domnul de tine şi, ca gheaţa când este senin, aşa se vor topi păcatele tale. Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa.” … Cazanie ca un buzdugan peste scăfârliile celor emancipaţi de rânduiala din vechime, în care judecata peste fii a tatălui şi a mamei era sfântă. Dar azi, vorba unui poet, „puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte”…Până una-alta, dăruirea mamei faţă de pruncul ei nu poate fi nicicând egalată, necum răsplătită. Iar în privinţa cinstirii lor (a celor care, „plini de boli şi suferinţi” se pregătesc să se întoarcă – precum Iov – în pământ) de către odraslele pe care le-au adus pe lume, fiecare după puterile şi nevoinţele sale. Lacrima nevăzută a „remuşcăturii duhului lăuntric” o ştie fiecare. Asta e: rămânem cu dorurile noastre – de mamă, de tată – nicicând potolite, alinate nicicând…

Muzica matematicii

Plastic Bag by Ramin Bahrani

Romanian cartoons - a short history

Filmul ca o icoană

Într-o ediţie a emisiunii TVR a Marinei Constantinescu („Nocturne”), Cârcotaşul Şerban Huidu citează Natural Born Killers / Născuţi asasini – „cel mai bun film despre manipularea prin media (în speţă prin televiziune)”, afirmă el - şi povesteşte că şi-ar dori să-i poată răpi (un scenariu utopic, desigur) pe controversaţii nababi media autohtoni Sârbu, Voiculescu şi Vântu. I-ar plăcea, spune el, să-i închidă apoi într-o cameră şi să le proiecteze „24 de ore non-stop” (dar fără a-i lăsa să doarmă) tulburătorul filmul al lui Oliver Stone din 1994. Abia atunci aceşti influenţi patroni de televiziune vor ajunge să înţeleagă „cât rău poate face televiziunea” - „cea mai puternică armă de distrugere în masă, mai puternică decât o bombă atomică”, adaugă simpaticul Cârcotaş. „Credeţi că ei nu înţeleg?” – îl întreabă retoric pe Huidu amfitrioana Nocturnelor. Ravagiile produse de imaginile TV, explică în continuare simpaticul Cârcotaş, sunt posibile atunci când 80% (şi nu 20%, cum se întâmplă, de pildă, în Germania) dintre oameni – cel mai adesea fără un minim simţ critic, fără discernământ - o consideră „singura sursă de relaxare”.

Născuţi asasini, asemenea unui alt film extrem de controversat realizat cu aproape 25 de ani înainte (A Clockwork Orange / Portocala mecanică) este victima revoltei sale împotriva societăţii, prostiei şi răutăţii omeneşti înnăscute. Ajunge să provoace – subliminal – tot violenţă, deşi – tezist şi nihilisto-nietzschean - o pune în cârca unei lumi bolnave. O lume - cinic şi iresponsabil - manipulată de mass media. Cum ar veni, cine sapă groapa altuia ajunge să cadă în ea sau cine râde (ori face băşcălie de altul), acela este. Cu toată inteligenţa lor diabolică, regizorii Oliver Stone şi Stanley Kubrick sunt încă departe de a produce mult dorita metanoie (purificare şi asanare morală, restauratoare) în conştiinţa spectatorului. Împlinind avant la lettre visul lui Şerban Huidu, „educatorii” belicosului Alex din Portocala mecanică l-au silit pe acest personaj rebel să vizioneze la nesfârşit (pe principiul „cui pe cui se scoate”) secvenţe de film în care, în felurite chipuri, este exprimată cruzimea omului faţă de om. Credeau că îl vor „umaniza” astfel. L-au făcut oare mai bun, au reuşit oare să-l „exorcizeze” prin acest tratament? Nicidecum. Acest tip de „educatori” şi poliţişti-judecători sunt lupii moralişti din societate şi pricină pentru fărădelegile săvârşite de psihopaţi violenţi ori de „născuţi asasini”. Cele două filme pomenite mai sus (două variaţiuni pe aceeaşi teză), oricât de sofisticat şi deştept construite, mai ales Născuţi asasini, la nivel de limbaj cinematografic (drept care şi-au câştigat neîntârziat statutul de filme-cult), nu reuşesc decât să tulbure, să provoace confuzie – atunci când nu instigă de-a dreptul la revoltă (aşa cum s-a întâmplat în SUA cu puşcăriaşii care, după vizionarea Asasinilor, au declanşat o stare de anarhie şi au comis acte de violenţă în închisori, sau cu asasinii care au afirmat că violenţa din filmul lui Stone i-a îndemnat să ucidă).

