Solidaritate

Antoine de Saint-Exupery via Nicolae Steinhardt (în Jurnalul fericirii): „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gândi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.” … Nu mai rămâne de stabilit (fiecare pentru sine) cine anume sunt „ai mei”: cei din familia mea ? cei de neamul meu (în cazul, fericit, în care – până la bunici şi străbunici nu sunt de alt neam, la fel şi consoarta/consortul & rudele prin alianţă)? cei de religia (confesiunea) mea? cei din partidul politic din care fac parte? cei din clubul meu? cei din firma unde lucrez? cei din breasla mea? Până la urmă răspunsul îl aflăm în versurile lui Ioan Alexandru:

de bună seamă că s-ar cuveni

să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii

ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ

dai de un scut şi-o patrie de oase

când fiecare suflet pe pământ

va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie

Aceasta este „sfânta datorie” a omului, vocaţia sa universală, catolică, ecumenică: recunoaşterea sinelui său în celălalt. În bucuria şi suferinţa celuilalt. Pe de altă parte, „îmbrăţişarea” fiecăruia cu toţi este posibilă atunci când sunt lăsate la o parte principii şi norme sectare, exclusiviste. În numele iubirii. Lucru lung şi monoton, vorba poetului. Dar merită. Este de părere şi Walt Whitman:

On the beach at night alone,
As the old mother sways her to and fro singing her husky song,
As I watch the bright stars shining, I think a thought of the clef
of the universes and of the future.

A vast similitude interlocks all,
All spheres, grown, ungrown, small, large, suns, moons, planets,
All distances of place however wide,
All distances of time, all inanimate forms,
All souls, all living bodies though they be ever so different, or in
different worlds,
All gaseous, watery, vegetable, mineral processes, the fishes, the brutes,
All nations, colors, barbarisms, civilizations, languages,
All identities that have existed or may exist on this globe, or any globe,
All lives and deaths, all of the past, present, future,
This vast similitude spans them, and always has spann'd,
And shall forever span them and compactly hold and enclose them.

Adio, Mădălina!

Nu am fost niciodată fan-ul Mădălinei Manole – solistă pop, în ascensiune, în (aproximativ) ultimul deceniu din veacul XX şi, în descreştere, în primul din veacul XXI. Nu am îndrăgit-o în mod deosebit şi nu am fredonat melodiile pe care le cânta - în special cele ale lui Şerban Georgescu, Pygmalion-ul care a consacrat-o. Dar a fost mereu o prezenţă agreabilă. Fapt e că, datorită repetatelor difuzări la radio-TV la începutul anilor 90, vocea ei avea să devină parte din universul sonor în care am crescut.

În ziua când solista împlinea 43 de ani o aripă de înger căzut a luat-o din aceste lume. A lăsat în urmă un copil de un an şi sute de mii de admiratori îndureraţi. Mass media din România a transformat vestea morţii ei neaşteptate într-o ştire-bombă. Brusc, a început să se vorbească despre calităţile ei artistice, despre activitatea ei solistică, deşi de ani de zile posturile de radio au neglijat-o şi – temându-se că nu (mai) face rating-ul scontat - au refuzat, sistematic, să îi includă piesele recente în vreun play list. Nimic nou în asta - la fel s-a întâmplat şi cu Laura Stoica.

Oamenii legii trimişi să investigheze cazul s-au pronunţat (unii spun că prea repede) şi au dat verdictul: sinucidere. Dacă aşa a fost, gestul ei de a-şi curma zilele va rămâne – pentru toată lumea - de-a pururi neînţeles. Ceva-ceva, totuşi, s-ar putea înţelege de aici: viaţa omului (mai ales când este artist) atârnă – ca în povestea din Fraţii Karamazov - de o foiţă de ceapă. Este suficientă o clipă de distracţie (de distragere a atenţiei, de rătăcire) pentru a răspunde, fatal, chemării glaciale şi a face pasul spre abis. De fapt, pentru a da câştig de cauză Nefârtatului.

…Când pleacă dincolo atât de repede un om care ţi-a fost câtuşi de puţin drag, nu te poţi abţine să nu-i spui – postum - în gând: Mai stai o clipă, nu pleca…Viaţa e frumoasă!

P.S. Abia acum - mărturisesc, via internet - am ajuns să ascult interpretările ei din albumul 1997, Lină, lină, Mădălină, în care, acompaniată de o orchestră populară, cântă o serie de melodii cunoscute din repertoriul Mariei Tănase, Ioanei Radu, Mariei Lătăreţu, Lucreţiei Ciobanu ş.a.

Shut up!

Cuvinte adânci, precum fântânile fără fund: „Plăcut este Domnului când te depărtezi de răutate şi jertfă cu curăţenie este când te desparţi de strâmbătate.” Aşa grăit-a Ecclesiasticul (Isus, fiul lui Sirah). Dar pentru asta e nevoie de fixarea ochilor gândului (a voinţei) pe un reper nemişcător. Altminteri îţi slăbeşte nădejdea şi te complaci în resemnare. Ori „a fi pe cale” presupune altceva decât a fi pe unde s-o nimeri (adică pe nicăieri). „A fi pe cale” înseamnă să simţi cum te depărtezi de ceea ce te zdrobeşte şi te pierde. Adică de fleacuri.

Şi ajungem tot la Cuvânt, la Timp, la Rost întru împăcare sau unime. Opusul acestei stări nu este altceva decât dezbinarea, „omul din om”, multitudinea de voci, de măşti care roiesc în capul omului ce şi-a pierdut liniştea şi odihna sufletului.

Mă urmăreşte de ani de zile o imagine. Există, la începutul filmului din anii 30 al regizorului Alexandr Dovjenko intitulat Pământ, o scenă în care un bătrân cu plete albe îşi presimte obştescul sfârşit. Este înconjurat de ai săi (familie, consăteni), care îi stau aproape până în ceasul petrecerii sale din această viaţă, şi de mormane de mere. Un copilaş care i-ar putea fi nepot (ori strănepot) îl priveşte zâmbind. Cel pe cale să-şi dea duhul îi zâmbeşte la rându-i. E, în schimbul lor de priviri, un fel de transfer de energie. De la cel ce pleacă înspre cel ce vine şi invers.

