Message in a bottle

În Germania nazistă, prin 1936, un evreu (Stefan Zweig) scrie o carte despre Sebastian Castellio – promotor până la moarte al libertăţii de exprimare, într-un ev întunecat de regimul totalitar instaurat de Jean Calvin (avea să plătească îndrăzneala de a-l fi contrazis cu preţul vieţii) şi eminent gânditor umanist, ce acorda mare importanţă toleranţei religioase în vremurile intolerante de la începutul Reformei.

„Castellio şi Calvin sunt doar exponenţii unei antiteze invizibile, dar de neînvins. Indiferent cum vom denumi polii acestei permanente tensiuni – toleranţa contra intoleranţei, libertatea contra totalitarismului, omenia contra fanatismului, individualitatea contra automatismelor, conştiinţa contra violenţei – toate exprimă în fond hotărârea profund lăuntrică şi strict personală, specfică fiecărui ins în parte: omenia sau politicul, Ethosul sau Logosul, pesonalitatea sau colectivitatea. Teologia a fost doar o mască întâmplătoare a vremii.”

„Niciodată până acum nimeni n-a reuşit să impună, pe cale dictatorială, întregii planete, o singură filosofie, o singură concepţie asupra lumii şi niciodată nu va izbuti, deoarece spiritul va şti să se apere de orice robie, va refuza mereu să gândească în tipare comandate, să se banalizeze şi să se niveleze, să se lase supus mecanismelor şi totalitarismului.”

„Această Institution de Calvin constituie una din cele zece sau douăzeci de cărţi ale lumii despre care se poate spune, fără exagerare, că au schimbat cursul istoriei şi au transformat Europa.”

O dată cu recunoaşterea publică – forţată! – a catehismului lui Calvin s-a terminat cu „libertatea omului creştin” cerută de Luther: „Este exclus din biserică şi cult, fără nici o excepţie, tot ceea ce ar satisface sentimentele. După Calvin apropierea de Dumnezeu n-o realizează sufletul exaltat de artă, pătruns de mireasma dulce a tămâii, vrăjit de sunetele muzicii, sedus de frumuseţea chipurilor şi sculpturilor aşa-zis pioase. Adevărul stă în claritatea severă a spiritului, în cuvântul Domnului.” Deci: „Afară cu tot ceea ce amorţeşte sufletele de o bucurie extatică: muzica, zvonul orgii în timpul slujbei. La Geneva tac până şi clopotele bisericilor. Nu prin dangătul lor trebuie să-şi amintească adevăratul credincios de datoria lui. Evlavia nu are nevoie de exteriorizări, de jertfe şi daruri, ci doar de disciplină interioară.”...”Afară cu liturghia şi ceremoniile religioase, jos cu toate simbolurile credinţei.”...”Cu un gest brusc, Calvin desfiinţează sărbătorule din calendar.” „A te apropia de Dumnezeu prin extaz şi exaltare înseamnă trufie - acesta e tâlcul cel mai adânc al calvinismului.” „Poliţia de moravuri cunoaşte tot atât de puţin odihna sau uitarea cât Calvin însuşi.”

Rhetorical question 4evergreen: „Să fie cu adevărat imposibil ca între oameni cu frica lui Dumnezeu să existe concomitent o divergenţă de opinii, dar şi o unitate sufletească?”

Happy ending: „Mereu se va ivi un Castellio care să se răscoale împotriva lui Calvin oricare ar fi el, şi care să apere independenţa suverană a conştiinţei tuturor silniciilor violenţei.”

Gândurile cu care Zweig îşi va fi trmis, ca pe un message in the bottle, S.O.S.-ul au fost parcă născute de acelaşi mindset care l-a determinat pe Mihai Sebastian să încheie astfel cartea sa, Cum am devenit huligan (în care comentează reacţiile violente – atât din partea evreilor ultraconservatori, cât şi din partea românilor ultranaţionalişti/legionari – apărute după publicarea volumului său anterior, De două mii de ani): „Încredinţez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credinţă şi le va citi aşa cum ar sta de vorbă cu el însuşi. Nu-l cunosc pe acest tânăr şi nu ştiu unde este. Dar sunt convins că el există.”