Îmi amintesc perfect şocantul impact audio-vizual pe care, după fiecare vizionare, l-a avut asupra mea Născuţi asasini. La ieşirea din cinematograful unde l-am văzut pentru prima oară, aveam să întâlnesc un distins cărturar din urbe (de formaţie clasică, specialist în latină şi greacă) şi i-am cerut părerea despre film, după ce am aflat că îl vizionase şi el. Răspunsul lui fu în doi peri, ceva de genul: Filmul ar trebui să fie o icoană, nu-i aşa? Prea puţine ştiam pe vremea aceea despre diferenţa dintre icoana bizantină şi tabloul religios (de tip renascentist, naturalist, sentimentalist etc.) realizat pe aceeaşi temă (Învierea, sau Schimbarea la Faţă, de exemplu). De aceea nu i-am putut desluşi vorbele, atunci. Treptat însă aveam să descopăr că – dacă nu e „scoasă” din mediul care a plăsmuit-o: cadrul liturgic - icoana bizantină (iar nu tabloul religios) este antidot la manipulare şi, deci, vehicul spre despătimirea omului care-o contemplă, spre absolut. Şi aceasta fiindcă operează cu „esenţe absolute” (iar nu cu senzaţii şi stări subiective, vremelnice, pietiste) şi captează „lumina cea necreată”. De aceea – aveam să desluşesc peste ani vorbele acelui cărturar - şi filmul s-ar cuveni să fie o „icoană în mişcare”. Creaţia cinematografică a lui Andrei Tarkovski stă mărturie. La fel, multe din operele lui Chaplin, Dreyer, Ozu, Mizoguchi, Kurosawa, Bresson, Pasolini, Fellini, Paradjanov, Ray, Abuladze şi atâţia alţii, care se cer descoperite şi răspândite.

Filamentul inimii

Citeam cândva, într-o avancronică la Faleze de nisip, că – în timpul filmărilor - regizorul Dan Piţa îi menaja - într-un mod cât se poate de politicos, de … magic - pe actorii care mai încurcau replicile ori nu intrau în „starea” personajului. Nu se răstea la ei, nu-şi ieşea din fire, nu se enerva, nu le dădea în vileag nepriceperea. E drept, autoarea acelui text era, pe atunci, chiar consoarta regizorului (minunata Carmen Galin, interpreta principală a Falezelor), astfel că elogiile ei pot fi bănuite de párti pris. Ceea ce contează însă, pentru mine, este altceva: imaginea unui regizor blând, răbdător şi cu tact pe care o compunea respectivul text în mintea cititorului necontaminat de scepticism şi acreală. Acea imagine de om puternic (cumpănit, echilibrat şi ferm totodată), care avea să mă obsedeze multă vreme, rămâne pentru mine idealul pe care îl ratez mereu. Şi asta, poate, fiindcă uit un lucru esenţial: oamenii sunt oameni. Iar asta înseamnă că pot greşi, că se pot lăsa înfăşuraţi în o mie şi una de patimi, că pot fi uituci, neglijenţi, indiferenţi, plictisiţi, frustraţi sau indignaţi. Cu sau fără cauză.

Noul sistem de evaluare a „competenţelor lingvistice” (după criterii europene) a fost introdus în ţărişoara noastră abia din acest an. Calificativele ce urmau să fie acordate au stârnit şi confuzie, polemici, patimi. În ceea ce mă priveşte, uitând că viaţa este doar una, că filamentul inimii e infinit mai subţire decât s-ar crede, s-a întâmplat să dau chix atât cu unii din cei „subordonaţi” (învăţăceii), cât şi – mai ales - cu unii din cei „de o seamă” (învăţaţii, cum ar veni). Şi, desigur, fiecare – elev sau dascăl - îşi are motivele sale pentru indiferenţa sau apatia sa, pentru nemulţumirile sale, pentru strâmbele deprinderi (chiul, cronicizarea dezinteresului faţă de materia studiată/predată, lipsă de punctualitate, indisciplină etc.). Inexistenţa unor criterii comune de evaluare în ansamblul învăţământului românesc, a unei discipline profesionale şi a unei minime rigurozităţi (pentru a nu mai pomeni de „renumeraţia mică, după buget”, a educatorilor) derutează. Şi până la urmă, aşa cum se întâmplă de când e lumea, scapă cine poate…

Theodor & Ioan

Elder Sofronios

Elder Sofronios
Originally uploaded by saskiul

Beyond words...

Play Story

Un univers din puncte

Cârcotaşii Huidu şi Găinuşă la Nocturnele Marinei Constantinescu

I-am descoperit în anul unu al mileniului trei. Făceau turul Europei cu aparatul de filmat după ei. Rezultatul: un serial extrem de incitant, de ritmat, de piperat cu ironie fină şi umor de calitate: Cârcotaşii în Europa. De atunci, recunosc: i-am urmărit neîncetat, cu o admiraţie pe care le-o dedic în exclusivitate. Şerban Huidu şi Mihai Găinuşă formează o echipă singulară în peisajul autohton de entertainment. Asta îşi propune să puncteze criticul de teatru (care este şi un excelent profesionist de televiziune), Marina Constantinescu, în emisiunea ei Nocturne, ce i-a avut ca invitaţi pe Cârcotaşi.