„Spune-mi cum a murit ca să-ţi spun cum a trăit.” „Citeşte numai la final.” O, câtă vrajbă ar fi amânată dacă s-ar ţine seama de aceste vorbe înţelepte... Dar nu, omul „dezlegat” de la curăţenia inimii, se dezleagă şi la limbă, dorind dreptate hic et hunc. I se pare mult prea mult să aştepte judecata cea de Sus. Îşi face dreptate de unul singur şi învârtoşează inimile, strică buna înţelegere şi sluţeşte ce-a mai rămas din sufletul său mobilat cu neuroni…Măcar de i-ar mai rămâne de sămânţă vreunii ca să poată spune Înşelătorului, cât nu e prea târziu: Basta! Până aici, tâlharule, şi mai departe nu-ţi permit! Asta înseamnă a împlini cuvântul Ecclesiasticului: „Cine se spală de la mort şi iarăşi se atinge de el, ce i-a folosit spălarea? Aşa omul cel care posteşte întru păcatele sale şi iarăşi merge şi face aceleaşi. Rugăciunea lui, cine o va asculta? Şi ce a folosit smerindu-se pe sine?” Sau al Sf. Iacov referitor la adevărata libertate: „Cine s-a uitat, însă, de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu ascultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa. Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică.” Altfel spus: Shut up! Silence is best.

Almanah Cinema 1976

Cum deschizi Almanahul Cinema 1974 te întâmpină două poze cu primii doi actori ai ţării, de atunci. Într-una sunt surprinşi în horă; într-alta, „ea” îl priveşte surâzătoare pe „el” cum dă indicaţii cu un an înainte de sărbătorirea centenarului independenţei de stat a României: „Cred că nu mai putem spune acum că avem o cinematografie nouă sau tânără. Orice tinereţe are o limită. Cinematografia românească a ajuns, cred, la anii maturităţii. Ea nu mai poate avea scuzele invocate în trecut, nu mai poate apela la o astfel de indulgenţă.” (Nicolae Ceauşescu)

Prin patru titluri (Prin cenuşa imperiului de Andrei Blaier, Tănase Scatiu de Dan Piţa, Mere roşii de Alexandru Tatos, Dincolo de pod de Mircea Veroiu) se poate vorbi despre „maturitatea” cinematografiei româneşti. Restul premierelor din 1976 se situează în limitele divertismentului facil (Alarmă în Deltă, Casa de la miezul nopţii, Premiera, Bunicul şi doi delincvenţi minori, Serenada pentru etajul XII, Roşcovanul, Operaţiunea „Monstrul”, Pintea, Ultimele zile ale verii) sau al dramelor strident cosmetizate politic (Instanţa amână pronunţarea, Trei zile şi trei nopţi, Osânda, Ultima noapte a singurătăţii, Singurătatea florilor).

În numele ideii că „politicul este a patra dimensiune a unui film”, Alice Mănoiu recapitulează, din cele trei decenii de film românesc, acele filme inspirate de „Eliberare” pe care le include în „fondul de aur al istoriei noastre cinematografice”: Valurile Dunării, Dincolo de brazi, Străzile au amintiri, Cerul n-are gratii, La patru paşi de infinit, Canarul şi viscolul, Cartierul veseliei, Duminică la ora 6, Tunelul, Întoarcerea lui Magellan, Procesul alb, Facerea lumii, Tatăl risipitor, Setea, Bariera, Zidul, Serata, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Secretul cifrului, Stejar-extremă urgenţă, seria Mâinilor curate). Câte din ele mai rezistă şi azi? Cel mult acele exerciţii de stil, purtând marca unui Liviu Ciulei (Valurile…), Lucian Pintilie (Duminică…), Manole Marcus (Canarul…) sau Constantin Vaeni (Zidul). În rest, rămâne amintirea actorilor acelor ani, puşi adesea să rostească – în situaţii artificial construite - replici decupate din tezele şi congresele PCR.

Ion Cantacuzino se ocupă de filmul istoric românesc în articolul „Sub zodia Independenţei României”. Prin modul de a concepe filmul de război, realizatorii români stabileau astfel – cu Independenţa Romăniei din 1912 - un „adevărat primat mondial, inaugurând un stil de lucru şi o concepţie care se va afirma în America abia mai târziu, în 1915, când marele regizor D.W. Griffith turnează Naşterea unei naţiuni”. Se ajunge apoi la Tudor, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare-Vaslui 1475 şi Fraţii Jderi. Mult lăudatul triumfalism al acestor producţii se situează, ni se spune, „deasupra bunelor intenţii” din filmele de început: „Tot ceea ce în trecut fusese bună intenţie, reuşită parţială sau proiect personal rămas fără urmări, se înscrie acum într-o planificare ce înlocuieşte hazardul cu comanda socială, cu efortul de autodepăşire profesională al unei cinematografii aflate în pragul maturităţii ş.a.m.d..”