Huidu & Găinuşă reprezintă un reper de implicare a mimului în viaţa cetăţii, într-o lume în care mimul a ajuns invariabil un cabotin. Angajarea lor întru „salvarea limbii române literare”, eforturile lor de „conservare într-o formă a normei” (iar ei nu sunt nici pe departe nişte conservatori), travaliul depus „pentru ca degradarea să nu cuprindă chiar totul” îi singularizează. Tenacitatea lor extraordinară prin care încearcă să pună într-o pagină vizuală („o formulă de divertisment, de spectacol”) ceea ce se abate de la normă (agramatismele sau „agramaticalităţile”) este adesea trecută cu vederea. Cronicuţa lor (cum le place să-şi alinte emisiunea săptămânală) e privită mai ales pentru dansurile şi purtările lascive ale Bebeluşelor, pentru bâlbe şi „caterinca” la adresa guvernanţilor şi vedetelor care gafează lamentabil şi impardonabil.

Elementul de bază al Cronicii este însă atenţia acordată limbii române, conştientizarea oamenilor asupra puterii cuvântului, asupra felului în care trebuie pronunţate cuvintele, frazele. Mai ales de către prezentatorii de televiziune. Cronica cârcotaşilor este – afirmă Marina Constantinescu - „cronica timpului pe care îl trăim”, un fel de „dare de seamă a ceea ce se întâmplă într-o societate care îşi caută identitatea”. Şi în care televizorul a acaparat aproape tot ceea ce înseamnă partea culturală a vieţii unui om de rând. Cronica lui Huidu şi Găinuşă este deci un „supliment de cultură”, o formă de „asanare a vieţii din Romănia” sau, mai bine – adaugă Mihai Găinuşă - un „supliment de incultură”. Şi tot el spune că marea lui satisfacţie o are atunci când se mai întâmplă să audă prin preajmă oameni simpli îndemnându-se să vorbească corect, de teamă să nu fie „daţi” la Cârcotaşi.

Evoluţia României, ne asigură Huidu, a fost condiţionată de căderea celor două turnuri new-yorkeze, în 9/11. Însă „turnurile de la noi (nu turnuleţele, ci turnul agresivităţii şi al prostiei) nu au căzut încă!” – glumeşte Găinuşă. Căderea acestor turnuri („al agresivităţii, prostiei, superficialităţii”) – preia Marina Constantinescu ideea - depinde în mare măsură de ceea ce înseamnă (sau ar trebui să însemne) familia şi educaţia. Dar învăţământul este în colaps: la noi totul se rezumă (în cel mai fericit caz) la „contemplare, constatare şi apoi lamentaţie”. Dar, îi răspunde cârcotaşul Găinuşă, sistemul actual al educaţiei din România nu este vorba numai despre constatare şi contemplare, câtă vreme „fiecare ministru schimbă ceva, următorul la fel şi tot aşa”. Ce disciplină să se mai aplice în ţara unde fiecare face ce vrea şi nici măcar Poliţia nu mai ştie sigur care e semnificaţia termenului? Iar România este acum o ţară în care nababii media („mogulii”) se isterizează ipocrit atunci când îi plâng pe sărăciţii în urma măsurilor de austeritate luate de guvern. Cum anume trebuie să acţioneze intelectualii? Ca să-şi facă auzit mesajul de către mase, intelectualii – glumeşte iar Găinuşă - „ar trebui să facă o manea cu mesajul lor”.

În fine, Huidu citează Natural Born Killers (Născuţi asasini) – „cel mai bun film despre manipularea prin media (în speţă prin televiziune)” şi povesteşte că şi-ar dori să-i poată răpi (un scenariu utopic, desigur) pe Sârbu, Voiculescu şi Vântu pentru a-i închide într-o cameră şi a le proiecta 48 de ore non-stop (fără a-i lăsa să doarmă) filmul lui Oliver Stone. Aşa doar, crede el, vor înţelege cât rău poate face televiziunea („cea mai puternică armă de distrugere în masă, mai puternică decât o bombă atomică”) atunci când 80% (şi nu, cum se întâmplă în Germania) dintre oameni o consideră singura sursă de relaxare. Eficienţa Cronicii? Mihai Găinuşă: „Întrebaţi-i pe cei care au emigrat în Canada în ultimii zece ani.”

Cârcotaşii la Nocturne