Constantin Popescu evocă „lungul pionierat” al cinematografiei din România (1896-1943), punctând ideea că, o dată cu O noapte furtunoasă de Jean Georgescu, „cinematograful românesc ieşea, în sfârşit, din copilărie. La 50 de ani. Era şi timpul!” Valerian Sava studiază traiectoria aceleiaşi cinematografii în perioada următoare: 1944-1975. După un relativ „vacuum”, este menţionat Răsună valea de Paul Călinescu - primul film de ficţiune de după „facerea lumii”, tributar „romantismului agitatoric”, „pitorescului tradiţionalist”, „modalităţii estradistice de a face satiră”. Sunt amintite apoi scheciurile realizate de Jean Georgescu după Caragiale (Vizită, Lanţul slăbiciunilor, Arendaşul român) şi alte momente antologice ale regizorilor „din prima generaţie”: O scrisoare pierdută (film spectacol de Victor Iliu şi Sică Alexandrescu), Desfăşurarea (de Paul Călinescu), Directorul nostru (de Jean Georgescu), La mere (de Iulian Mihu şi Manole Marcus), La Moara cu noroc (de Victor Iliu), Scurtă istorie (de Gopo), Erupţia (de Liviu Ciulei), Viaţa nu iartă (de Manole Marcus şi Iulian Mihu), Valurile Dunării (de Liviu Ciulei). Când primăvara e fierbinte (de Mircea Săucan) e pus pe acelaşi plan cu Setea (de Mircea Drăgan), fără a se pomeni o vorbuliţă despre scandalul provocat la premiera filmului regizat de Săucan (care – potrivit mărturisirilor sale din cartea Iuliei Blaga, „Fantsame şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan” - a fost şicanat şi anchetat pentru presupuse influenţe … kafkiene, acuzaţie pentru care se putea ajunge la puşcărie în anii aceia). Se aminteşte apoi Povestea sentimentală (de Iulian Mihu – „lucrarea sa cea mai omogenă, o dramă a intelectualului angajat, o gamă de caractere pregnate din mediul urban”), Partea ta de vină (de Mircea Mureşan), Tudor (de Lucian Bratu), Un surâs în plină vară (de Geo Saizescu), Anotimpuri (de Savel Stiopul – o lucrare de „eseistică delicat-meditativă”), Comoara din Vadul Vechi (de Victor Iliu). Urmează: Pădurea spânzuraţilor (de Liviu Ciulei – „adevărată sinteză barocă de virtuozităţi”), Duminică la ora 6 (de Lucian Pintilie), Meandre (de Mircea Săucan – „un film de atmosferă şi de dezbatere intelectuală contemporană”), Dimineţile unui băiat cuminte (de Andrei Blaier), Un film cu o fată fermecătoare (de Lucian Bratu), Subteranul (de Virgil Calotescu), Gioconda fără surâs (de Malvina Urşianu), Reconstituirea (de Lucian Pintilie), documentarul colectiv Apa ca un bivol negru, Mihai Viteazul (de Sergiu Nicolaescu), seria B.D.-urilor (de Mircea Drăgan), Puterea şi adevărul (de Manole Marcus), Felix şi Otilia (de Iulia Mihu), Cu mâinile curate (de Sergiu Nicolaescu), Nunta de piatră (de Dan Piţa-Mircea Veroiu). Din repertoriul anului 1973 Valerian Sava, foarte politically correct, omite un alt film de scandal: 100 de lei de Mircea Săucan („unul din cele mai iconoclaste filme româneşti, fără să aibă aerul unei polemici declarative”, avea să spună despre el George Littera). În fine, anul 1975 numără patru titluri notabile: Filip cel bun (debutul lui Dan Piţa în filmul de lung-metraj), Ilustrate cu flori de câmp (de Andrei Blaier), Zidul (de Constantin Vaeni), Actorul şi sălbaticii (de Manole Marcus). Ultimul din listă: Toamna bobocilor (de Mircea Moldovan). Toate aceste filme – îşi încheie Valerian Sava retrospectiva – „anunţă, poate, o primăvară pentru care s-au semnalat mai multe rândunele”.

O serie de alte articole se ocupă de sărbătorirea filmului în lume, la 80 de ani. Sunt evocate: perioada lui Lumère, Méliès, Griffith, Chaplin, deceniul 1920-1930 (ce a marcat: naşterea sonorului, a filmului politic, a ciné-vérité-ului şi în care au apărut: Cabinetul Dr. Caligari, Câinele andaluz şi Vârsta de aur, Nanuk eschimosul, Mecanicul „Generalei”, Goana după aur, Arsenal, Pământ, Mama, Sfârşitul Sankt-Petersburgului, Greva, Crucişătorul Potemkin), deceniul 1930-1940 (punctat de Iluzia cea mare, Timpuri noi şi Dictatorul, Diligenţa, Alexandr Nevski, Pământ, Pământ fără pâine, Regula jocului, M, Metropolis, Luminile oraşului), neorealism (Ossessione, Sciuscia, Pământul se cutremură, Hoţii de biciclete, Rocco şi fraţii săi), deceniul „furioşilor” (Priveşte înapoi cu mânie, Billy mincinosul, Dacă…, Gustul mierii, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Viaţa sportivă, Oh, norocosule!).

Referindu-se la „ofensiva filmului socialist”, Magda Mihăilescu notează: „Atâta timp cât pe lume există în spatele aparatului de filmat un Tarkovski, un Wajda, un Iancso şi alţii asemenea lor, cinematograful se află pe mâini bune…” Dar atunci când cei trei numiţi şi „alţii asemenea lor” nu se mai găsesc în spatele camerei de filmat?

Simbol & ... simbol

Găsesc în studiul mucenicului Pavel Florenski, „Perspectiva inversă” (din volumul Iconostasul - Ed. Anastasia, 2009), câteva consideraţii extrem de interesante despre perspectiva naturalistă asupra realităţii, în artele plastice. Textul se referă, stricto sensu, la opoziţia dintre icoana bizantină canonică („plană”) şi tabloul religios umanisto-renascentist („în spaţiu”), dar argumentele sale cred că se pot aplica la fel de bine şi în cazul imaginii de film: „…reprezentarea unui obiect nu este, ca reprezentare, tot un obiect, nici copia unui lucru sau dublura unui crâmpei de lume, ci o trimitere la original, un simbol al acestuia. Naturalismul, în sensul unei verosimilităţi exterioare, ca imitaţie a realităţii, ca şi confecţionare a unor dublete ale lucrurilor, ca o fantasmă a lumii, nu numai că nu este un dat indispensabil al vieţii – reamintindu-ne ce spunea Goethe despre căţeluşul său preferat şi despre imaginea acestuia – ci este, pur şi simplu, o imposibilitate. (…) Ce „asemănare” poate exista, de pildă, între o masă din realitate şi reprezentarea ei în perspectivă, când nişte contururi care sar în ochi prin paralelismul lor sunt redate prin linii convergente, unghiurile drepte prin obtuze şi ascuţite, segmente şi unghiuri egale prin mărimi inegale, iar mărimile inegale prin unele egale? O reprezentare este întotdeauna un simbol, fie ea o reprezentare perspectivală sau neperspectivală, iar imaginile de artă plastică se deosebesc unele de altele, nu fiindcă unele ar fi simbolice şi altele naturaliste, ci fiindcă, nefiind nici unele, nici altele naturaliste, ele sunt simboluri ale diferitelor componente ale lucrurilor, ale diferitelor modalităţi de percepţie a lumii, ale diferitelor trepte de sintetizare.”

Şi, simboluri fiind, unele sunt mai conotative, altele mai denotative. De bună seamă că prezenţa (şi bogăţia) conotaţiilor fascinează, dar în acelaşi timp îi şi sperie pe cei „descoperiţi” şi prea puţin dornici a desluşi sensuri ascunse într-un simbol. Televiziunea mai cu seamă şi-a adus aportul cu asupra de măsură la setarea minţilor pentru denotaţii în defavoarea conotaţiilor, contemplaţiei, reflecţiei, analogiilor şi gândirii până la urmă. Numai un naiv poate crede că oamenii în uniformă de la Poliţia TV din filmul lui Cristi Mungiu, Zapping (care pedepsesc aspru oamenii-telecomandă atunci când recomandă telespectatorilor lectura unei cărţi) sunt doar nişte personaje fictive de film, fără „trimitere la original”. Avertismentul dat de poliţistul TV (interpretat de Dorel Vişan) „umanoidului” dependent de zapping (jucat de Hanno Hoffer) sună pe cât de ironic, pe atât de dramatic: „Las’ că ajungi şi tu tot aici!” Adică să lucreze, ca sclav, pentru „Big Brother” şi să „schimbe canalele”. Să se robotizeze. Finalul însă – în opinia mea, recunosc, subiectivă - face cât ultimii 20 de ani de cinema: „umanoidul” se apleacă să ridice de pe parchet un volum scorojit, murdar, în mod vizibil nefolosit de multă vreme. Se uită la el ca un picat din lună (sau din babilonia „galaxiei media”) şi încearcă – stângaci – să citească nişte slove. Apoi stinge televizorul.

A room of one's own

Găsesc într-o carte a unui cuvios părinte athonit câteva consideraţii cu privire la invaliditate. Câteva pilde trimit spre aceeaşi morală: infirmitatea trebuie „înfruntată corect”. Ce-nseamnă asta? Trebuie, ni se spune, „să facem răbdare”, „să nu cârtim” şi mai ales să ne „aşezăm duhovniceşte”. Aşezarea (duhovnicească) este, deci, the key word. Pe de altă parte, mă tem că infirmitatea presupune, pentru fiecare caz în parte, ceva special. Bunăoară cei care nu o cunosc „la prima mână” riscă să vorbească – de la un moment dat - în necunoştinţă de cauză. Există, altfel spus, un „rest” care se cheamă first-hand experience şi ţine de intimitatea de nepătruns a fiecăruia în parte. Acolo, în acea room of one’s own se găsesc (sau nu se găsesc) resursele sufleteşti cu care infirmitatea poate fi înfruntată. Alchimia curajului de a fi tu însuţi în limita posibilităţilor, de a lărgi pe cât se poate acea limită are o compoziţie încă necunoscută îndeajuns. Până la urmă, această provocare (infirmitatea), e şi un test prin care ne este pusă la grea încercare – evident, cu mijloace specifice – facultatea de a ne păstra cumpătarea, de a ne menţine în formă cool. Revine aici un rol extrem de important părinţilor, educatorilor, formatorilor de caractere.

Bombardat încă de mic de mii de imagini în mişcare, îmi amintesc de o scenă din Stalker / Călăuza. Fetiţa infirmă (nu poate să meargă) este dusă pe umeri de tatăl ei, Stalkerul. Este filmată în aşa fel că, pentru câteva clipe, credem că minunea s-a produs şi Zona a pus-o – literalmente – pe picioare. Dar nu! Fetiţa este în continuare neputincioasă şi nu poate umbla singură. Poate însă desluşi o lume în cărţile din imensa bibliotecă a părinţilor săi. În chiar ultima secvenţă a filmului, ea citeşte, tăcută (dintr-un volum gros, în mod vizibil citit şi răscitit), nişte versuri de Arseni Tarkovski:

Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito,

Cu jocul de lumini şi umbre

Când ridici pleoapa din senin

Şi cuprinzi totul cu privirea,

Ca fulgerul căzut din cer.

Dar mă încântă şi mai mult

Pleoapele sfielnic coborâte

Într-un sărut înflăcărat

Şi pe sub gene simt atunci

Mistuitoarea ta dorinţă.

Apoi, ostenită, îşi pune capul pe masă şi priveşte fix spre trei pahare. Paharele se mişcă, unul după altul. Unul dintre ele cade de pe masă, dar nu se sparge. Amatorii de „paranormal” au văzut atunci, la premieră (şi văd în continuare şi azi) un semn de „magie” în această întâmplare. Ca şi cum fetiţa infirmă a Călăuzei ar avea puteri telekinetice. (La urma urmei, e uşor de înţeles de ce majoritatea spectatorilor preferă această interpretare. Călăuza este încadrat în genul S.F., astfel că se poate spune şi: De ce nu?) Tarkovski însă a preferat să-l lase pe spectator să-şi construiască filmul său. Astfel că foarte plauzibilă e şi această citire a secvenţei finale din film: casa fiind situată în imediata apropiere a unei linii ferate, nu este deloc exclus ca trenul (pe care-l auzim în momentul în care paharele se mişcă, de parcă zgomotul său – ce acoperă cunoscutele sunete din Odă bucuriei de Beethoven - ar declanşa întregul balet al paharelor) să fi provocat, prin vuietul său şi gabaritul său, fenomenul de „telekinezie”.

Oricum, esenţială este imaginea fetiţei (ce rămâne mereu mută în fiecare secvenţă unde apare) dusă pe umerii tatălui. Care tată, prin repetatele sale drumeţii (clandestine) în Zonă, se ocupă de recuperarea Sacrului într-o lume post-apocaliptică (sau, după unii, „post-creştină”) şi de „aşezarea duhovnicească” a „clienţilor” săi (şi implicit a fiicei lui). Prin el (călăuza, mediatorul între lumea „văzută” şi cea „nevăzută”, între Zonă şi cenuşiul lumii circumscrise ei), infirmitatea este biruită.

Memento mori

Aflu de la un amic despre un fapt divers: într-un şantier din apropierea cetăţii noastre un muncitor (care nici măcar n-a ajuns la 35 de ani) a fost strivit de şenilele unui buldozer. Şoferul acestuia a pornit maşina în marche arrière fără să-l observe. Exemple ca acestea se găsesc cu duiumul, de când e lumea. Ceasul rău? Impulsul fatal de a porni în căutarea unei unelte, fără să fi ştiut, bietul de el, cu câteva clipe înainte, unde-l va duce momentul de neastâmpăr? ... Partea cea mai cumplită a întâmplării chiar aceasta e: ceea ce pare omului că durează la nesfârşit este curmat uneori de – zicem noi, în netrebnicia noastră – sabia necruţătoare a destinului. Sau de şenila unui buldozer.

Mă gândesc atunci la un pasaj din rugăciunea de dimineaţă (după rânduiala Bisericii răsăritene) peste care trecem adesea mult prea repede: „Din somn sculându-mă, mulţumescu-ţi Ţie, Prea Sfântă Treime, că pentru multă bunătatea Ta şi pentru îndelunga Ta răbdare nu Te-ai mâniat pe mine, leneşul şi păcătosul, nici nu m-ai pierdut cu fărădelegile mele; ci ai făcut iubire de oameni, după obicei, şi în deznădăjduire zăcând eu, m-ai ridicat, ca să mânec şi să slăvesc puterea Ta. Deci, acum, luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii şi să laud Prea Sfânt numele Tău : al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Altfel spus: fiecare zori de zi, fiecare nou răsărit de soare ar trebui să fie un prilej de bucurie, ne nemăsurată bucurie pentru că ni s-a mai dat o şansă în plus, un prilej nou de înţelege poruncile şi voia Sa, adică a Dumnezeului creştin (Treimea cea Sfântă), spre a înţelege mai bine propriul nostru suflet şi propria noastră menire pe lume. Trăim, dintr-un ciudat reflex, ca şi cum viaţa ni s-ar cuveni, ca şi cum „iertarea fărădelegilor” şi ne-mânia Celui de la „pupitrul de comandă”, care pe toate le ştie în veac, este obligatorie. Ca şi cum am lua de bună conectarea noastră la oxigen şi mobilitatea trupului nostru prin lume. Ca şi cum nouă în nici un caz nu ni s-ar putea întâmpla vreo „întâlnire de gradul trei” cu Mefisto.

Dar poate că se cuvine a înţelege slăbiciunea omenească, oboseala, boala, neputinţele şi necredinţa. Şi toate sunt pricini ale uitării menirii noastre numărul unu, aceea de a memora, până la deplina simţire şi trăire, sintagma cea de la străbuni moştenită: MEMENTO MORI.

DOMINO

DOMINO -
Concert pentru percutie si orchestra simfonica

Orchestra Nationala Radio
Dirijor: Horia Andreescu
Compozitor: Adrian Enescu
Solist percutie: Zoli Toth
18 iunie 2010, Bucuresti

(foto: Timi Slicaru)

Apropo de Ziua Americii

Răsfoind pe net am dat peste un clip dintr-un film cu mesaj zguduitor, Network (regia: Sidney Lumet, 1976). Aveam să-l vizionez destul de târziu, la aproape 30 de la premiera sa. Reîntâlnirea cu el (via you tube) s-a produs – n-a fost nimic aranjat – de 4 iulie (ziua SUA). Filmul lui Lumet atrăgea atenţia asupra ravagiilor de proporţii pricinuite de televiziune (prin manipulare, prin imbecilizare/tembelizare, prin cumplita dependenţă pe care o provoacă în rândul celor – nu puţini - care i se închină). Este vorba, desigur, de fenomenul media din America, aşa cum se va fi manifestat el pe la mijlocul anilor 70.

În anii 70, Televiziunea Română încă mai însemna (dar nu pentru multă vreme) şi cultură, pe lângă îndoctrinare comunistă. La douăzeci de ani după emanciparea ideologică începută în decembrie 1989, când delirul mediatic (prin internet-ul care a înlocuit, în mare parte, imaginile televizate) a cuprins şi România, povestea cinică din acest film (sau din 1984, Fahrenheit 451, The Player, din Natural Born Killers şi din A Clockwork Orange) nu mai e doar fantastică, satirică sau utopică. E de-a dreptul profetică.

Mai interesează, acum, pe cineva să asculte mesajul din Network, să afle că în ziua de azi nu se mai gândeşte în termeni de naţiuni şi popoare, ci de money-money? Predica extinsă, pe această temă, durează circa 8 minute în film şi e mai degrabă teatrală (sau livrescă) decât cinematografică. Mai este cineva sensibilizat de crudul adevăr rostit (cam tezist) în film: Trăim sub multinaţionala dominaţie a dolarului – aceasta e în vremea noastră, spune un fel de zeu suprem al unei congregaţii media ecumenice, „structura atomică, subatomică şi galactică a lucrurilor”? Să presupunem, prin absurd, că mai există spectatori pe care morala din Network (televiziunea sacrifică orice pentru un plus de rating), nu-i lasă indiferenţi. Întrebarea care se pune e: În ce măsură mai e posibilă salvarea de la … „umanoizarea” omenirii?

Dacă admitem că aşa e, că „suntem nişte umanoizi ce par a fi oameni dar nu sunt”, ce anume se mai poate face întru păstrarea „genelor” specific omeneşti? Altfel spus, cum putem rămâne oameni, în condiţiile în care totul pare să conlucreze la dispariţia … omului? În două din utopiile pomenite mai sus (1984, Natural Born Killers – „only love kills the demon”, spune – nu fără ironie – ucigaşul în serie din filmul lui Oliver Stone), răspunsul este: prin iubire. Fahrenheit 451 sugera întoarcerea la universul abandonat al cuvântului scris (de la imagine, cum ar veni, înapoi la cuvânt, la „carte frumoasă, cinste cui te-a scris”), la puterea sa restauratoare nebănuită. (Cu textul am rezolvat-o, ne întoarcem la el. Dar contextul adecvat unde-l vom afla?) Această „schimbare de macaz” este enunţată şi în Network. Spectatorilor li se ordonă, de către acel jurnalist ce n-a mai putut să-şi suporte condiţia de „umanoid” şi de formator de „umanoizi”: „Închideţi-vă o dată televizoarele! Închideţi-le acum şi lăsaţi-le aşa! Închideţi-le în mijlocul discursului meu!...”

Poate că amintirile proaspete din istoria Americii (războiul din Vietnam, afacerea Watergate, inflaţia etc.) nu lăsau, în 1976, nici un loc de speranţă. La începutul mileniului trei însă, scurt-metrajul lui Cristi Mungiu, Zapping duce mai departe acest mesaj, cu vădite influenţe din Ray Bradbury/François Truffaut (Fahrenheit 451). „Deconectarea” post-zapping presupune o „reconectare” la universul uitat al cuvântului scris. Şi implică, ni se dă de înţeles, o teribilă osteneală, îndelungă răbdare, multă stăruinţă şi aproape o reinventare a personalităţii noastre. Câţi dintre noi sunt însă pregătiţi pentru această anevoioasă „resetare”? Şi totuşi: dacă această reîntoarcere la cuvânt este chiar „calea cea strâmtă” prin care putem fi/rămâne/redeveni oameni, prin care putem înţelege cu adevărat – însă progresiv, nu „peste noapte” - semnificaţia imaginii, a imaginilor în mişcare (motion pictures)? Fiindcă, să recunoaştem, trăim în evul media, care este preponderent vizual.

Gone with the wind

Am citit şi comentat cu Theodor Sarea în bucate (un fel de remix la Cenuşăreasa), poveste care m-a fascinat şi pe mine, când eram copil. E vorba acolo, între altele, despre vicleşug versus dreptate. Am constatat, oarecum surprins, că şi Theodor a „muşcat” din linguşeala celor două fiice mai mari ale împăratului, care – prefăcându-se – au spus că-şi iubesc tatăl ca mierea şi, respectiv, ca zahărul. Şi lui Theodor i s-a părut mai interesant să fii iubit ca zahărul (sau mierea) decât ca „sarea în bucate” (cum a spus mezina că-şi iubeşte părintele). I-am atras atenţia asupra mesajului central al poveştii (iubirea adevărată e în faptă, nu în vorbe, şi mai ales e până la capăt), asupra nebănuitelor primejdii ascunse în vorbele mieroase ale oamenilor vicleni (sau politicoşi), asupra importanţei de a avea caracter şi de a-ţi vedea mai departe de drumul tău, chiar dacă cei din preajmă (surorile, bunăoară, sau – prin generalizare – fraţii) te sapă.

Într-o altă poveste pe care Theodor a descoperit-o zilele astea, e vorba de moarte, de suferinţă. Întrebările sale n-au întârziat să apară: E posibil să mori şi la o lună? Şi la orice vârstă? Iar când mori intri (te bagi, spunea el) în pământ? Şi stai acolo non-stop?

În fine, azi Theodor a vrut să ştie unde era frăţiorul său, Ioan pe 25 februarie (ziua de naştere a lui Theodor) anul ăsta. Noi toţi am fost atunci la un concert (muzică folk-pop şi poezie). Şi-a amintit. A înţeles că Ioan era încă în burta mamei (s-a născut peste treizeci şi şase de zile). Dar a vrut să se convingă, aşa că a întrebat: Mama, tu ai venit cu burta la concert?

P.S. Spre seară, la ceas de vecernie, mi-am amintit câtă dreptate au cei care (înţelepţi li se mai spune) afirmă că răul nu este material (fizic), ci duhovnicesc (metafizic). Pentru că nu o dată se adevereşte că nicidecum nu este materia pricina zavistiilor, ci … ne-materia, adică duhul acela împeliţat de respingere a celui de lângă tine, de – în ultimă instanţă – zdrobire de sine. Dar nu în sens pozitiv, ziditor (ca smerenie), ci din contra, o permanentă răfuială cu alţii ce are ca urmare sfârtecarea de sine, împuţinarea vertiginoasă a neuronilor, îmbătrânirea, sluţirea, fragmentarea, automutilarea…Prin urmare: cuminţenia (ca şi neascultarea, îndrăcirea, smintirea) vine atunci când şi unde pofteşte Duhul să sufle. Lămurirea noastră, întemeierea noastră, desăvârşirea noastră e deci undeva in the air. (Sau … în pom. În pomul cunoaşterii, care, în era A.D. are o tulpină în formă de cruce. Care cruce, are conotaţii unice atunci când asumarea ei se petrece în context liturgic…) Problema care se pune este, aşadar, to go or not to go with ... the wind.

Regele Scamator Ştefan Iordache

Ajuns la o anumită vârstă, actorul Ştefan Iordache avea să fie bântuit de amintiri, de nostalgii. Se simţea grăbit, apăsat de timp. Simţea nevoia să se limpezească pentru că „nu poţi scoate din tine numai personaje”, „e împovărător, la un moment dat, să fii în permanenţă altcineva, ajungi să nu te mai recunoşti pe tine însuţi”. Din acest dor „de sine”, de „băiatul care bătea mingea în Rahova”, s-a născut volumul de confesiuni Regele Scamator Ştefan Iordache de Ludmila Patlanjoglu. Acel băiat avea să fie şi primul personaj pe care, cu o improvizaţie pe tema „spectator într-o sală de cinema”, l-a jucat în Institut. Timidul Ştefan Iordache Şi-a amintit brusc de vremea când frecventa asiduu cinematograful „Aida” din Rahova, unde „se ronţăiau seminţe de floarea-soarelui, se fluiera şi se vorbea cu actorii de pe ecran”. Atunci, de pe un scaun plasat pe scenă, proaspătul student la actorie se făcea că mănâncă seminţe şi striga ca un derbedeu: „Ce faci, bă? Pune-i mâna, bă!...Pup-o, băăăăăă!” Din acel clipă colegii au început să-l considere „un partener demn de luat în seamă”.

După evocarea debutului furtunos cu rolul principal dintr-o piesă de Brecht (Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită) şi a primelor sale roluri mari (din Viziuni flamande, Crimă şi pedeapsă) sunt amintite primele întâlniri cu filmul: Străinul (pentru care a primit Premiul de interpretare masculină la Karlovy Vary), Gaudeamus igitur, Un film cu o fată fermecătoare. Nu sunt trecute cu vederea escapadele de june prim din timpul filmărilor la Gaudeamus igitur, transformate într-o frăţie de cruce – cu actorul Sebastian Papaiani şi operatorul Nicolae Girardi. O serie de alte prietenii sunt apoi amintite – cu actorul Cornel Coman, cu regizorii Dan Piţa şi Şerban Marinescu şi – cum altfel? – cu oamenii simpli de la Gruiu (unde actorul avea o casă) sau cu lăutarii de la „Şarpele roşu”. Călătoria în timp nu putea ocoli iubirile din tinereţe: Stela, Irina (Petrescu), Liliana (Tomescu). Care era femeia adevărată pentru Ştefan Iordache? Cea cu „inteligenţă, umor, înţelegere, bun-simţ,dreaptă-măsură”. Opusul acesteia: femeia „frumoasă şi tâmpită”.

Din seria oamenilor care i-au marcat destinul se numără câţiva regizori de film şi teatru: Mihai Iacob, Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Şerban Marinescu, Dinu Tănase, Dinu Cernescu, Silviu Purcărete, Sanda Manu, Cătălina Buzoianu şi dramaturgul Horia Lovinescu, o vreme director al Teatrului „Nottara”: „un boem rafinat”, cu „o distincţie aparte: un cap superb, cu nişte ochi enormi, migdalaţi. Apăruse în vremea aceea o caricatură a lui Neagu Rădulescu, o ţin foarte bine minte, făcută lui Horia Lovinescu: avea două rafturi de bibliotecă în loc de ochi”. Dar actorii care au fost? „Când moare un actor, moare o lume”. De aceea, Ştefan Iordache a refuzat să se împace cu gândul că au murit şi aştepta ca ei să se întoarcă: George (Constantin), Amza (Pellea), (Emanoil) Petruţ, (Gheorghe) Cozorici, (Constantin) Rauţchi, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Poldi (Leopoldina Bălănuţă)...Multe din întâlnirile cu actori, pictori, poeţi etc. erau bahice dar nu numai: „erau, de fapt, nişte colocvii ad-hoc, care au însemnat mult pentru mine şi pentru generaţia mea. Se discuta despre teatru, pictură, poezie, film. Simţeam atunci o mare bucurie, pentru că eram toţi absolut liberi, nu aveam nicio constrângere, din nicio parte. Cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, ca artist şi ca om.”

O altă perioadă frumoasă, rodnică, a fost şi cea următoare angajării lui Ştefan Iordache la Teatrul Mic, unde era director Dinu Săraru: Maestrul şi Margareta, Să îmbrăcăm pe cei goi, Richard al IIIl-ea, Amurgul burghez, Emigranţii, Cerul înstelat deasupra noastră. Pe la mijlocul anilor 70 a reînceput – pentru trei decenii – cariera sa cinematografică: Doctorul Poenaru; Ediţie specială; Bietul Ioanide; Bună seara, Irina;Pruncul, petrolul şi ardelenii; Înghiţitorul de săbii; Întoarce-te şi mai priveşte o dată; Concurs; De ce trag clopotele, Mitică?; Glissando; Ciuleandra; Noiembrie, ultimul bal; Cei care plătesc cu viaţa; Hotel de lux; Cel mai iubit dintre pământeni; Eu sunt Adam; Faraonul; Ticăloşii.

...Şi a venit descătuşarea din decembrie 1989. Ştefan Iordache a fost printre cei care au apărut la Televiziunea Română cu un discurs către ţară. Ceea ce spunea atunci a rămas însă un simplu vis: „Cred că va trebui să muncim enorm pentru a acoperi acest gol care a fost lăsat moştenire culturii româneşti...Cred că teatrul românesc nu a dispărut în această grea perioadă. Cei cinstiţi, care au ştiut să-şi păstreze demnitatea, au luptat cu mijloace specifice pentru salvarea, pentru păstrarea acestei minunate manifestări spirituale a omului care este teatrul...” În schimb, profeţia sa avea să se împlinească: „Mă gândesc cu speranţă la viitor, dar şi cu îngrijorare. Ne trebuie multă luciditate. Există pericolul să apară noi demagogi, falşi lideri, oameni care să se priceapă la toate, poate şi provocatori.”

Numeroase mărturii ale rudelor apropiate, prietenilor sau artiştilor cu care a colaborat, precum şi o bogată antologie teatrală (spectacole de pe scenă, de la Televiziune şi de la Radio) şi cinematografică întregesc volumul Ludmilei Patlanjoglu dedicat celui care – împlinind cuvântul lui mam’-mare - s-a făcut „scamatoriu”. Peste ani, actorul Ştefan Iordache i-a replicat: „Mamă-mare, de acolo, pe unde oi fi, să ştii că zicerea matale, care acum parcă îmi sună un pic şi a blestem, s-a împlinit.”

Religie & civilizaţie

Cineva de peste ocean (unul dintre românii adoptaţi de „lumea nouă”), îmi mărturiseşte – în limba engleză - că se află într-o dispută cu un profesor universitar de la Harvard, care încearcă să demonstreze frumuseţea artei catolice şi urâţenia artei ortodoxe (adică icoanele, îmi închipui). Totul în numele ideii că Vestul este mult superior Estului, datorită acestei perspective estetice asupra vieţii. Apoi îmi cere un sfat: ce idei, sugestii sau cărţi îi recomand pentru a-l putea combate pe profesorul respectiv?

Îi răspund, pentru început, tot în engleză, încercând să-i atrag atenţia că nu poate fi vorba de nicio demonstraţie în sens contrar celor afirmate de persoana aceea. Frumuseţea Ortodoxiei – a icoanelor şi a artei ortodoxe în general (care sunt, nu-i aşa, parte din viaţa liturgică a Bisericii, nu simple „obiecte” şi „artefacte” expuse în galerii şi expoziţii) poate seduce privitorul, dar nu-l poate convinge. Mai ales atunci când are o idee fixă cu arta Renaşterii. Nici Hristos n-a reuşit să facă pe nimeni să-L iubească prin argumente logice. E, am adăugat, ca şi cum ai dori să impui cuiva să renunţe la admiraţia pentru Patimile lui Hristos de Mel Gibson, pentru a îndrăgi Andrei Rubliov de Tarkovski. Numai Duhul poate face aşa ceva. El Singur ne poate „convinge”, învăţa, călăuzi. Dacă Îi îngăduim. I-am recomandat apoi câteva cărţi despre icoane de Uspenski, Florenski, Quenot sau Lazăr Puhalo. La final am spus: Să ne ierte Dumnezeu pe toţi pentru mândria noastră.

Vine, ca un fulger, replica amicului meu, tocmai din „pământul făgăduinţei” unde „numai cerul este limita”: Şi cum rămâne atunci cu relaţia dintre religie şi civilizaţie (căci, se ştie, cele mai dezvoltate ţări nu sunt ortodoxe, de ex. SUA sau Europa de Vest)?

Atunci mă hotărăsc să renunţ la engleză şi îndrăznesc a începe cu o mustrare: Amice, chiar nu vrei să mai scrii nimic în limba română? Mie îmi face plăcere să conversez şi în engleză (doar asta mi-e meseria, nu mă deranjează), dar întrebam şi eu… După care îmi arăt nedumerirea: Referitor la întrebarea ta nici nu ştiu ce să mai spun, ghicesc în ea – sper să mă înşel, totuşi - atâta stereotipie...Ce vrei să spui şi cui faci apologia? Oare nu ştii că nu e vorba despre religie (ci despre un mod de viaţă – a way of life) în cazul lui Hristos? Măcar via Mircea Eliade, dacă nu din Tradiţia Bisericii – pe care, nu-i aşa, ne nevoim a o trăi, nicidecum a o „consulta” în săli de lectură ale bibliotecilor din „ţările civilizate” sau nu...Pe de altă parte, ce anume te face să crezi că Estul „înapoiat” (din care face parte şi România) şi „necivilizat” e neapărat – la nivel de asumare conştientă - Ortodox? Amândoi ştim că nu e (sau e, la nivelul formelor fără fond). Sau că, ne(mai)fiind Ortodox (ci ajuns Papist, Protestant, NeoProtestant, Nihilist, Raţionalist, Musulman, Budhist, Ateu etc.) Vestul e numaidecât desăvârşit, izbăvit, la loc „sigur”? E o discuţie mult prea serioasă şi prea profundă pentru a o creiona măcar printr-o fereastră de facebook, nu crezi? …Acum, sincer, şi eu mi-am pus problema pe care o aduci tu în discuţie. Atâta doar că nu am simţit niciodată nevoia să mă „despovărez” (precum de o râie sau o ciumă blestemată) de moştenirea creştinătăţii răsăritene, aia care – din perspectiva „emancipată”, „civilizată”, pare condamnată la veşnică „înapoiere”, la „barbarie” etc. Răspunsul, cred, îl aflăm (dacă dorim cu adevărat un răspuns sincer) în Tainele Bisericii, în trăirea lor. În smerenie şi dobândirea dreptei socotinţe. Şi încă ceva: cândva, once upon a time, ai văzut nişte filme ale unuia pe nume Andrei Tarkovski. Sau ale altora, pe nume Paradjanov, sau Abuladze, sau – de la noi – un Victor Iliu (La Moara cu noroc), Liviu Ciulei (Pădurea spânzuraţilor) ori Dan Piţa (Nunta de piatră, Duhul aurului, Concurs) şi încă alţii. Posibile răspunsuri – dacă amnezia (voluntară ori ba) nu e cronicizată - găseşti din belşug şi în operele lor.

Iartă-Ţi, Doamne, fiii rătăcitori!

P.S. Dincolo de argumentele mele, fondate sau nu, întrebarea persistă şi, mai cu seamă pentru cei care privesc Biserica oarecum din afara ogrăzii ei, lucrurile se văd astfel: în alb („civilizatul” Apus) – negru („înapoiatul” Răsărit). Pentru cei care am rămas aici, în locul unde timpul pare oprit şi nu se întâmplă nimic, nu ar trebui să se pună problema respingerii tehnicii şi tehnologiilor (sau mărturiilor culturale, duhovniceşti) din „luminatul” Apus. E mai degrabă nevoie de activarea unei calităţi pe care preferăm adesea să o lăsăm în adormire: discernământul. Avem mare nevoie să deprindem a-l folosi. Că altminteri ne transformăm într-un popor de habotnici ori de netrebnici devoratori de pop-corn şi Coca-Cola, de filme-conservă americane, de telenovele şi televizor, de jocuri pe calculator şi lista poate continua. Există – şi asta contează – o fibră în intimitatea sufletului nostru pe care NIMENI nu o poate sluţi. Pe ea se cuvine să o păstrăm neatinsă de o ideologie sau alta, de o toană sau alta. Este „sfânta sfintelor” din inima noastră la care, dacă mai ştim să ajungem, putem primi în schimb tot ceea ce – prin rugăciune curată – cerem. Ca în Camera Dorinţelor din Stalker / Călăuza.